Tomografia digitalilor – la ce ne putem aştepta de la „un fulg de nea”


Distribuie articolul

Un articol convenţional despre „generaţia fulgilor de nea” (meta pentru „eşti unic şi special precum un fulg de zăpadă”) s-ar concentra pe un scurt istoric al termenului, câteva repere demografice, o clarificare empirică – dacă există, sau nu – o separaţie clară între stratul de vârstă (i.e. între xeniali, mileniali şi – respectiv – post-mileniali). Ce păcat, poate, că acesta nu este un articol convenţional. Ce-am să creionez, în schimb, e o tomografie a digitalilor, cei pentru care peniţa, stiloul şi creionul sunt mai puţin lesne de folosit decât o tastatură ori un ecran tactil.

Cred, fără de tăgadă, parafrazându-l pe Terrence McKenna, că în aceeaşi măsură oamenii au făcut unelte (vezi domesticit diverse plante ori animale), dar şi uneltele au făcut oameni. Procesul nu a început acum. Nu vom şti niciodată dacă a fost o mutaţie punctiformă, la echilibru punctuat (aşa cum vede Stephen Jay Gould evoluţia), sau dacă – păstrând repere ale darwinismului clasic – umanitatea a trecut prin nenumărate specii intermediare, astăzi pierdute, unele prin extincţie altele prin incorporare în variante mai bune. Fapt este că suntem simbioţi culturali şi sociali, şi fără o permanentă bâzâială informaţională, omul rămâne o specie vulnerabilă, incapabilă să-şi susţină numărul şi poziţia trofică. Acelaşi lucru care ne conferă oarecare supremaţie asupra naturii este şi un călcâi al lui Ahile. Intră tehnologia. Intră telefonul smart. Intră motorul de căutare. Intră reţeaua de socializare. Intră post-adevărul.

Generația „fulg de zăpadă” se referă la tinerii adulți din anii 2010, considerați mai predispuși să se simtă ofensați decât generațiile precedente, conform Collins Dictionary

Iată deci că o taxonomie a generaţiilor poate avea sensul şi utilitatea ei. E o reminiscenţă renascentistă, şi păstrează în bună măsură fumuri ale boomului industrial, să consideri avansul cunoaşterii, dar şi al uneltelor care derivă din ea, trambuline cognitive capabile să modeleze atât macro, dar şi microscopic mintea umană.

Primii pui eclozaţi din „parenting”

Parte din misiunea mea de carieră, fără să fi fost neapărat un deziderat, a ajuns să fie educaţia publică în sănătate mintală, prin intervenţii, interviuri şi o prezenţă ocazional intensă în mass-media şi pe „reţelele de socializare”. Unii mi-ar spune influencer. Alţii, mai tradiţionalişti, ar folosi colocvialul „formator de opinie”. Americanii au un substantiv mult mai criptic, anume pundit. Despre pundiţi scriam, mulţi ani în urmă, că la origine erau oameni de regulă în vârstă, învăţaţi, care rezolvau varii dileme şi impasuri sociale în India imemorială. Migraţia lingvistică a termenului în vocabularul media a însemnat că diverse „capete vorbitoare” au devenit o prezenţă în peisajul conversaţional, iniţial sub umbra eminenţei, ulterior a patetismului şi-un fel de charismă adecvată „micului ecran”, nu foarte departe de seducţia circului (aşa cum a fost imaginată de PT Barnum). Fapt este că da, sunt pundit, şi perfect conştient de dimensiunea manejului în care se desfăşoară activitatea mea.

Acest dubios privilegiu face să fi vorbit, de-a lungul anilor, despre varii evenimente, fenomene şi întâmplări, unele dintre care ating viaţa comunităţii, alteori de reperele ei de etică, morală şi bunăstare.

Ia, spre exemplu, protestele din 10 august 2018 de la Bucureşti. Unii s-au grăbit, din vârful mustăţii, să le spună „o tentativă de lovitură de stat” ca să justifice intervenţia violentă a jandarmilor. Atunci, cum ar spune răposata mea bunică, ne-am făcut de toată minunea în faţa lumii (lasă că, doar câteva luni mai târziu, Vestele galbene au făcut de toată minunea Parisul, altă gâscă, altă traistă).

Dacă te uiţi atent la conformaţia şi configuraţia protestatarilor de la 10 august, vei vedea că, în stratul lor profund, rezidă mileniali, dar şi post-mileniali, anume „centenialii”, „iGen”, „Generaţia Delta” sau „fulgii de zăpadă”. E deja o imprecaţie să-i iei de-a valma, o vedere oximoronică, câtă vreme ce-i defineşte este însăşi credinţa că fiecare om e unic, special, irepetabil, devreme ce are un nume, dar mai ales aşa i-au spus mămica şi tăticul lui.

Aceştia sunt primii pui eclozaţi din „parenting”, în loc să fi fost educaţi pe principiile mai degrabă conservatoare, cu un pic de vargă, un pic de perciun, niscaiva respect şi folosirea dibace a atributului „silitor”.  Mesajele psihologiei, transformată în bun de larg consum prin „psiho-fiziologie”, „mindfulness”, „construcţie de rezilienţă”, „îmbunătăţirea abilităţilor de coping”, dimpreună cu „lupta antistigmă”, „incluziune”, „multiculturalism”, „diversitate”, şamd, fără doar şi poate că s-au răspândit cât e lung, cât e lat, de la om la persoană. Dar la fel de bine au iscat o lume curios convexă la anumite adevăruri: anume că oamenii nu sunt egali, unii sunt frumoşi, alţii urâţi, unii proşti, alţii deştepţi, unii au talent, alţii sunt tufă, cu toate eforturile, unii vor ajunge razna, în timp ce alţii vor performa şi, în cele din urmă, unii chiar n-au nimic special, intrinsec, în afară de câteva drepturi inalienabile (apud Părinţii Fondatori şi faimoasele dreptului: viaţă, libertate şi urmărirea fericirii/ sau – dacă e să iei prima variantă în considerare – dreptul la proprietate).

Peste ocean, lucrurile au dat în clocot câţiva ani în urmă, după ce rectorul de la Universitatea Yale, un bastion pamblicard de corectitudine politică, s-a trezit să dea o circulară în preajma Halloweenului despre ce bine-ar fi dacă nu s-ar îmbrăca studenţii în chestii posibil ofensatoare pentru unii. După care nevasta unui curator de cămin, profesor de sociologie (cu nume fatidic Christakis), a dat un răspuns în care – poate pe bună dreptate – a pus problema cum că, stai puţin, chiar aşa am ajuns că nu putem suporta un pic de aluzie, un pic de rasism, un pic de xenofobie sau misoginism, fie ele şi caricaturizate (cum e cazul Halloweenului)? Cum rămâne cu diversele principii de simetrie incluse constituţional în antemenţionata Constituţie americană? Fapt e că misiva doamnei Christakis, cetăţeană albă, caucaziană şi posesoare de bulă proprie, a detonat un pic oblic în varii minorităţi (hispano, african-americani, asiatici), care s-au stârnit ca furtuna cu privire la condescendenţa expeditoarei. Dar lasă că s-au stârnit. S-a lăsat cu plânsete, cu răcnete inconsolabile, şi totul în umbra unei invitaţii la „dezbatere politicoasă” de către acelaşi Christakis (sociolog). Curiosul poate vedea, şi la patru ani de la evenimente, înregistrarea pe Youtube. Diverşi comentatori, ulterior, s-au arătat deconcertaţi de fragilitatea psihică a unora dintre aceşti, altfel, studenţi care ar reprezenta „crema cremelor” intelectuală. De ce nu vine la pachet maturitatea emoţională cu performanţă cognitivă?

Citind eu transversal comentariile de la vremea respectivă, un lucru mi-a părut surprinzător prin absenţă. Nimeni, dar absolut nimeni, n-a vorbit de realitatea academică a universităţilor de top, care-au ajuns să prăsească alumni mai ceva decât pe caii de curse. Ca şi alte lucruri, şi educaţia terţiară şi cuaternară au devenit nişte afaceri foarte profitabile, care folosesc o piramidă a competiţiei absolut feroce, în care doar vârful aerat al cremei (sau persoane cu varii cunoştinţe şi sponsori, sau – încă – genealogia potrivită) vor avea vreun viitor. În rest e un măcel lent al fanteziei că, dacă te duci la pomul lăudat, musai să fie şi merele de aur.

Avantaj sau breşă de slăbiciune?

În România am trista experienţă, reciproc, să fi fost solicitat să tratez diverşi studenţi plecaţi „la studii” care, pe parcursul devenirii lor profesionale în locuri de reputaţie, care prin Olanda, Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Germania, Marea Britanie, Statele Unite, dar şi China, Suedia, Danemarca, s-au trezit că „le-a crăpat instalaţia emoţională”. Anume au avut căderi nervoase sub presiunea examenelor, au dezvoltat stări depresive fudroiante sau atacuri de panică îngrozitoare, dimpreună cu o însingurare şi o alienare de zici că plecaseră în pustnicie, nicidecum la „şcoală”. Ce-aveau în comun toţi aceşti oameni era o cohortă de părinţi care – cu puţine excepţii – au tras din greu să le plătească studiile, s-au gândit că mai bine e să înveţi afară, că înăuntru kakaia korupţia, şi că poate aşa le vor oferi un viitor mai bun. Aici „viitor mai bun” înseamnă ce vrei tu, cititorule, de la „o ţară ca afară”, până la slujbe mai bune, bani mai mulţi, o poziţie socială mai de Doamne ajută. Fără doar şi poate că o statistică absolută ar trebui să constate că pică instalaţii emoţionale şi în cazul studenţilor la facultăţi din România. Nu e destinaţia, e procesul. Şi totuşi, revenind la peregrinii respectivi, după zeci de cazuri observate, mi-am pus problema dacă nu cumva însăşi această propunere parentală (e o ocazie specială să studiezi în străinătate, ţi-am dat ce noi n-am avut parte, n-am avut ocazia, am trăit în comunism etc.) n-a creat cumva o breşă de slăbiciune pentru tineri, în loc să le prilejuiască vreun avantaj.

În David & Goliath, Malcolm Gladwell cochetează cu paradoxul „peşte mare în bazin mic / peşte mic în bazin mare”. El a observat traiectoria academică universitară a absolvenţilor de liceu, în funcţie de media lor, dacă s-au dus la universităţi în statul lor, sau dacă s-au dus la „Ivy league” (gen Harvard, Yale, Stanford, Princeton, Berkeley etc). Concluzia lui? Proverbul chiar funcţionează. Strict la nivelul cunoştinţelor, dar şi al satisfacţiei, stimei de sine şi sănătăţii mintale în general, peştii mici în bazinul mare o duceau mai rău. Explicaţia dată de Gladwell e că, departe, pierzi deodată „factorul X” care te făcea să fii distinct, în primul rând, pentru că schimbi etajul de concurenţă. Vei afla că, cel mai bun dintre câţiva, s-ar putea de fapt să fii cel mai prost dintre alţi-câţiva. Acest „factor X” este sămânţa, polenul pe care cristalizează generaţia „fulgilor de zăpadă”.

Şi totuşi nimic nou nu e nici în acest fenomen, cât în pătura pe care cazi, adaptabilitatea de care poţi da dovadă, şi spaţiile de manevră pe care le poţi avea, fie pe lateral, fie pe diagonalele vieţii. Pentru mulţi „nou veniţi” la Masa violet, drumul către succes e cu sens unic şi fără ieşiri de siguranţă. Cine i-a împins de la spate? Tot ce se poate că tocmai noi, cei de dinainte. Un detaliu frapant, ce-i drept anecdotic, e că, pentru centeniali, pare că obţinerea unei diplome fie e totul, fie nimic. Sociologii au observat deja că, deşi fac studii, mulţi dintre ei nu vor aplica respectivele cunoştinţe în cariera ulterioară, vezi munca pe care-o fac. Şi mai sunt mulţi care, deşi încheie varii cicluri educaţionale, nu sunt absorbiţi, sau absorbabili, pe piaţa muncii. Codependenţa financiară se prelungeşte, astfel, către 30 de ani, la fel şi mutatul de acasă, începerea unei relaţii stabile şi, subsecvent, a unei familii. Dacă mergi pe tangentă, observi că, drept urmare, fără familii nou începute momentul apariţiei copiilor va fi şi el întârziat.

O ipoteză interesantă – demnă de explorat – ar putea fi că generaţia „fulgilor de nea” suferă de-un complex Peter Pan. Îşi tot caută umbra şi se tot războiesc cu căpitanul Hook în timp ce cochetează cu Clopoţica, doar o altă reprezentare freudiană a complexului Oedip.

Despre efectele mutării realităţii în online…

Foarte interesant este, în schimb, ce se întâmplă în mediul virtual, online. Cursa înarmării online a fost declanşată, acum 20 de ani, de primele jocuri MO (multiplayer/online). A fost o chestiune strict de hardware până când serverele puteau permite un număr mare de utilizatori, astfel că în curând ai avut MMOs (massive-multiplayer/online). Şi apoi restul a fost istorie.

Jocurile de tip MMO au sculptat un anumit comportament/ etichetă, dar şi o anumită atitudine cu vocabular şi psihologie specifice. Şi ce discutam acum 12 ani despre cyber-psihologie, la primul meu congres IALMH (Academia Internaţională de Drept şi Sănătate Mintală), nu mai este valabil astăzi. Astăzi este firesc să ai un avatar (o „reprezentare” online care întruchipează anumite trăsături, unele fizice, altele psihice), ba chiar mai multe, şi să interacţionezi de la adăpostul anonimităţii cu alte persoane identic anonime. Dar nu e un simplu bal mascat, cât o colonie extraterestră, în care date cu anumite libertăţi intervin şi arhetipuri vechi reieşite la suprafaţă. Noi toţi am eşuat. Vorbeam, în 2007, de nevoia de netiquette, sau etichetă în comportamentul online. Vorbeam de solipsism relaţional, în felul în care oamenii stabilesc relaţii romantice online. Şi vorbeam de potenţialul morbid al internetului, fără să aibă vreunul dintre noi viziunea următorului deceniu, şi profunzimea până la care acest fenomen se va însăila pe vieţile noastre private.

Ce era pe vremuri trasul de codiţe şi frecatul cu zăpadă în curtea şcolii s-a mutat în online, în forme mult mai violente de bullying. Pentru acest anglicism, ca şi în cazul snowflake, traducerea nu surprinde întreaga muzică semantică. Un bully era bătăuşul clasei, care îşi descărca frustrările pe ceilalţi şi sfârşea prin a fi exmatriculat. Un cyberbully, pe de altă parte, e o specie pe care cei din iGen o observă, însă o emulează, ba chiar o favorizează în variile ei forme, vezi diversele specii de trolli care au apărut între timp, dar şi „bubblers”, oamenii din bulă. Mediul online favorizează forme de agresivitate verbală şi vizuală de-o frenezie fantasmologică impresionantă, dar ale căror repercusiuni în viaţa reală sunt deconcertante. Umilinţa suferită în online, asasinarea caracterului, marginalizarea, fenomene de mobbing/ de gloată sunt reminiscente anumitor experimente la scală din seria celor făcute de Milgram, Zimbardo, şi mai degrabă evocă un mediu carceral decât o neîntreruptă savană virtuală. Un corolar este că, foarte repede, „avatarurile” devin prinse în diverse ochiuri de maelstrom informaţional, fie prin sfera de preocupări (mai mereu îngustândă), fie prin seducţia „bulei” sociale din care faci parte, şi din care devine din ce în ce mai greu să ieşi.

O cunoştinţă de-a mea, spre exemplu, e în diverse grupuri de mămici. Dar, poate şi pentru că are simţul umorului, e membră şi în grupul mămicilor care urăsc grupurile de mămici, şi în grupul mămicilor care-au fost date afară din grupurile de mămici.

Subcomunităţile online, trebuie insistat, nu sunt simple cenacluri, cluburi de lectură sau frăţii şcolare. Şi dacă fiecare gravităm împrejurul unui centroid oarecare de curiozitate online, există şi părţi întunecate, noi pericole, noi specii patologice.

Un studiu de caz relevant, aici, trebuie că este fenomenul incel, un acronim de la „involuntary celibacy” sau „celibat involuntar”. Ceea ce a început în urmă cu peste 20 de ani ca un mail-list lansat de o persoană care avea, periodic, dificultăţi să stabilească relaţii durabile cu parteneri, şi căuta să facă ceva folositor pentru alte persoane care aveau dificultăţi similare în viaţa lor intimă, s-a transformat într-un cult radicalizat, unde reperele sunt pe cât de simplificate, pe atât de stereotipe, şi accesul adepţilor pe cât de tentant, pe atât de distructiv. În lumea incel-ilor, jargonul a ajuns să fie extrem de rafinat, încât practic e cod pentru un set de practici, la fel cum, la începuturi, anumite abrevieri făceau comunicarea online un pic mai facilă, mai stenografică. Doar că aici, centenialul este învăţat să îşi externalizeze eşecul pe anumite jaloane din viaţa reală, pe care le reconstruieşte fantasmatic în online. Şi fantasma este monocromă. Lumea este formată din masculi alfa, cărora li se datorează sex. Femeile se împart între Beckys şi Stacys (ne-atractive şi atractive), unde acele Stacys pe care le întâlneşti sunt obiectivitate drept dornice, şi disponibile, să facă sex, dar nu cu tine. Bărbaţii faţă de care un incel se simte inferior au şi ei numele lor (Chad, Chang, Tyrone), şi drept urmare reprezintă un obiect al urii. Să fii simpatizant incel, chiar dacă nu trăieşti „celibat involuntar” te plasează în cercul normie, şi dacă vei adopta stilul de viaţă (şi argoul specific incel-ilor) presupune un blackpill (o pastilă neagră), similar intrigii din seria Matrix. Incel a devenit subiect de interes pentru specialişti, dar şi pentru cei care lucrează în domeniul forensic, după ce o serie de crime în masă au făcut, în intervalul a câţiva ani, sute de victime.

Alte două acronime folosite de incels atrag atenţia: NEET, respectiv LDAR. NEET e o prescurtare de la „Not in Education, Employment or Training” („nu urmează o formă de educaţie, nu are slujbă sau formare”). LDAR se traduce prin Lay Down And Rot („să zaci până putrezeşti”). Aceşti doi vectori au o rezonanţă relevantă psihiatric, anume glorifică două simptome majore de boală mintală – în speţă alienarea, şi anergia. Dar în lumea incel-ilor devin două ingrediente care te alătură unei comunităţi similare, în care înveţi că, de fapt, nu eşti tu, de fapt e lumea tuturor Chad-ilor şi Stacy-urilor care sunt frumoşi, atletici, performanţi şi care au succes, respectiv se bucură de roadele avantajelor lor sociale, în timp ce tu eşti împins la periferie.

… şi Balena Albastră sau Momo

România nu trăieşte încă un fenomen incel, dar nici mult nu mai are. În ultimii ani am văzut cel puţin două fenomene cum traversează, ciclonic, mediul nostru virtual, şi care fac daune până să fie dezavuate de autorităţi.

Primul a fost fenomenul Blue Whale (sau Balena Albastră). Blue Whale presupune o întreagă narativă (de tip incel), în care – după ce intri în joc – un „mentor” te direcţionează, pas cu pas, către provocarea ultimă, anume sinuciderea. După ce mai multe tabloide au viralizat subiectul, fenomenul Balenei Albastre a traversat rapid Europa, Atlanticul către Statele Unite şi Mexic. S-a spus că şi în Ucraina, dar şi în România, Franţa câţiva adolescenţi s-ar fi sinucis în urma provocării Blue Whale. Fapt este că niciun suicid n-a putut fi legat cauzal de Balena Albastră, deşi mai multe persoane au fost arestate atât în Rusia, cât şi în Ucraina, pentru propagarea pe reţelele de socializare zonale (VKontakte) a unor astfel de poveşti. Şi, cum e tipic pentru geopolitica răsăriteană, nu s-a mai auzit mai nimic de ei.

Al doilea, urcat spre oarecare vizibilitate anul acesta, a fost Momo, un joc desprins dintr-un film horror cu un avatar sugestiv. Momo e un pas înainte faţă de Balena Albastră, anume merge direct în mesageria personală (Whattsap/ FB Messenger) de unde începe hărţuirea victimei, în mod obişnuit copil sau adolescent. Investigaţii amănunţite ale autorităţilor nu au putut determina o sămânţă de adevăr pentru BW, sau Momo, dar ce contează aici e că „farsele” s-au răspândit cu o viteză uluitoare în mediul online, şi nu doar la vârste mari, dar şi la copii cu vârste între 5 şi 10 ani.

Nu în ultimul rând, un fenomen îngrijorător, deocamdată insuficient explorat, este efectul Fortnite. Fortnite este un MMO-hibrid, cu elemente de shooter, role-playing şi co-op (joc cooperativ). Mai mulţi copii au dezvoltat tulburări ale comportamentului, elemente de adictivitate şi viraje bruşte ale dispoziţiei după ce au descoperit/ au început să se joace online.

Lista nu se reduce (doar) la Fortnite, atâta că, spre deosebire de alte activităţi recreaţionale online, fenomenul F a reuşit să adune, doar în 2018, peste 50 de miliarde (!) de ore de streaming pe Youtube. Teoretic, e gratuit să joci, practic, înăuntrul Fortnite, există o întreagă economie, un ecosistem deja tipic pentru iGen, unde şansele sunt că prevalenţa „fulgilor de zăpadă” e mai mare decât în populaţia generală.

Depresie, anxietate şi insularizare

Fără o privire atentă la interferenţa dintre online şi off-line, găsesc, e quasi-imposibil să explici cifrele – uneori alarmante – privind sănătatea mintală a centenialilor, aşa cum o raportează ei. Mult mai multă depresie (deşi aş îndrăzni să-i spun mai degrabă blocaj existenţial), mult mai multă anxietate (deşi – şi-aici – mai degrabă e o spaimă în planul funcţiilor de ataşament), şi mult mai frecventă insularizare. Aceste motoare digitale dar şi nişele de socializare au creat o epidemie de autism virtual, în care – de fapt – oamenii trăiesc în deprivare senzorială. Nu se mai  ating, nu se mai uită ochi în ochi, nu-şi mai dau castane, nu se mai trag şuturi în fund, iar agresivitatea care, în trecut, se regla printr-o formă de fizicalitate sănătoasă ajunge să coacă, anaerob, până când abcedează.

Ce avem noi, în plus, tipic pentru România, e felul în care saltul generaţional s-a suprapus peste cel mai mare val de migraţiune din istoria ţării, începând cu decada imediat după Revoluţie şi care încă nu s-a terminat. Sute de mii de copii au crescut cu părinţi plecaţi la muncă, lăsaţi în grija bunicilor sau a fraţilor mai mari. Ajunşi apoi la vârstă adultă, unii au îndesit rândurile celor plecaţi, dar alţii şi-au creat o nişă socială aici, acasă, unde – de la caz la caz – unii au început activităţi antreprenoriale, alţii şi-au găsit locuri de muncă în „multinaţionale”, dar mai sunt şi dintre aceia care încă trăiesc din bani trimişi de părinţi. Cocktailul social are substraturile lui sălcii, dar în cele din urmă o particularitate indescifrabilă, aceea a masei relativ invizibile care, dacă e să fie chemată la oaste, poate transforma un grup de idealişti în – să zicem – un partid politic cu şanse la guvernare, şi nu pentru altceva decât că cei din noile grupări le „vorbesc pe limba lor”, şi le validează anumite poveşti şi credinţe care nu se bazează pe pământ reavăn sau pe iarbă verde, cât pe apartenenţă la pseudo-incels, celule de activism şi de anarhism, acolo unde îşi găsesc teren fertil varii frustrări, dar şi buruieni idealiste, desprinse de ce se întâmplă pe stradă.

Fără doar şi poate că îi vezi pe unii din generaţia Delta/ „snowflakes” făcând tot felul de giumbuşlucuri, de la întreprinderi ecologice, la plantat de brăduţi, la pichetat varii organizaţii. Atâta că niciunul dintre ei nu s-ar duce să muncească în administraţie publică, n-ar face niciunul muncă de „ghişeu”, pentru că în cele din urmă singura monedă traficabilă e dispreţul pentru autoritate şi galaxia certitudinii, unde, ferească Sfântul să ai altă opinie, c-ai să te trezeşti cu ditai liota de useri pregătiţi, fără reproşuri ori recensământ, să te copleşească. Convergenţa lor se produce fie în universul virtual, fie la „marile adunări”/ „festivaluri”, unde mulţimea de oameni ar putea să te păcălească despre abilităţile lor comunitare. Ce lipseşte e microcosmul intermediar, spaţiul discret unde să regăseşti corespondenţe la scală medie, dintre două colţuri de stradă. Polaritatea generaţiei e – şi aici – vizibilă.

Între Tinder, RL şi Snapchat

Totul nu este, totuşi, pierdut. Cel mai probabil iGen este un primordiu pentru umanitatea zilei de mâine, care va depăşi agitaţia browniană şi efervescenţa pe care le observăm acum şi va crea reguli, legi şi comportamente virtuale care să regenereze ordinea în plan social. Un fenomen interesant, pe care l-am observat în ultimii ani, e felul în care oamenii foloseau Tinder, o aplicaţie de dating. Câţiva ani buni, Tinder era practic un mijloc de-a găsi parteneri pentru sex când ajungeai într-un oraş nou. Dar în ultima vreme, ce să vezi, urgenţa libidinală şi-a făcut o nouă albie, şi oamenii s-au apucat să îşi dea întâlnire în RL (real life / viaţa reală), să mai bea un ceai, să mai stea şi de vorbă ochi în ochi, nu doar pixel în pixel. Facebook, al cărui boom îl fixează în istorie drept, probabil, cea mai radicală invenţie după apariţia roţii şi-a maşinăriei Gutenberg, şi-a atins şi el maximul de utilitate oportunitate, şi după oarecare stagnare probabil va apune, în vreme ce alte tehnologii sunt preferate de „fulgii de nea”, spre exemplu Instagram sau Snapchat. Snapchat în sine revelează o preocupare fascinantă a acestei generaţii cu caracterul privat al datelor personale, până la punctul compulsiei. Că poţi trimite informaţie în timp real unui destinatar, dar şi că după o perioadă determinată ea dispare, este ştearsă, a devenit foarte important pentru centeniali, care speră astfel să-şi minimizeze „amprenta virtuală” pe care o lasă în spaţiul online.

Una dintre reveriile mele periodice este ce s-ar întâmpla dacă, mâine, această macara imaginară pe care-am construit-o noi, oamenii, se prăbuşeşte. Ce se întâmplă în cazul Apocalipsei virtuale, dacă pică serverele, dacă se termină electricitatea, dacă dintr-o dată, brusc, ne vom trezi din narcoza OLED în care ne-am scufundat. Cum vom reînvăţa să dăm „bună ziua”, ce-ar însemna asta pentru pacea comunităţilor, de ce manieră ne-am raporta la lume, la climă, la Planetă. Stephen Hawking spunea, la un moment dat, că omul ori va coloniza alte planete, ori va pieri. Centenialii sunt, din acest punct de vedere, primii colonişti pe un astru perfect, dar cu o teribil de fragilă atmosferă, complet dependentă de resursele Pământului.

Iată deci că nu e loc de epilog, şi dezbaterea e abia la început. Copiii copiilor noştri s-ar putea să fie primii care se uită la un habitat pustiit, sărăcit de diversitate, un antropocen târziu în care, ca în himerele lui Spielberg, îşi vor petrece majoritatea timpului conectaţi la aparate care să le excite simţurile în 6D virtual, în timp ce organele lor biologice se atrofiază. Sau s-ar putea să fie unii care vor fi repudiat extremele precedenţilor lor, şi-şi vor fi asumat o interacţiune sobră cu tehnologia, astfel încât suma să fie mai mare decât părţile, şi partea Cezarului să-i fie dată gazdei noastre generoase, Terra, căreia – de fapt – îi datorăm tot.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te