Sorin Matei Adam: COVID ne arată ca avem o conștiință morală globală. Deocamdată e una vegetativă.


Distribuie articolul

Analist al relaţiilor dintre forţele sociale şi fenomenul cultural, Sorin Adam Matei este profesor la Universitatea Purdue din Indiana, SUA. A lansat conceptele de paramodernitate şi grupuri de prestigiu. Este autorul volumelor „Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor”, „Idei de schimb” şi este unul dintre coordonatorii lucrării „Idolii Forului”. Dezvoltă un program de educatie profesională şi academică axat pe folosirea datelor sociale pentru crearea de noi naraţiuni sociale. Redacția Sinteza i-a solicitat un text despre actuala criză sanitară, pe care îl redăm în continuare. 

Sorin Adam Matei | Foto: Wikipedia

Timp de trei zile, de vineri, martie 19 până duminică, martie 21, am stat ca pe ace. Șase studenți columbieni pe care îi adusesem la Universitatea Purdue, în Indiana, ca să studieze cu studenții și colegii mei trebuiau să se întoarcă înapoi, acasă, la Bogota. Plecarea lor a fost abruptă, precipitată de epidemia COVID-19. Până la începutul săptămânii am sperat că măsurile de limitare a contagiunii în Statele Unite nu îi vor afecta și se vor putea întoarce acasă oricând. Marți sau miercuri am aflat, însă, că deși Columbia avea numai câteva cazuri, guvernul acestei țări a decis să închidă traficul rutier și maritim pentru toți călătorii. Mai mult, Statele Unite deveneau brusc o țară purtătoare de COVID-19, susceptibilă embargourilor de călătorie pentru alte țări. Apoi, miercuri, 17 martie, am aflat că, începând de luni, 23 martie, Columbia va închide granițele. Am găsit bilete de avion pentru studenți pentru ziua de vineri, dar zborul a fost anulat în ultimul minut. Am renegociat alte bilete și i-am trimis pe studenți cu un UBER din Indiana la Chicago (170 de kilometri). Studenții au pierdut însă avionul din cauza aglomerării de la aeroportul O’Hare, din Chicago. În ultimul minut, un angajat al liniilor aeriene Copa, care deservește Columbia, a găsit câteva bilete pentru o cursă complicată, prin Panama, care deși închisă, mai lăsa totuși să treacă câte un avion pentru țările vecine. În fine, studenții au ajuns cu bine acasă. Totul s-a desfășurat ca în filmul Independence Day, scena în care Jeff Goldbloom și Will Smith se strecoară prin poarta navei purtătoare de moarte gata să distrugă pământul (Dacă vreți să revedeți).

Am învățat din acest mărunt episod, jucat la scară globlă, însă, că nimeni nu mai poate strănuta în Wuhan fără să nu îi spunem „noroc”. Boala COVID-19 e prezentă în acest moment în 192 de țări și teritorii. Omniprezența generează întrebarea: cum ne putem apăra de acest inamic nevăzut și neașteptat?

COVID-19 și nevoia de controverse

Metoda primară care ne vine tuturor în minte este a strategiei unice și a politicilor comprehensive. Această metodă nu este, însă, fără probleme. Ea poate să ne lase fără opinii și strategii alternative. Motivul e simplu. Oamenii sunt mereu tentați să creadă ce cred alții și să își reducă atenția la o idee fixă. Această tendință se naște din combinarea teoriei conform căreia natura abhoră vidul cu postulatul că oamenii nu pot fi singuri. O cercetătoare germană, Elisabeth Noelle-Neumann, a inventat o teorie care susține că, în tot ce facem, dorim să avem aprobarea altora. Opiniile noastre se vor îndrepta, mai devreme sau mai târziu, în direcția în care bate vântul majorității. De aceea, teoria ei este numită a „spiralei tăcerii”. Cu cât credem mai mult că alții au dreptate, cu atât vom evita să ne spunem părerea și cu atât ne vom adapta părerii mulțimii.

În acest context, teoria conform căreia mediile sociale creează „bule de sociabilitate” și „filtre de opinie” în care îi ascultăm sau vorbim numai cu cei cu care suntem de acord ar fi antidotul perfect pentru spirala tăcerii. Dacă mediile sociale ne împart în bisericuțe, e cu mult mai greu să fim convinși că există o opinie publică unică și deci să nu ne exprimăm opiniile.

Criza COVID-19 a adus cu ea nu numai certitudinea vulnerabilității umane în fața provocărilor naturii, ci și certitudinea că în fața epidemiilor există un singur răspuns, carantina. Deși e un răspuns vechi și binecunoscut, cu efecte predictibile dacă operațiunea e susținută pe termen lung, ideea aplicării carantinei poate fi și criticată. În primul rând, carantina unor societăți moderne, ca a noastră, nu e numai greu de implementat, dar poate avea rezultate dezastruoase. Societatea modernă este, spre deosebire de societățile mai vechi, organică. Vorba lui Marx, nu e un sac de cartofi, indivizii alăturându-se unii altora prin simplă vecinătate geografică. Societatea modernă este o rețea multidimensională de legături profesionale, economice, social, culturale, și biologice. Orice oprire a unei subrețele afectează altele și în cele din urmă întregul. E ca și cum ai încerca să eviți COVID-19 ținându-ți respirația. Cu toate acestea, alura de simplitate, directețe și ușurință de decretare a făcut carantina să apară ca singura soluție. Mai mult, discuțiile publice despre alternative la carantină sunt tratate ca niște bizarerii, în cel mai bun caz, dacă nu ca atentate la decența umană. Mass-media tradițională susține ferm această poziție. Aproape nimeni nu chestionează politicile oficiale de izolare.

Problema este, însă, nu dacă carantina este sau nu dezirabilă, ci dacă este cel mai bun mod de a salva veți pe termen lung și dacă există metode ce o pot completa sau înlocui. Datorită presiunii publice de a acționa, dublată de cea de a nu ieși în față, opiniile complementare sau contrare sunt reduse la tăcere în mediile obișnuite.

Pe mediile sociale, însă, situația e diferită. Alături de opinii de susținere a carantinei, s-a discutat mult despre metoda taiwaneză, care a urmărit fiecare bolnav și a izolat numai unele persoane. S-a vorbit mult despre „imunitatea de turmă”, care ar fi putut fi dobândită prin infectarea celor care sunt cel mai puțin susceptibili de îmbolnăviri grave, cum ar fi tinerii. S-a vorbit despre modelul chinez, care a arestat și ascuns unele victime. S-au bătut câmpii și despre tratamente naturiste și gargara cu apă sărată. S-au făcut afirmații care de care mai optimiste despre posibilitatea unui tratament imediat cu un fel de chinină sau cu medicamente antiinflamatoare. Într-un cuvânt, a fost un circ. Acesta, însă, are rolul lui, anume, de a întreține conversația și de a adăuga noi perspective necesare luării unor măsuri mai nuanțate. Chiar când s-a greșit, am putut afla cine și unde se vorbesc prostii. În fine, mediile sociale au întrerupt, măcar pentru o vreme, spirala încrederii în soluția unică salvatoare. Ele ne-au adus aminte că în viață totul se plătește și orice soluție are un avantaj relativ.

Omenirea mai are mult până va învăța cum să răspundă inteligent

COVID-19 a deschis nu numai zăgazurile conversațiior, ci ne-a adus aminte de soarta noastră comună ca specie. Ce este, însă, mai semnificativ este că efectul său a fost mai înainte de orice social și moral. Întreaga umanitate a reacționat ca un organism la această provocare. Reacția are și aspecte pozitive, dar și negative. Pe partea pozitivă, reacția arată cât de integrată a devenit umanitatea și cât progres am făcut către dobândirea unui sistem nervos global. Pe partea negativă, acest sistem nervos e similar cu cel vegetativ în organismele animale. Reacția a fost, ca a tuturor sistemelor vegetative, automată, reflexă. Omenirea mai are mult până va învăța cum să răspundă inteligent și cu simț de prevedere unor provocări acute.

Asemeni unui uriaș aranjament de piese de domino, țară după țară a acționat mai mult sau mai puțin rapid cu același răspuns: reduce contactul, limitează împrăștierea virusului, tratează-i pe toți la fel, deși boala este mult mai prevalentă printre bătrânii deja bolnavi. Din nou, din punct de vedere moral, este un moment ce trebuie celebrat. Ar fi fost ușor să strângem din umeri, afirmând „morții cu morții, vii cu vii.” Pe de altă parte, costurile acestei reacții vor fi fenomenale, dacă ne gândim la faptul că economia mondială a fost aruncată într-o criză gravă, ale cărei consecințe nu le putem încă bănui. Mai mult, atât acum, cât și în viitor, prioritatea dată crizei COVID-19 a dus și va duce la realocare de fonduri care va face tratamentul și condițiile de viață ale multor persoane sărace sau vulnerabile dificile sau poate chiar imposibile. Viețile salvate azi pot duce la alte vieți pierdute mâine. Reacția uniformă și instinctivă a satisfăcut nevoia de acțiune și de liniște morală. Scenariul carantinei universale a fost unul simplu și intuitiv pentru toată lumea. Dar, dacă ne gândim la costurile viitoare, care pot fi multiplicate de posibilitatea că acest tip de situație se poate întoarce, răspunsul nu a fost grozav de sofisticat. Un vechi dicton militar, care ne vine de la Frederic cel Mare, care a câștigat multe bătălii de pe o poziție de inferioritate, spune că acela care încearcă să apere totul sfârșește prin a apăra nimic. Poate că am câștigat o bătălie, dar avem chibzuința să câștigăm un război?

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te