Teodora Iacob, medic infecționist: Radiografia anului cu diagnosticul de Covid-19. Anul 2020


Distribuie articolul

Text de Teodora Iacob

E suficient să îmi închid ochii o clipă și să retrăiesc 365 de zile din anul pe care refuz să-l pun la socoteală.

Imediat după sărbătorile de Crăciun, în luna ianuarie, a început o efervescență națională la nivel de mass-media. Cuvintele cheie pe care le auzeam constant erau „China”, „provincia Wuhan” și „noul tip de Coronavirus”. Stăteam împreună cu părinții mei la masă și mă gândeam „oare va ajunge și la noi infecția cu noul tip de coronavirus?” , moment în care m-a întrebat tatăl meu, inginer de meserie, pragmatic, calm și calculat „când crezi că va ajunge și în România?”. Da, întrebarea corectă a fost cea a tatălui meu, era vorba despre „când” și nu „dacă”, neștiind că în scurt timp vom fi izolați unii de alții și urma să îi văd următoarea dată peste mai bine de 6 luni.

Și așa a început totul

Luna februarie a venit cu multe ședințe, scenarii și pregătiri în cadrul Spitalului Clinic de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca, unitate unde îmi desfășor activitatea de 12 ani, în eventualitate în care epidemia ar putea ajunge în România. Deși, deja tot personalul vedea epidemia ca pe o certitudine. În fiecare dimineață, după raportul de gardă, mergeam cu toții pe secții și începeam antrenamentele legate de echipare-dezechipare, echipare-dezechipare, echipare-dezechipare urmărindu-ne atenți unii pe alții să învățăm ce facem bine sau ce greșim. Combinezoane, măști ffp2, măști simple, prima pereche de mănuși, a doua pereche de mănuși, echipare-dezechipare, echipare-dezechipare. În 21 februarie, o zi de vineri, pășind spre amfiteatru pentru raportul de gardă, aveam să aflu cu 20 de minute mai târziu că raportul de gardă se va ține online, raportul de gardă care se ține prin tradiție în amfiteatrul clinicii de câteva decenii. Echipare-dezechipare, echipare-dezechipare. Tot în luna februarie, în data de 26, se anunță oficia primul caz confirmat de infecție cu noul tip de coronavirus în România. Prima mea reacție a fost una de dezamăgire. Trecuseră aproape 2 săptămâni de la focarul izbucnit în nordul Italiei și încă speram ca epidemiologia să limiteze focarul și să-l stingă. N-a fost așa. Acum a ajuns și la noi în țară.

Spitalul pornește motoarele uzinei de triat pacienții

Primăvara și luna lui Mărțișor au fost marcate de frenezia anchetelor epidemiologice care se desfășurau la nivel național. Toată lumea vorbea de „contacți”, „contacții-contacților”, „traseul pacientului” și „simptomatologie”. Clinica noastră s-a transformat în unitate de triaj pentru cazurile suspecte sau confirmate de Covid-19. Mărțișorul pe care l-am primit ca infecționiști a fost primul caz confirmat în Cluj-Napoca, transferat de la Baia Mare. Încă răsuflam ușurată ca în Cluj infecția nu a ajuns. Secția unde a fost internat pacientul s-a transformat în secție „roșie”, dedicată exclusiv pacienților confirmați. Pe același etaj, vis-a-vis de această secție, este secția unde lucrez eu. În fiecare dimineață aruncam o privire înspre colegii mei care deja erau îmbrăcați non-stop în combinezoane și mă întrebam „când? sau dacă secția mea va deveni secție roșie”. Între timp, spitalul pornea motoarele uzinei de triat pacienții suspecți, rulajul funcționând la cote maxime. Tot în luna martie, OMS a declarat că epidemia Covid-19 a devenit pandemie.

Echipare-dezechipare, echipare-dezechipare!

Colectivul secției Adulți II de la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca

Nu ca o păcăleală, dar de 1 aprilie secția mea a devenit și ea dedicată pacienților Covid-19. Acum ultimul etaj al clinicii era „închis” și „sigilat”. Pe holuri a început să se strige „PACIENT!” în momentul în care aveam o nouă internare și pacientul era adus cu liftul celor confirmați spre etajul nostru. Auzeam și citeam zilnic despre decesele din nordul Italiei care în scurt timp au sufocat toate secțiile de terapie intensivă din Italia. Delirul anchetelor epidemiologice continua, de data asta numărul de cazuri creștea exponențial la nivel național. Acum vorbim deja de zeci de cazuri confirmate în aproape toate județele. În toată agitația, un gând sumbru plana deasupra mea. Urmau Sărbătorile Pascale. La scurt timp s-a detonat exodul diasporei. A urmat explozia de la nivelul frontierelor românești. Diaspora strangula toate punctele de frontieră din România. Majoritatea noilor veniți proveneau din zonele roșii. Situația scăpase de sub control epidemiologic.

Tot restul l-am dat uitării

În mai, deja, clinica noastră a primit o nouă etichetă – „Spital Covid-19”. Formulele de adresare verbală au devenit în scurt timp „voi sunteți doar Covizi, nu?”. Brusc, specialitatea mea de infecționist s-a transformat „pandemic” în „medic de covid”. Ziua de naștere am sărbătorit-o „în covid”, glumind cu colegii de pe secție născuți în lunile august sau octombrie și făcând pronosticuri dacă și ei vor „sărbători în covid”. Așa a și fost. Internăm, monitorizăm tratăm, zi de zi. Treptat cunoștințele medicale acumulate pe parcursul meu profesional legate de bolile infecto-contagioase aveau să se prăfuiască, să dispară subtil în negură, locul lor fiind luat de boala care ne-a trântit violent și subit la pământ toată educația medicală.

Echipare-dezechipare, echipare-dezechipare!

Lunile de vară au trecut constant. Cu fiecare zi acumulată, starea de anxietate creștea. Nu știam la ce să ne așteptăm. Cum va evolua? Cum tratăm? Protocolul de tratament de la nivel național se modifica periodic. Aveam senzația ca indiferent cum tratăm și ce monitorizăm rezultatele sunt aceleași și nu arătau deloc optimist. Izolați de-atâta timp de familii și prieteni am ajuns să fac tot felul de scenarii dramatice. Într-un dialog cu o colegă de-a mea despre toate fricile care s-au manifestat la fel de acut ca și infecția, îi spuneam „Coronavirusul ăsta a scos tot ce-a fost mai rău la iveala, toate fricile, toate frustrările” dar răspunsul colegei a fost unul extrem de lucid și bine sintetizat „Nu, coronavirusul ăsta a scos la iveală exact ceea ce suntem noi”. Războiul pe care îl duceam era cu un inamic invizibil. Zalele erau transformate în combinezoane, coifurile în viziere iar scutul folosit erau substanțele dezinfectante. Armele noastre terapeutice încă nu funcționau în avantajul nostru. Deși echipați tot timpul, pandemia a radiografiat și expus cea mai autentică parte a fiecăruia din noi.

Echipare-dezechipare, echipare-dezechipare!

Alături de medicul primar Dr.Monica Muntean, șef secție Adulți II

Toamna se numără bobocii. În acest an pandemic s-a numărat altceva. Număram zilnic locurile de pe secție, locurile de pe terapie intensiva, decesele. Valul II al pandemiei a debutat în luna octombrie. Secțiile de terapie intensivă din țară funcționau la foc-continuu. Personalul medical era mai mult decât epuizat, fapt exprimat și prin creșterea numărului de infecții în acest sector – expunere prelungită și număr excesiv de pacienți. În noiembrie, Spitalul Județean de Urgență “Piatra Neamț” fumega și nu datorită furnalelor uzinei de tratat pacienții Covid-19, ci din suprasolicitarea aparaturii și circuitelor. Acest episod infernal de incendiu, avea să se repete în mai multe clinici din țară în următoarele luni din aceleași motive.

Echipare-dezechipare, echipare-dezechipare!

Decembrie, luna cadourilor, a venit cu un cadou uriaș pentru întreaga omenire. Se lansează oficial vaccinul împotriva noului tip de coronavirus, Pfizer–BioNTech. Începe vaccinarea la nivel internațional. Mi-era frică. Mi-era frică să sper că în sfârșit avem și arme în bătălia cu inamicul invizibil. Protocoalele naționale estimau prima dată a vaccinării personalului medical în 27 decembrie. În clinica noastră s-a alcătuit o listă oficială a personalului medical care dorea vaccinarea. Mă regăseam și eu pe ea. Duminica, 27 decembrie, ora 9:15 urma să mă vaccinez. Cadoul imunizant pe care îl așteptam a fost umbrit de unul și mai grandios.

Privind optimistă spre viitor. Dar…

Am fost confirmată

Cu câteva zile înainte să mă vaccinez, la o testare de rutină de pe secție, mi-am aflat rezultatul. Tocmai eram confirmată. PCR pozitiv SARS-CoV2. Pulsul mi-a crescut instantaneu la cote alarmante. Nu-mi venea să cred ca m-a țintit și nimerit și pe mine. Împreună cu majoritatea colegilor mei, care de asemenea erau confirmați, am intrat în izolare. Apoi au urmat simptomele. Un Crăciun inodor, insipid și sufletește incolor. Am petrecut Crăciunul și Revelionul într-un mod unic în istorie. Izolată, fără gust, fără miros.

Luna ianuarie. Pe toate rețelele de socializare sloganul postat a fost unul de „eradicare” a anului 2020, eradicarea pandemiei, eradicarea virusului. Să ștergem tot. Să uitam de acest an. Campania de vaccinare devine tot mai extinsă. Familia, prietenii, colegii s-au vaccinat. Rezultatele sunt bune. Lumea începe să zâmbească, sigur doar ochii le zâmbesc, pentru că mască e încă purtată. Tot în această lună m-am vaccinat cu prima doză. În timpul scurtei înțepături din timpul manoperei mi-au trecut prin minte o cascadă de gânduri, desigur toate îndreptate împotriva coronavirusului. Săgeata acului de la seringă îl va străpunge iar anticorpii vor lupta împotriva lui până la distrugere.

Echipare-dezechipare, echipare-dezechipare!

Medicul infecționist Teodora Iacob, efectuând rapelul vaccinului/Foto: Arhiva personală

Din nou împreună?

Rapelul vaccinului pe care l-am efectuat în februarie m-a făcut să mă gândesc la libertate și am ales tricoul cu afișul festivalului Woodstock din 1969. Acum mai bine de jumătate de secol, aproape un milion de oameni se adunau pe o pajiște din orașul Bethel, New York și sărbătoreau “3 days of peace and music” în cel mai pașnic, liber și colorat mod în care ne-am putea imagina. ÎMPREUNĂ.

Astăzi, învăluită în vremurile pandemice pe care le trăim, îngrădiți, acoperiți de măști și combinezoane, distanțați social, mă gândesc la acei tineri de atunci – “liberi de orice constrângeri, purtați pe aripile unor fenomene artistice și sociale pline de culoare și de vitalitate, într-un număr nemaivăzut până atunci, tinerii unei epoci se adună într-un loc, pentru trei zile, celebrând deschiderea porților unei ere noi” [Dilema veche]. O mulțime greu de cuprins în cuvinte, adunată în 15-18 august 1969, vreme de trei zile pe coloana sonoră realizată de artiști precum Joan Baez, Grateful Dead, Janis Joplin, Jefferson Airplane și Jimi Hendrix.

Un vaccin, o mască și puțină atenție ne pot aduce din nou ÎMPREUNĂ.

Dedic aceste memorii tuturor prietenilor mei și oamenilor de pe întreaga planetă care au pierdut pe cineva drag și iubit în lupta cu virusul care ne-a schimbat viața tuturor.

Citiți și:

REPORTAJ O zi cu medicii din prima linie a pandemiei de coronavirus: Lupta cu inamicul perfid continuă

Interviu cu Teodora Iacob, medic specialist în boli infecțioase: Despre noutatea COVID-19, epuizare, frică și frustrări

Teodora Iacob se descrie ca fiind un copil neliniștit care în loc să se joace își dorea să cânte la chitară și să asculte tot felul de „muzici” de pe vremea părinților ei. În prezent, este medic primar de boli infecțioase în Cluj-Napoca, colecționează viniluri, cântă și scrie despre muzică din plăcere.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te