Școală de la oraș la sat

Mutat la țară. Din Anglia în Munții Făgăraș.


Distribuie articolul

Suntem generația născută în anii 70-80, cei care am plecat la muncă în străinătate. Căpșunarii, cum ni s-a spus. Eu am fost căpșunară-căpșunară, am plecat din facultate direct la cules de căpșuni în Anglia”, mărturisește Alexandra Barradell născută în Piața Iancului din București și stabilită în Viștișoara din Brașov după ani de muncă în străinătate. „Acum a venit timpul întoarcerii generației mele, așa observ eu. Realizată material acolo, dar cu alte dorințe de la viață. Numai în Viștea avem un băiat care s-a întors după nouă ani din Italia și candidează la primărie. O tânără care a stat în Italia șapte-zece ani, acum s-a stabilit în Viștea, face torturi. Eu candidez la consiliul local. Vreau gaz, apă, canalizare pentru satul nostru. Vreau să digitalizăm școala din Viștea. Dacă noi nu reușim să schimbăm România, cu tot ce am văzut și am învățat pe unde am fost, greu se va mai putea face ceva”, crede Alexandra.

Alexandra din Piața Iancului a plecat în Anglia în anul IV de facultate. În Anglia a cules căpșuni. „Eu am fost căpșunară-căpșunară”, zice ea. Acolo, după doar câteva săptămâni de trăit la țară, și-a zis că ea n-o să se mai întoarcă niciodată să trăiască în București. Și-n niciun oraș. Descoperise că-i plăcea la țară. Și-i plăceau munții, unde făcea drumeții cu colegii din liceu. După trei ani de muncă la cules căpșuni, Alexandra, cu cinci mii de euro în buzunar, bani munciți de ea, s-a întors în țară și a început să caute un loc unde să-și cumpere teren. La munte, desigur. A mers în Țara Făgărașului – „îmi plăceau munții Făgăraș, erau și mai puțin aglomerați”. Seara, când se odihnea în camera ei din Anglia, naviga pe internet, căuta locurile, prețurile. Se documentase. A venit în România, l-a găsit pe un domn care a dus-o spre Sâmbăta de Sus, într-un sat – fost cătun care servise cândva drept adăpost de noapte pentru localnici când aveau mai mult de lucru la pădure. Era chiar la poalele masivului Moldoveanu. I-a spus: „Ăsta e terenul meu, dacă-l vrei ți-l vând!”. Ea l-a luat. S-a întors în Anglia. Era deja căsătorită cu un englez. Împreună au plecat și au lucrat doi ani în Asia, au strâns bani pentru proiectul lor.

Alexandra Barradell

E foarte important să vezi lumea”, spune ea acum, „să cunoști mai multe feluri de a trăi, de a gândi. Eu aș introduce în educația tinerilor astfel de perioade în care să plece, să cunoască. Devin mai deschiși, mai înțelepți și pot să aleagă. Eu am avut alternative, am putut să optez pentru ce mi s-a părut mai potrivit pentru mine”. „Să știți”, continuă Alexandra, „cei care se întorc și, acum se întorc tot mai mulți, pentru că au trăit destul acolo cât să adune niște bani și să dorească altceva, nu se întorc oricum, ci doar pentru ceva care să le placă. Pentru o pasiune, un vis, pentru o ambiție a lor”.

În 2010, Alexandra a depus un proiect de accesare a fondurilor europene pentru pensiune. În 2011 i-a fost aprobat. N-a primit împrumut de la bănci pentru a începe, așa că și-a folosit economiile ei și ale familiei și a turnat fundația. În anul următor a ridicat-o la roșu. În tot acest timp circula între București și Viștișoara, iar soțul continua să muncească în Anglia. Trebuia să se întrețină din ceva. Banii se terminau înainte să vină alții, a fost un coșmar.

În 2013 s-a mutat în chirie în casa vecină. În 2014 a fost primul Crăciun făcut în casa-pensiune din munți. Iar în decembrie 2015 a avut primii turiști cazați. Cu ajutorul aplicațiilor de Google maps și Booking a reușit să-și facă un nucleu de clienți. Mulți dintre ei erau israelieni, dar și polonezi, cehi, englezi. „Au urmat ani buni, am putut să vedem că e fezabil, că afacerea e viabilă. Și-am început să respirăm ușurați și să ne bucurăm și noi de locul acesta. Din 2016 soțul meu n-a mai fost nevoit să muncească în Anglia și ne-am stabilit cu totul aici. Eu, Kimora și el”.

Alexandra și soțul ei administrează singuri pensiunea. Anul acesta, în pandemie, turiștii au fost preponderent români, mai puțini decât în anii trecuți, dar nu cu mult. Afacerea ei stă în picioare. „E foarte greu să ții o pensiune la țară în România. Nu e o treabă pentru oricine. Afacerea aceasta presupune răbdare, calm, deschidere. Pentru că practic, oaspeții îți intră în casa și în viața ta.”

Kimora merge 10 km până la școală

Alexandra a născut-o pe Kimora în Anglia. Cât timp s-a ocupat de construcția pensiunii, fetița a stat mai mult la bunica ei, în București. Acolo a și început să meargă la grădinița la care mersese și Alexandra, în spatele blocului. În 2014 a adus-o la Viștișoara și a înscris-o la grădinița din Drăguș, o comună vecină. Dar grădinița din Drăguș este la 10 km de locuința lor. Drum de munte, în parte neasfaltat. În fiecare dimineață mama ei o ducea și o aducea de la grădiniță. După ce a mai crescut, o duce cu mașina până unde ajunge microbuzul școlar, adică la 5 km de ei.

Kimora nu se plânge de școală. Îi place. Școala din Drăguș este „modernă”, iar învățătoarea i-a plăcut mult. O admiră. Alexandra îmi explică: „Era bine pregătită, conectată la toate noutățile, la toate studiile în domeniu și era dintr-o bucată, o doamnă corectă. Îi trata pe toți ca egali, nu făcea diferențe de statut care, mai ales în mediul rural, contează.”

Kimora, fetița Alexandrei

Acum este în clasa a V-a , la aceeași școală. „Am început să învăț mai multe decât credeam, adică o grămaaaadă!”, zice ea într-o zi de luni, când tocmai sosise după 6 ore de cursuri. Stăm pe terasa cu hamac și cu pisici: „Și avem mulți profesori, am realizat că pentru fiecare materie altul.” Kimorei, cel mai mult îi place matematica. I se pare distractivă. Dacă îi place în Viștișoara? Fetița blonduță care se joacă cu pisicile stă un pic pe gânduri și apoi răspunde: „Dacă aș fi ales eu, tot locul ăsta îl alegeam.” I se pare greu drumul spre școală? „Am făcut de un milion de ori drumul, m-am obișnuit cu el”, spune distrată. „Dar ar fi bine dacă microbuzul ar veni până în sat”.

Îi este dor de oraș? „Mi se pare mie că îmi este mult mai bine aici”, răspunde Kimora.

Ce-i place cel mai mult la poalele Făgărașilor? „Apusul de soare, când se lasă răcoarea și munții se văd frumos”. Are prieteni la școală? Da, chiar mai mulți. Iar acum le-a sosit un coleg nou, care s-a întors cu părinții din Anglia. De acum va mai fi cineva cu care să vorbească în engleză.

Alexandra spune despre școala din Drăguș că este neașteptat de modernă, bine dotată și cu profesori buni. Transportul școlar însă este o problemă: ar trebui mai multe microbuze sau mai mari și, evident, mai bune. Că la școala din Drăguș au tablă cu magnet, laboratoare și clase frumoase, „e mai frumos decât la școala din spatele Pro Tv-ului din București, unde am învățat eu și unde și acum sunt lambriuri din lemn și mozaic pe jos”.

Însă marea problemă a copiilor din școlile românești, crede Alexandra, este programa și metodologia de lucru: întrebările sunt astfel formulate încât îi fac pe copii să caute automat cuvintele potrivite, fără a le mai înțelege sensul și chiar fără a mai parcurge textul. Apoi, transportul civilizat spre școală.

Crede că fetița ei are talent la desen și este gata să o susțină să facă studii de artă la Sibiu. Iar Pensiunea Ana din Munții Făgăraș va fi casa și afacerea ei pentru totdeauna.

 

Primăria mută

Pe site-ul primăriei din Viștea sunt consemnate avantajele turistice ale zonei. Dar nu toate.

Găsim următoarele: „Din satele Viştişoara şi Viştea de Sus se pot urma numeroase trasee montane, cu destinaţie creasta Munţilor Făgăraş –vf. Moldoveanu (cel mai înalt vârf din ţară: 2.544m) şi vf. Viştea Mare. Conform Strategiei de Dezvoltare Durabilă 2005-2015 a comunei Viştea de Jos, actualul sat Viştişoara urmează să fie dezvoltat ca localitate turistică şi de agrement. Zona de munte are un mare potenţial agroturistic cu posibilităţi de cazare la localnici şi în pensiuni”.

Însă nicăieri nu se oferă informații despre locurile de cazare sau restaurantele, pensiunile din zonă. Deși acest lucru le-ar fi util atât turiștilor, cât și afacerilor din localitate. Și, desigur, comunei.

Și 20-30 km până la școală. Copiii vin din oraș la sat

Ajungem la școala din Drăguș aproape de începutul programului. Școala are paznic, iar în fața porților așteaptă două microbuze. Șoferul ne mărturisește că transportă copii pe fiecare scaun, are doar 16 locuri și trebuie aduși 80 de copii la școală, chiar și de la 20-30 km. Pleacă la 7 dimineața și îi aduce în două ture. La 8.30 și la 9.30. Și nici așa nu reușesc să aibă suficiente locuri pentru ei. Acum, când sunt restricții în pandemie, n-au putut respecta regula de distanțare, că nu aveau cum, așa că toate scaunele sunt ocupate. Însă înainte de pandemie, când veneau toți la școală, stăteau și în picioare. Copiilor li se ia temperatura la urcare și la intrarea în școală. Poartă măști.

Melania Sucaciu, director la Școala Gimnazială din Drăguș, confirmă situația proastă a transportului. „Am făcut numeroase cereri în acest sens. Încă nu ni s-a rezolvat problema. Avem doar două microbuze cu câte 16 locuri și trebuie să transportăm la școală 80 de copii de pe sate, chiar și de la 20-30 de kilometri. La școala noastră vin copii și din Feldioara, Cincșor, Gura Văii. Suntem în această situație aproape imposibilă, iar cererile noastre n-au fost soluționate. Domnul primar s-a străduit, a prins achiziția în proiectele primăriei, dar totul durează prea mult”.

Ne-ar trebui două autobuze cu 30 de locuri”, continuă directorul școlii, „sau mai multe cu 16. Și noi, că cele vechi se strică foarte des. Pentru noi, cel mai greu lucru la început de an este să facem traseele”.

Școala din Drăguș are 211 elevi, 50 la grădiniță. 60% dintre ei vin din satele învecinate. Părinții și elevii apreciază calitatea profesorilor, toți calificați. Și cea mai mare realizare este linia de predare în germană, de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a și intensiv până la sfârșitul gimnaziului, înființată în 2014. Au renovat și extins clădirile din fonduri europene și au grădiniță cu program prelungit. Parc de joacă și sală de sport. La această școală vin și 20 de elevi din orașul Victoria. Este, poate, caz unic în România, ca elevi de la oraș să facă naveta la o școală de la sat.

Cum să hrănești copiii muntelui

La școala din Viștea de Jos, 80% dintre elevi sunt de etnie romă. Condițiile de acasă nu încurajează mersul lor la școală. Dar Alina Cîrje, directorul școlii, a găsit o soluție: a reușit să capteze atenția organizației „Salvați Copiii” și, cu ajutorul lor, au intrat în proiectul „Școală după școală” care le asigură o masă caldă și ajutor gratuit la lecții din partea profesorilor. În plus, organizația plătește un asistent social care se ocupă de problemele lor, cunoaște și mediază starea și relațiile din comunitate. Sprijinul din partea organizației depășește așteptările locale, cu toate astea nu acoperă nevoile comunității de romi de la marginea satului.

Maria, asistentul social, este marcată de sărăcia de acolo și face eforturi să-i convingă să trimită copiii la școală. „La un număr de casă e un cartier întreg”, povestește Maria, „familiile sunt atât de sărace încât nu au cu ce îmbrăca copiii ca să poată veni la școală. Mi-i scot la poartă să-i văd: sunt pur și simplu dezbrăcați. Au probleme foarte mari, dar și ei merită o șansă”.

Poate că nu avem rezultate excelente”, spune Alina Cîrje, „dar copiii au nevoie de educație și noi o oferim. De când cu programul «Școală după școală» avem o prezență foarte bună. Acum, în perioada pandemiei le dăm mâncarea acasă, în caserole. Iar pentru adulți avem un alt program – «A doua șansă» –, prin care profesorii noștri îi ajută pe părinții lor să învețe să scrie și să citească.”

Școala are 19 cadre didactice calificate. Majoritatea fac naveta din Făgăraș.

Prin același program, „Salvați copiii”, au primit 84 de tablete pentru elevii lor defavorizați. Școala are și un laborator IT dotat cu computere. Însă în Viștea de Jos au un singur microbuz cu 16 locuri pentru cei 90 de elevi care trebuie transportați de pe toate satele, la școală.

Cade netul

Iulian este în clasa a VI-a. Stă în fața mea purtând masca și ochelarii care i se tot lasă pe nas. A ieșit de la ore, într-un birou izolat unde să putem vorbi. Este emoționat, dar nu vrea să se vadă și vorbește repede. Cum e drumul spre școală, îl întreb? „Păi, mă scol la 6 jumate, plec spre autobuz, ajung în stație la 7 jumate că atunci vine, apoi ajungem la școală pe la 8 jumate. Acum e bine în autobuz că avem toți loc pe scaune, dar mai înainte stăteam înghesuiți rău. Noroc cu pandemia asta”. La întoarcere așteaptă o tură până-i duce microbuzul pe alții. El e din Cincșor, destul de departe, cam 13-15 kilometri.

Iulian de la scoala din Viștea

Cum e cu școala online, ți-a plăcut? „Da, mi-a plăcut, doar că nu prea avem netu bun, mă scotea des de pe meet, una-două mă scotea. Intram iar, dar pierdeam un pic. Știe doamna.

Ce vrei să te faci când vei fi mare? „Aviator voiam, dar asta așa, ca o fază (și râde), a trecut. Acum vreau să mă fac IT-ist. Vreau să-mi fac o casă aici, care să fie a mea dar să și plec, poate un an doi să vizitez, să văd cum e și prin alte țări și să mă întorc”.

În timpul izolării a vizitat virtual câteva muzee. Doamna directoare le-a trimis linkurile.

Iulian mai are trei frați, mai mici. Mama lui a lucrat la un restaurant și a rămas fără serviciu în timpul pandemiei. Părinții sunt divorțați,. Nu știe unde este tatăl lui. Dar are bunici. „Bunicii ne ajută. Bunicul muncește mult, are grijă de noi. Pentru el port masca, să nu-i duc ceva, să-l îmbolnăvesc”.

Ce ți-ai dori, de ce aveți nevoie? „De un autobuz mai mare”.

Apoi povestim despre biblioteci virtuale, despre satul lui în care a venit o doamnă din Germania și a amenajat case, se ocupă cu turismul și asta, crede Iulian, a ajutat mult satul lor. La sfârșit ridică o mână și punctează: „Este primul meu interviu!”.

La poartă, când ne despărțim, Alina Cîrje îmi spune că, în trei ani, de când e directoare, a făcut șapte solicitări scrise pentru microbuze, dar degeaba.

Școala, dar nu în București

Carmen Ioana Lupu s-a mutat din București în satul Islaz din Brănești Ilfov, la 16 km de București. Are trei fetițe, două dintre ele merg la școală și la grădiniță în comună. Ioana s-a născut și a crescut în capitală, a mers la școală și la facultate acolo. Lucrează în domeniul asigurărilor, are biroul pe Calea Victoriei. Soțul ei lucrează în domeniul aviației. Practic, ei fac naveta în București. Dar au decis să-și dea fetițele la școala din Brănești „pentru că este mai bună decât cele din București”. Ioana a studiat situația școlilor, acum doi ani a făcut comparația cu școala unde a învățat ea în București și balanța a înclinat în favoarea școlii de la sat. Comuna Brănești poate este singura din țară, spune ea, care are trei-patru licee. Pentru primărie, reabilitarea școlilor a fost o prioritate. Îi place și învățătoarea, are doar 24 de ani, are energie și este foarte creativă.

Comunitățile mici, am observat eu, sunt mai empatice, oamenii sunt mai deschiși, iar copiii mai puțin cocoloșiți decât la oraș. Aici nu i-am văzut niciodată cu umbrele pe ploaie, joacă fotbal pe orice vreme, au rezistență. Am luat o decizie bună când ne-am hotărât să ne mutăm la țară, aici unde a fost casa bunicilor mei. Avem grădină, curte, puii au ieșit și pe timp de pandemie. Am cultivat roșii, am mâncat din grădină și n-am simțit nicio apăsare. Am fi vrut să ne stabilim mai departe de capitală, căci mie îmi plac natura, spațiul, singurătatea. Am fi putut să renovăm casa celorlalți bunici ai mei, dintr-un sat din Bărăgan. Dar acolo școala nu era prea bună. Trebuie, ești nevoit să alegi și-n funcție de școală.

Comparație cu creionul în mână: școala de la sat vs oraș

Noi doi suntem oameni simpli. Locuim la țară de doi ani, într-un sat cu istorie aflat la 14 km de Curtea de Argeș. Eu lucrez în vânzări, iar el administrează un mic business de familie care, slavă Domnului, a început să crească. Culmea, după ce ne-am mutat la țară. În 2014 am început construcția căsuței noastre. Ne-am bucurat extrem de mult de proces. Practic, cu fiecare lucru nou pe care-l făceam, cu fiecare obiect de mobilier pe care-l recondiționam si aduceam la viață, căsuța noastră prindea contur”.

Bianca Sechea lucrează pentru o corporație, este Key Account Executive. Jobul ei acoperea șase județe când s-au mutat la țară. Prima întrebare când au luat decizia a fost: ce facem cu copiii?

Noi facem naveta la oraș, dar ei? Așa mici pe drumuri? Copiii, la timpul acelaˮ, spune Bianca, aveau: Cristian 11 ani și Maria 3 ani. Și am pus pe hârtie:

  1. La oraș se învață pe schimburi. La țară, nu. Asta cu schimburile mă speria. Noi plecați fiind, Cristian ar fi trebuit să se trezească și să-și facă temele singur, ceea ce nu părea fezabil.
  2. La oraș, competiția e acerbă și comparația și mai și. La țară, la fel. Dar proporția făcea diferența.
  3. La oraș, distanța față de școală era de 400 m. La țară, 200 m.
  4. La oraș, oamenii sunt mai reci. La țară, te saluți pe stradă si când nu te cunoști.
  5. La oraș, copiii stăteau numai în casă. Parcul era departe, locul de joacă era înconjurat de parcări de mașini, copiii nu puteau ieși neînsoțiți. La țară, parcul era la două trepte distanță. Puteai ieși cu picioarele goale direct în iarbă.
  6. La oraș, fructele se mănâncă cumpărate din piață. La țară, direct din pom. Nestropite, ne-îndreptate, gustoase. Ca în copilărie… traiul sănătos e parcă mai la îndemână.
  7. La oraș, 25 elevi în clasă. La țară – 15. Timpul alocat de către profesori elevului creștea considerabil.
  8. La oraș, școală mare, dotată cu laboratoare, săli de sport. La țară, slavă Domnului, cam la fel.

Apoi am privit în viitor. Ce fel de oameni creștem? Vrem tineri sănătoși fizic și psihic? Vrem să creștem tineri empatici și respectuoși? Vrem ca ei să fie mai relaxați și integrați? Unde este mediul mai potrivit pentru a-i crește așa? Pentru noi a fost destul de evident: la țară!”

După doi ani petrecuți la școala din sat, Bianca a făcut un bilanț: activitățile extrașcolare pe care le-a făcut Cristian la sat într-un an ar echivala cu cei cinci petrecuți la oraș. „Profesorii la țară chiar fac echipă. Astfel, deși peste tot tezele se dau în decembrie, aici se dau în ianuarie. De ce? Pentru că decembrie este pentru a pregăti o serbare minunată pentru părinți. Și toată lumea asta face. Iar pentru teze trebuie concentrare. Pe care copiii n-o mai aveau… mi s-a părut extraordinar

La țară, într-un sat din Argeș, în biblioteca comunală – au și un muzeu acolo – se desfășoară cursuri de chitară, ateliere, pictură și lectură. „Am participat chiar și la cenacluri literare”, spune Bianca. „Pare incredibil, dar vedeți voi, comunitatea face diferența. Și noi suntem comunitatea, nu-i așa?! E formată din comunități mai mici care se numesc familii. Ar putea fi așa pretutindeni. La țară, copiii se trezesc în noaptea de Ajun și pornesc cu colinda prin sat. Strâng covrigi și eugenii ca pe comori. Și culmea. Covrigii aia, adunați de ei, sunt singurii pe care-i mănâncă.”

Director de școală la țară. Nevoile urgente

Bogdan-Mihai Ștefan este directorul școlii din Buceș. Face naveta din Brad, din sat având un singur coleg. La școala lor învață 151 de copii. În medie, 15 în clasă. Pentru ei, pandemia nu însemnat reducerea programului, toți copiii vin la clase. „Să fim puțini acum e un avantaj”, recunoaște directorul. „Depindem în mare-mare măsură de administrația locală. În 2020 am primit 70 de mii de lei pentru investiții de la primăria comunei. Am schimbat tavanele, am renovat toaletele, am schimbat iluminatul. Primăria plătește naveta profesorilor, bursele sociale și decontează microbuzul”.

De la o firmă din București au primit sponsorizare câte un laptop pentru fiecare clasă, camere video, lavaliere și patru antene wi-fi. Anul trecut, o altă firmă din Cluj a dotat complet un laborator IT, 15 mii de euro. Acum a primit 15 cartele telefonice cu acces la internet nelimitat, dar până când a început școala, tabletele de la Ministerul Educației nu sosiseră. Au trei microbuze școlare care merg pe la toate casele, pentru că drumurile sunt bune.

Nu a găsit un IT-ist, iar digitalizarea presupune așa ceva, profesorul de informatică fiind pregătit mai mult teoretic. Nu au medic școlar și nici psiholog. Iar internetul prin fibră optică merge doar până la un punct. Firmele nu investesc pentru clienți puțini, aici trebuie să intervină ajutoare de stat.

În privința psihologului școlar, avem o problemă, trebuie să sun după cel de la liceu, din altă localitate și nu poate veni oricând. Am avea nevoie de un medic școlar și un psiholog care să ne fie mai aproape la nevoie. Asta neapărat. De internet de calitate și de un om care să se priceapă la el”.

Directorul școlii din Buceș se bucură de întoarcerea tinerilor de la oraș, neoruralul la ei fiind cam de 40%. Spune că, dacă el s-ar muta acum la țară, ar avea nevoie de drum, internet și școală bună.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te