Tudor Giurgiu: 2020. De ce n-aș vrea să te uit


Distribuie articolul

Probabil că 2020 nu este cel mai catastrofal an din istorie, cum îl intitulează revista Time în numărul din decembrie, însă este cu siguranţă un an teribil, care va fi menţionat ca atare în povestea omului. Inevitabil, imaginea lui în memoria lumii va fi deformată de evenimentele din anii următori, multe dintre ele modelate chiar de forţele neobişnuite pe care 2020 le-a pus în mişcare. Dar până când ideologiile viitoare îi vor stabili locul în memoria colectivă, 2020 are realitatea lui brută; ne-a afectat pe aproape fiecare dintre noi într-o măsură mai mare decât multe alte lucruri cunoscute până acum.

Istoriile particulare pe care le-am adunat în această secţiune a revistei Sinteza scriu povestea nealterată a acestui an teribil, o poveste pe care cu siguranţă nu dorim să o retrăim, dar pe care nici nu vrem să o uităm.

Foto | Dan Bodea

De fiecare dată cînd eram întrebat despre 2020 spuneam că l-aș da uitării cît mai repede. Că nu mi-a căzut bine deloc. Că mi-a blocat planuri, că n-am mai călătorit ca pe vremuri, că TIFF-ul a fost cumplit de greu de dus la nivel emoțional, că au căzut proiecte și tot așa. Aș fi găsit nonstop argumente despre cît de neplăcută a fost viața în lunile ce au trecut.

De fapt, realizez acum că mă alint și că nu e deloc așa. În 2020, în fine, m-am oprit din alergat. Eram ca un alergător kenyan la 10.000 de metri care, în turul 20 al pistei de stadion, impunea un ritm infernal plutonului și se automotiva să mai pună de-un record. M-am relaxat cu greu, e drept, dar m-am oprit. Am redescoperit bucuria statului acasă, l-am urmărit pe micul meu Alexandru cum face primii pași și își exprimă în felul său varii emoții sau dorințe. Am citit, am făcut mîncare, am făcut fotografii de care sunt mîndru și am băut multe sticle de vin. Precum alte milioane de oameni. Nimic diferit. I-am descoperit pe vecinii care au o mică afacere cu legume crescute în sera lor, am cumpărat de la ei nu doar legume ci și flori, măsline sau brînză, ne-am împrietenit, le-am devenit client fidel. Pînă atunci, trecusem pe lîngă ei de nenumărate ori, la minusculul garaj unde își desfac produsele, dar nu mă oprisem niciodată.

Am scris la scenariul următorului proiect, am parcurs iar toată documentația, am găsit o grămadă de lucruri pe care nu le știam despre Decembrie 1989, m-am umplut iar de furie și neputință. Dar n-am priceput nici acum dacă „teroriștii” au existat cu adevărat sau au fost niște fantasme pe acoperișuri. Am vorbit la telefon cu oameni dragi, amici de demult, cu care nu mai conversasem decît pe mesaje. L-am sunat pe domnul Rebengiuc prin martie să-l întreb ce mai face și dacă are nevoie de ceva, stăm destul de aproape. Am povestit 15 minute vrute și nevrute, a fost de neuitat.

Am avut două luni idilice într-o perioadă în care, de 20 de ani încoace, eram obișnuit să muncesc la greu, să dorm puțin, să pun presiune deopotrivă pe mine și echipa mea. În final de martie organizam Premiile Gopo, iar TIFF-ul urma la final de mai. Erau lunile în care alergam să acoperim găurile din buget, să confirmăm prezența unor invitați speciali, să pregătim surprize și evenimente speciale publicului fidel al TIFF: Deodată, toate s-au evaporat ca prin minune și m-au lăsat fără scopul cu care eram obișnuit. Mi-a prins atît de bine schimbarea asta de ritm încît aș fi în stare să propun Legislativului să păstrăm două luni pe an de retragere la domiciliu.

N-am făcut pîine la cuptor, nu m-am uitat in exces la TV, nu am consumat Netflix pînă la saturație, nu am făcut petreceri pe Zoom. Am făcut însă și lucruri care poate nu trebuiau făcute. În ultima seară de TIFF, după zece zile intense, am petrecut într-un loc secret cu un mic grup de colegi și prieteni. Nu știu cum era pe vremea prohibiției în America, dar mă simțeam precum în filmele din epoca cu pricina. Am dansat pînă la 5 dimineața într-o descărcare de emoții care nu poate fi înțeleasă decît dacă ai organizat vreodată un eveniment mare, unde toți oamenii stau cu ochii pe tine, unde ai răspunderi și responsabilități imense.

De ziua mea, pe 20 iunie, proaspăt ieșiți din lockdown, am chemat niște prieteni pe terasa apartamentului unde locuiesc. Bucuria revederii învinsese teama de Covid, a început să plouă pe la miezul nopții, ne-am cuibărit unii în alții sub o umbrelă… n-a fost bine, știu, dar căldura acelei ploi de vară nu se compară cu nimic. În toamnă am fost la Paris, Madrid și Barcelona. Am scăpat de carantină și izolare cu mare șansă, după fiecare reîntoarcere acasă citeam ba că la Paris se intră din nou în izolare sau că anumite cartiere din Madrid încep să fie carantinate. Eram precum Banderas în Desperado, după mine începeau focul, agitația, prăpădul.

La TIFF a fost straniu. Nu mă pot acomoda nici azi cu fotogafiile din Piața Unirii, altădată plină ochi cu 2.500 de scaune, iar acum umplută din 2 in 2 metri cu scaune stinghere, așezate într-o simetrie perfectă. O imagine curată, dar care mi-a dat de fiecare dată fiori. Nu am recunoscut prieteni din public, cinefilii mei hardcore, cu toții ascunși, protejați de mască (și bine, evident, că a fost așa). Nu m-am întîlnit cu invitați veniți la festival, pentru că ziua nu găseai pe nimeni. Totul se întîmpla rapid, seara, în cîteva ore, cînd nu mă puteam multiplica sau să devin ubicuu. Nu au fost petreceri, socializări, echipa a lucrat de acasă, din hoteluri sau airbnb-uri. N-a mai fost presiunea de cum ne iese evenimentul X sau Y, a fost un stres zilnic de a respecta ca la carte un set de măsuri și reguli de protecție pentru a nu o da de gard. Înainte de festival (mutat la început de august) mi-a fost cel mai greu, pur și simplu nu puteam să accept că nu vom putea proiecta filme în cinematografe, fie și pentru 30% din capacitatea sălii.

Eram printre cele 2-3 țări europene care au adoptat cele mai dure măsuri de restricționare a accesului la instituții de cultură, precum teatre sau săli de cinema. Am făcut memorii, scrisori, degeaba însă. Colegii mă rugau să accept evidența și să îi las astfel să lucreze pe un scenariu de festival outdoor, eu nu și nu. M-am încăpățînat prostește, convins fiind că eu am dreptate și nu EI. Și că trebuie să îi conving că aplică niște măsuri exagerate. Cu o lună înainte de festival, am sunat un prieten la care țin, omul pe care îl sun întotdeauna cînd nu știu ce să mai fac, cînd n-am soluții. După 5 minute de vorbă, mi-am dat seama că aberez, că logica mea ardelenească nu are sorți de izbîndă. Și că trebuie să fac un festival așa cum nu-mi închipuiam niciodată.

Cu toate astea, ne-a ieșit. Oameni vin în continuare să îmi spună că a fost superb, că e musai să păstrăm anumite locuri unde am organizat proiecții. Alți organizatori de evenimente din țară au folosit exemplul TIFF-ului drept inspirație și imbold pentru a merge mai departe. Pentru că am arătat că se poate. Alții ne-au rugat să le detaliem complexul mecanism de reguli și proceduri anti-Covid, pentru a-l putea replica, după caz, în propriile evenimente.

Tot din Cluj, de la TIFF, îmi rămîne o amintire dragă, poate cea mai „cea” din anul ăsta bizar. Luam prînzul la „Samsara” pe terasă cînd am văzut, la 2 mese distanță, o mamă cu doi copii nu mai mari de 8-10 ani, care se uitau, vizibil, înspre masa unde mă aflam. Doamna i-a trimis spre mine, mi-au arătat biletele de film de la programul EducaTIFF, unde nu au ratat nicio zi de proiecții. Am povestit despre ce au văzut, despre emoțiile și trăirile lor. Vorbeau sincer și cu pasiune despre experiența lor la TIFF-ul ăsta pe care eu-voiam-să-l-uit. Atunci, in that very moment, m-am cam emoționat în fața puștilor, am bravat ca să nu se vadă și mi-am dat seama că n-a trecut anul chiar degeaba. Am făcut și lucruri bune.

2021? Ar fi tare să putem face un TIFF de neuitat, o ediție de colecție de 20 de ani. Să pot începe filmările la următorul lungmetraj. Să fac o vacanță cît mai departe. Să treacă cu bine Ștefan de examenul de capacitate. Să mă pot duce din nou la Roland Garros, să îl mai văd o ultimă dată pe Federer în acțiune. Să îmi schimb mașina veche de peste 13 ani. Să fim sănătoși.

Tudor Giurgiu este regizor, producător de film și președintele Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF).

Citiți și:

Ștefan Teișanu: Reamenajări. Ce se schimbă în lume și în noi după un an teribil ca acesta?

Konrad Gündisch: Un an nemaipomenit, bun doar pentru uitare şi dispariţie rapidă, fără urme

Aurora Liiceanu: Un an bezmetic

Teribilul an 2020: Apocalipsa second-hand de Ana Blandiana

Emanuel Ciocu, Tenerife: Cel mai optimist an

Biologul Alexandru Stermin: „Pandemia, prilejul înțelegerii unui paradox – Libertatea”

Claudia Moscovici: Gânduri despre Anul Covid. O privire critică asupra politicii

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te