Vaccinul și „Republica de la Ploiești”

Lucian Vasile, istoric, într-un interviu realizat de Ruxandra Hurezean: „S-a încetățenit această psihologie inversă față de autorități: zici ca statul, faci ca tine!”


Distribuie articolul

Lucian Vasile, istoric/Foto: Sorin Petculescu

Un fragment dintr-o carte intitulată „Orașul sacrificat” scrisă de Lucian Vasile, despre cum au reacționat cetățenii din Ploiești în timpul bombardamentelor, a devenit viral pe internet – cititorii descopereau asemănări izbitoare cu atitudinea românilor de azi față de vaccin. „Când se cerea stingerea luminilor pe timpul nopții, locuitorii așteptau să treacă patrula și apoi le aprindeau la loc. Când se solicita închiderea localurilor pe timpul nopții, acestea erau oficial închise, dar ușa se deschidea pentru cine «trebuia». Când s-au amenajat adăposturi publice, după câteva luni dispăruseră șipcile de lemn care le acopereau, iar tranșeele erau pline de tot felul de reziduuri”, spune autorul.

În secolul trecut a fost vorba de un război, acum avem o pandemie și cine știe ce altceva va mai veni: ne cunoaștem suficient de bine, știm ce trebuie făcut, știm cum ar putea să reușească și în cazul nostru un scenariu de supraviețuire?

Când purtam următorul dialog cu istoricul Lucian Vasile, autorul cărții invocate, România înregistra cele mai multe decese pe zi din cauza Covid 19. La debutul valului patru al pandemiei, țara noastră era pe penultimul loc în UE la procentul de vaccinați. În timp ce, Portugalia , de exemplu, ajunsese la 98% și a adopta o viață normală, la fel și țările nordice. Explicațiile acestui eșec ar trebui să ajute la o mai bună comunicare între autorități și populație, la adaptarea măsurilor și la reușita unor soluții, măcar de acum înainte.

De aceea revista Sinteza a abordat subiectul în dialog cu mai mulți experți. Lucian Vasile a acceptat să discutăm despre mentalitate, cultură și tradiție.

Domnule Lucian Vasile, avem această situație: suntem în vârf de pandemie cu o majoritate a populației nevaccinată. Eșecul campaniei este întors pe toate părțile. Toți încercăm să ne dăm seama ce nu funcționează. Dumneavoastră ați scris o carte despre orașul Ploiești în timpul bombardamentelor anglo-americane. Un extras care descria nesupunerea populației față de restricții și care a dus la un veritabil dezastru local a devenit viral pe internet. Vreți să ne explicați ce s-a întâmplat atunci?

Măsurile de apărare pasivă, stabilite de autoritățile locale, vizau protejarea față de eventualele bombardamente rusești (în 1940/1941) și, ulterior, de cele anglo-americane (până în august 1944). Oficialitățile cereau camuflarea luminilor, construirea și întreținerea unor adăposturi publice și private (în fond, a unor tranșee, căci de buncăre nu putea fi vorba pentru majoritatea ploieștenilor, în special din rațiuni financiare) și respectarea unor norme de adăpostire la momentul în care se dădea alarma.
Într-adevăr, răspunsul general a fost fie unul de conformare relativă, asta în cel mai bun caz, fie de ignorare a cerințelor, abordarea poate cea mai răspândită. Oamenii de atunci nu simțeau că e războiul lor sau că, și dacă ar fi, i-ar putea ajunge.

„Ei, dintre toate locurile, tocmai pe noi să cadă bomba?” trebuie să fi fost o opinie foarte populară. Și istoria a arătat că pe mai bine de o treime dintre reședințe au căzut bombe explozive și incendiare, clădirile fiind grav avariate. Ori dacă nu direct pe ele, atunci pe cele din jur, însă efectele au fost resimțite de aproape toate imobilele.

Dar până la acest epilog tragic și dezastruos a fost un lung ping-pong între autoritățile care cereau implementarea și respectarea unor măsuri de apărare pasivă și ploieștenii care își vedeau de viața lor, ignorând posibilul pericol al raidurilor aeriene. Când se cerea stingerea luminilor pe timpul nopții, locuitorii așteptau să treacă patrula și apoi le aprindeau la loc. Când se solicita închiderea localurilor pe timpul nopții, acestea erau oficial închise, dar ușa se deschidea pentru cine „trebuia”. Când s-au amenajat adăposturi publice, după câteva luni dispăruseră șipcile de lemn care le acopereau, iar tranșeele erau pline de tot felul de reziduuri. Iar când suna alarma, lumea credea că e doar un exercițiu și nu o lua în serios. Cea mai gravă urmare a fost la 4 aprilie 1944, când a avut loc primul bombardament american asupra capitalei: în aceeași zi, avuseseră loc deja două exerciții și, când a sunat pentru a treia oară alarma, oamenii au considerat că e doar un altă repetiție. Și-au dat seama de eroare numai când au apărut avioanele pe cerul orașului, iar antiaeriana trăgea cu toate tunurile. Dar pentru unii a fost mult prea târziu.

Cum vedeți asemănarea cu situația de astăzi? De unde ne vine spiritul acesta de frondă, manifestat indistinct față de autorități, pericol, moarte?

Recunosc că m-a luat prin surprindere comparația dintre situația de atunci, din vreme războiului, și cea de acum, din plină pandemie; nu mă gândisem niciodată la această paralelă. Cred că reacția actuală de respingere a vaccinării de către o parte semnificativă a societății românești este determinată de un cumul de factori. Cel mai evident este cel al teoriilor antivacciniste/conspiraționiste. Este dreptul fiecăruia să creadă că, prin vaccin, se transformă în cine-știe-ce și, dacă respectăm principiile democratice, cred eu că trebuie să respectăm și părerile altora, indiferent de opinia noastră despre punctele lor de vedere.

Iar dacă înțeleg aceste puncte de vedere, asta nu înseamnă și că ader la ele – din păcate, trăim într-o societate sau într-o epocă foarte polarizată și bine așezată pe drumul care duce spre o nefericită radicalizare.

Nu o să putem niciodată construi niște legături interumane dacă nu îl ascultăm și îl înțelegem (sau măcar să încercăm să-l înțelegem) pe celălalt, asta, repet, fără să însemne și că ești de acord cu el. A-i eticheta „analfabeți funcționali”/„fanatici” sau mai știu eu cum pe cei care nu sunt de acord cu tine (din motive variate și, uneori, chiar antagonice!) nu o să îi convingă niciodată să își schimbe părerea, ba dimpotrivă.

Efectul comunismului asupra vaccinului

Dar din punct de vedere istoric, cultural, avem explicații?

Da, ele țin de specificul nostru și de istoria recentă – un șablon poate similar cu al altor state central și est-europene: neîncrederea în autorități! Să nu uităm că venim după un secol XX în care românii au trăit sub dictaturi sau regimuri autoritare mai bine de jumătate de veac.

Nu ai cum să ai încredere într-o autoritate care ți-este impusă și pe care nu ai puterea să o alegi, să o schimbi sau măcar să o tragi la răspundere.

Așa că s-a încetățenit într-un fel această psihologie inversă față de autorități: zici ca statul, faci ca tine sau, direct, zici și faci pe dos decât cer autoritățile. În plus, nici autoritățile române actuale nu au fost capabile să convingă, iar aici cauza poate că mai ține și de comunicator. Bâjbâiala, secretizarea, lipsa de explicații pe înțelesul tuturor nu au cum să te câștige pe tine, ca cetățean.

Și, nu în ultimul rând, este vorba și de un fatalism românesc: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. E genul de argument etern față de care nu știu să existe un contraargument pe măsură. Așa că orice simplificare sau etichetare, de orice parte ar fi, cred că ratează substanța problemei și nu face altceva decât să adâncească faliile din societate.

Ca o paranteză, dar vine firesc întrebarea: A existat acest spirit de frondă și în comunism?

Depinde când, pentru că este vorba de societăți românești diferite și de contexte istorice deosebite. În primii ani, până la abdicarea Regelui, exista un spirit de frondă: tinerii purtau mărțișoare cu efigia Regelui Mihai, aveau loc unele manifestații care nu erau anticomuniste pe față, însă era evident în ce direcție se îndreptau simpatiile și antipatiile participanților, apăreau inițiative individuale sau de grup împotriva noului regim. Exista un curent împotriva autorităților. Cât despre perioada Ceaușescu, prefer să fiu extrem de rezervat. Da, au existat persoane remarcabile care s-au pus de-a curmezișul, precum Vasile Paraschiv, Doina Cornea sau I. D. Sîrbu (care a și spus la un moment „nu mă judecați după cele făcute, ci după ce am refuzat a le face”). Dar mi-e teamă că ei nu au fost reprezentativi pentru societatea românească din anii ’70-’80. Uitați-vă, spre exemplu, la rockul românesc din anii ’80. În timp ce în alte țări est-europene, muzica rock era anti-sistem și genera o frondă evidentă, la noi a fost relativ cuminte, la locul său, mai multe clape, mai puține chitare. Da, și aici au existat excepții, căci nimic nu este în alb și negru, însă este un cenușiu ceva mai fad decât ar fi fost util pentru un curent anticomunist.

În urma unor statistici legate de vaccinare, în care România și Bulgaria erau pe ultimele locuri în Europa, dar și alte țări foste comuniste erau în coada clasamentului, s-a spus printre altele că acesta ar fi efectul comunismului din țările de Est.

În privința vaccinării, efectele comunismului se traduc prin neîncrederea în autorități, în stat, în cei care au puterea și trebuie să se asigure de bunul mers al cetății, în sensul larg. Aș face o paralelă cu voluntariatul, care în anii ’90 și chiar și începutul anilor 2000 era privit cu neîncredere, chiar era subiect de glume, mulți având încă în memorie munca patriotică, lipsită de entuziasm și, uneori, de sens din perioada comunistă. Pentru ce să muncești gratis, pentru altul sau pentru un bine destul de abstract? Abia odată cu trecerea timpului și cu apariția unor inițiative private care s-au dovedit oneste și care au știu să comunice și să convingă această percepție s-a schimbat. În cazul statului, timpul trece, însă autoritățile, de orice culoare politică ar fi, nu reușesc să convingă societatea (iar dacă reușesc, o fac numai punctual, și pe felia electoratului lor). Trebuie punctat că a existat în ultimii ani o inițiativă care a avut potențialul să suplinească acest deficit, însă a reușit exact inversul: subscripția publică pentru „Cumințenia Pământului”. Oamenii au crezut, au donat și apoi? Nici statuia nu a fost cumpărată, nici banii nu au mai fost recuperați. Și atunci, cum să ai încredere în ce spune statul că e bine?

Lucian Vasile este istoric, domeniile sale de interes fiind istoria contemporană, represiunea din perioada comunistă și istoria orașului Ploiești. În 2013 a înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, sub egida căreia a publicat o serie de cărți și albume precum „Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești (1948-1964)” și „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”.
Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te