Schimbare climatică, încălzire climatică sau haos climatic?


Distribuie articolul

Foto: Dan Bodea

În continuarea mult comentatului articol publicat în revista „SINTEZA” în luna iunie, profesorul universitar Nicoleta Ionac de la Universitatea București analizează contextul climatic care a generat fenomenele meteo extreme înregistrate în ultima perioadă: valul de căldură fără precedent din vestul şi nord-vestul Americii de Nord, tornadele și furtunile puternice cu căderi masive de grindină din Europa Centrală (Cehia, Elveția, Germania), furtunile din Marea Britanie, ciclonul din Marea Neagră, inundațiile catastrofale din Filipine și Indonezia.

Un cunoscut sceptic al ipotezei carbocentriste, care atribuie actualul proces de încălzire globală exclusiv creșterii concentrației de CO2, doamna Ionac argumentează din nou pentru o analiză mai aprofundat ştiinţifică a fenomenului, pe care preferă să îl numească de bizarerie climatică. Pe termen scurt și mediu (câțiva ani), spune dânsa, nu ne putem aștepta decât la o creștere a frecvenței și intensității fenomenelor meteorologice și climatice cu o distribuție teritorială din ce în ce mai atipică, inclusiv în România, deşi ţara noastră se află într-o situaţie de ordin geo(strategic)climatic mai generoasă. Dat fiind că şi la noi se conturează cam aceeași tendință de evoluție a vremii, prin decalarea anotimpurilor, care vor fi tot mai excesive, și producerea a tot felul de evenimente climatice ciudate, doamna Ionac sugerează un set de măsuri care ar trebui luate astfel încât ciudăţeniile naturii să nu devină problematice.

Secţiunea finală a materialului redactat de doamna Ionac utilizând inevitabil un limbaj mai tehnic este consacrată lămuririi controverselor ştiinţifice animate de articolul anterior.

Nicoleta Ionac

Nicoleta Ionac este profesor la Departamentul de meteorologie şi hidrologie al Universităţii din București, specializată în meteorologie-climatologie. Direcțiile sale de cercetare sunt: biometeorologie şi bioclimatologie, fenomene atmosferice şi climatice de risc, poluarea mediului aerian, climatologie aplicată, climatologie regională și schimbări climatice.

La ce ar trebui totuși să ne așteptăm cu privire la… clima noastră cea de toate zilele

Ca să-nțelegem la ce ne-am putea aștepta pe un termen relativ scurt spre mediu cu clima globului terestru, fiindcă pe termen lung oricum intervine influența unor factori la o scară mult prea mare pentru a mai putea fi controlați în vreun fel de societatea omenească din prezent (cum ar fi cei de natură astronomică, radiativă, geofizică, aerochimică etc.), cred că ar fi util să conștientizăm mai întâi niște aspecte foarte importante care derivă din toate faptele mai mult sau mai puțin contradictorii expuse anterior, și anume:

1. Chiar dacă termenul de schimbare climatică (engl. climate change) în sine este utilizat exclusiv în sensul de încălzire climatică (engl. climate warming), ceea ce ar fi totuși corect din punct de vedere tehnic din cauza tendinței de creștere a temperaturii globului terestru, aceasta nu ar avea un caracter omogen, ci s-ar produce inegal în spațiu și timp, mai ales prin creșterea frecvenței și intensității fenomenelor atmosferice și climatice extreme, îndeosebi din emisfera nordică (fiindcă oricum aceasta deține cea mai mare suprafață de uscat continental, locuită de un număr foarte mare de oameni), în timpul verii boreale, la latitudini medii și mari, ceea ce face ca termenul de bizarerie climatică (sau, dacă vreți, ciudățenii climatice) (engl. climate weirding) să devină pe deplin justificat;

2. Tendința de evoluție climatică nu se poate stabili exclusiv numai pe baza tendinței de variație a temperaturii globale, indiferent de cât de performante și de precise ar fi toate metodele de calcul ale acesteia, ci trebuie să ia automat în considerare și tendința de evoluție a altor componente ale sistemului climatic, ceea ce nu este deloc atât de simplu precum s-ar putea crede, cum ar fi: cantitatea de energie radiantă solară sau de altă natură pe care Pământul o primește și respectiv, o cedează către atmosferă; structura atmosferei și compoziția aerului la diferite înălțimi critice, la care se desfășoară anumite procese fizico-chimice definitorii pentru stabilizarea sau instabilizarea climei terestre (cum ar fi: concentrația electronilor liberi din termosferă – ionosferă, a ozonului din mezosferă și stratosferă, a vaporilor de apă, GHG și pulberilor în suspensie din troposferă); albedoul suprafeței terestre, care variază sezonier în funcție de gradul de acoperire cu gheață, vegetație etc. a suprafețelor continentale; proporția dintre suprafețele continentale și cele oceanice; circulația generală a aerului și a curenților oceanici de pe glob; variația nivelului apei oceanelor; modul de manifestare a unor mecanisme climatice anomalice (precum fenomenul ENSO) etc.; toate acestea adăugându-se sau, dimpotrivă, opunându-se acțiunii unor forțe astrofizice și geofizice mult mai mari;

3. Ipoteza exclusiv carbocentristă rămâne încă discutabilă, din multe puncte de vedere, din care unele au și fost deja menționate. Atribuirea actualului proces de încălzire climatică exclusiv creșterii concentrației CO2(sau, mă rog, echivalentului de carbon, orice ar însemna acesta) este nu numai profund incorectă din punct de vedere științific, dar și extrem de confuză în multe privințe, riscând să degenereze și să genereze conflicte total inoportune, ca să nu le denumim altfel. Este adevărat că, până destul de aproape de zilele noastre, emisiile de CO2 din atmosferă proveneau în cea mai mare parte din surse naturale, adică din erupțiile vulcanice, dar acestea erau eficient absorbite fie de către apa oceanelor, fie prin procesele de fotosinteză, astfel încât emisiile naturale erau oarecum compensate de consumurile naturale, asigurându-se un oarecare echilibru cantitativ al acestui gaz în atmosfera terestră. Lucrurile s-au schimbat însă pe parcurs, mai aproape de zilele noastre, când concentrația sa în atmosferă a început să crească cu cca. 2 ppm în fiecare an, ceea ce, desigur, nu putea decât să determine dereglarea negativă a bilanțului său natural, în sensul creșterii mai accelerate a emisiilor în defavoarea consumurilor naturale. Este, de asemenea, foarte plauzibil ca majoritatea acestor emisii crescute de CO2 din aerul atmosferic să fie predominant de natură antropică, deoarece s-a constatat că, dintre cei doi izotopi caracteristici ai carbonului (C-12 și C-13), în atmosferă predomină izotopul greu (C-13) față de cel ușor (C-12), care provine în special din surse naturale (inclusiv erupții vulcanice) și este la fel de eficient absorbit de către plantele de pe glob; ceea ce conduce la concluzia că frecvența mai mare a izotopului C-13 greu în atmosferă se datorează mai mult unor procese nenaturale, să le zicem așa. Cu toate acestea, acest important gaz cu efect de seră nu poate fi făcut în întregime responsabil de încălzirea în curs a climei, chiar dacă, la nivel internațional, s-a pus în aplicare și un instrument (aplicație) care permite monitorizarea destul de precisă a emisiilor carbonice ale fiecărei țări, denumit Climate Action Tracker, pentru simplul motiv că, la orice analiză comparativă mai atentă între curbele de evoluție (variație) ale temperaturii și concentrației CO2, se observă că acestea nu sunt sincrone sau simultane, ci curba de creștere a concentrației CO2 rămâne puțin în urma celei a temperaturii, ceeace înseamnă că, de fapt, nu CO2 constituie factorul primar de încălzire în curs a climei terestre, ci respectivul proces este declanșat mai întâi de alți factori (radiația solară, modificarea componentelor ciclurilor Milankovitch etc.), prin care se favorizează astfel descreșterea solubilității acestui gaz în apa oceanelor, determinând eliminarea și acumularea lui în atmosfera terestră unde, prin efectul de seră pe care îl creează, contribuie la încălzirea și mai accentuată a acesteia (încălzire secundară), iar mai departe, prin mecanisme de feed-back pozitiv, declanșează procesul de topire a gheții, crește albedoul terestru sau scade reflectivitatea solară, se mărește cantitatea de radiație solară absorbită, clima se încălzește și mai mult și tot așa….

4. Vaporii de apă vor juca un rol din ce în ce mai important în evoluțiile viitoare ale climei. Așa cum am mai menționat deja, ei exercită un important efect de absorbție a radiațiilor calorice IR emise de suprafața terestră (în urma absorbției radiației solare) sau de alte componente ale atmosferei (GHG), putând amplifica sau, după caz, diminua efectul de seră. Dat fiind însă faptul că, prin creșterea concentrației CO2, temperaturile aerului vor tinde, de asemenea, să crească, rezultă automat că, prin intensificarea proceselor de evaporație, o cantitate din ce în ce mai mare de apă va pătrunde în atmosferă, sub formă de vapori, contribuind la încălzirea și mai accentuată a acesteia, ca să nu mai menționăm faptul că, cu cât volumele de aer din diverse porțiuni ale atmosferei vor deveni mai calde și mai umede, cu atât acestea vor deveni mai instabile (fiindcă umezeala determină scăderea densității aerului), intensificând mișcările termo-convective (verticale) din atmosferă și determinând schimbări consistente și bruște ale vremii, conferind regiunilor afectate de acestea un caracter climatic extrem de haotic, schimbător. Pe de altă parte însă, trebuie să menționăm și faptul că există și varianta unei evoluții total opuse acesteia și anume: procesul de încălzire în curs va determina totodată și creșterea nebulozității, care rezultă din creșterea gradului de umezeală a aerului, prin care se va reduce cantitatea de radiație solară incidentă pe suprafața terestră, din cauza reflexiei sale tot mai mari la partea superioară a norilor, ceea ce va determină, în ultimă instanță, răcirea climei. De aceea spun că vaporii de apă joacă un rol atmosferic și climatic care este mult subevaluat în modelele de evoluție climatică.

În concluzie, deocamdată, din toate perspectivele de analiză pe care le-am putea lua în considerare, rezultă că, pe termen scurt și mediu (câțiva ani), nu ne putem aștepta la altceva decât la o creștere a frecvenței și intensității fenomenelor meteorologice (furtuni, tornade, căderi de grindină, ploi torențiale, descărcări electrice etc.) și climatice (secete, precipitații excedentare, cicloni tropicali și extratropicali mai activi etc.), cu o distribuție teritorială din ce în ce mai atipică. Sigur că asemenea evoluții climatice vor declanșa mutații environmentale importante, la care societatea omenească, în ansamblul ei, va trebui să se adapteze din mers, în mod diferențiat, în funcție de specificul schimbărilor care se vor produce în diferitele regiuni ale globului. Iar în sensul acesta, cred că cititorii au și văzut deja, chiar în timpul redactării acestui articol, că în lume au avut loc o mulțime de fenomene climatice care mai de care mai extraordinare: val de căldură fără precedent în V și NV Americii de Nord (în principal din cauza încălzirii accentuate datorată fazei pozitive a ENSO); tornade și furtuni puternice cu căderi masive de grindină în Europa Centrală (Cehia, Elveția, Germania), ca urmare a creșterii gradienților termici din regiunea alpină și prealpină; furtuni în Marea Britanie, ciclonul din Marea Neagră, din cauza supraactivării undelor generatoare de cicloni de la latitudini medii (sectorul mediteraneean al frontului polar); inundații catastrofale în Filipine și Indonezia, în urma unor cicloni tropicali deosebiți de puternici din Oceanul Indian etc. Iar în ce privește teritoriul României, se conturează cam aceeași tendință de evoluție climatică, prin decalarea anotimpurilor, care vor fi excesive, și producerea a tot felul de evenimente climatice ciudate din punctul de vedere al fenomenologiei și distribuției lor temporale și spațiale.

Cu alte cuvinte, nu ne putem aștepta la un climat foarte stabil, dar nici să nu ne imaginăm că toate acestea vor fi cu totul catastrofale. Ele ar putea deveni însă problematice doar în cazul în care nu se vor lua măsuri optime de prevenire (adoptarea unei strategii unitare, coerente și operante de exploatare inteligentă și dezvoltare durabilă a resurselor de orice fel ale țării, dar mai ales a celor forestiere și agricole) și combaterea fenomenelor respective (împăduriri masive, reamenajări hidrotehnice, dezvoltarea serviciilor de prognoză, alertă și intervenție meteorologică și environmentală) sau de conștientizare și stimulare a adaptării populației la impactul negatival acestora, prin campanii extinse de informare și educare, subvenții pentru introducerea în uz a noi surse de energie sau pentru extinderea culturilor agricole și a terenurilor forestiere. În acest sens, mi-aș permite însă să atrag atenția că niciuna dintre aceste posibile măsuri nu va putea avea eficiența scontată, atâta timp cât ea nu vizează implicarea responsabilă și echitabilă a tuturor actorilor politici, guvernamentali, administrativi, civili etc. atât din sectorul de stat, cât și din cel privat, adică pentru o asemenea mobilizare climatică și environmentală, fiecare individ trebuie să se simtă cu adevărat implicat, iar pentru asta, trebuie ca acesta să și aibă motivele sau motivația corespunzătoare pentru a o face! Mai simplu spus, nu cred că va fi productivă măsura reducerii emisiilor de GHG care rezultă în special din sectorul energetic, prin subvenționarea masivă de către stat a producătorilor privați și creșterea tarifului la gaze naturale și energie, mai ales că, într-un recent raport al UE și SUA publicat de Reuters (28 iunie 2021) se arată că, cel puțin în Europa, se înregistrează importante scurgeri de gaze cu efect de seră (metan) în întreaga infrastructură de distribuție. În plus, în cazul României, ar trebui să se țină cont, mult mai mult decât s-a făcut până în prezent, și de importantul său potențial hidroenergetic, a cărui pondere în piața energiei verzi ar putea crește substanțial, în principal din cauza faptului că teritoriul României nu se va deșertifica chiar în întregime, în oricare dintre scenariile climatice anticipate, ca să spunem așa…

În ceea ce privește însă evoluțiile climatice pe termen lung, după anii 2050-2100 prevăzuți în diverse scenarii de modelare climatică și chiar mai departe spre viitor, rămâne de văzut dacă într-adevăr clima globului terestru va depinde în exclusivitate numai de efectul de încălzire „artificială” al GHG. Deja există toate dovezile că nu va fi așa dar dacă va fi într-adevăr așa, atunci nu-i va mai reține nimic pe oameni pe această planetă și vor putea pleca împăcați spre alte zări astrale, cu habitacle de orice tip, fiindcă se presupune că între timp vor fi descoperit cum să-și creeze propriul climat sau propria climă (?) care să le permită menținerea funcțiilor vitale specifice, ca în cântecul acela: Always take the weather with you…! (ro: Ia întodeauna vremea cu tine!). Aceasta este o glumă, desigur, care scoate însă în evidență faptul că, în fața acestei provocări climatice reale, mai corect spus, în confruntarea cu acest climate weirding (haos sau bizarerie climatică), societatea umană trebuie să procedeze în continuare cât mai rațional posibil, dar cu foarte multă prudență și simț al echilibrului deoarece, pe de o parte, chiar dacă încălzirea va mai continua un timp, aceasta trebuie să se asigure că, prin măsurile fără precedent de diminuare a GHG antropice, cu costuri uriașe mai ales pentru populațiile care nici nu au contribuit la producerea lor, se va și reuși eliminarea completă din ecuație a acestui tip de factor climatogen și restaurarea echilibrelor naturale de emisie-consum a acelor GHG care fac parte oricum din compoziția naturală a aerului, iar din acel moment mai departe, că orice variație climatică ulterioară va depinde numai de factori naturali, pe care societatea oricum nu-i mai poate influența, așa cum a fost și în trecut, până la un moment dat, sau, pe de altă parte, dacă se va produce o răcire climatică, iar societatea umană nu va fi avut nici timpul, nici capacitatea sau resursele tehnologice de introducere completă în uz a altor tipuri de surse energetice alternative, regenerabile sau „verzi”, spuneți-le cum doriți, și va depinde în continuare de resursele „clasice” de combustibili fosili, atunci aceasta va trebui să se asigure că generațiile următoare vor mai și avea la dispoziție astfel de resurse, mai ales că următoarea etapă glaciară se anunță a fi destul de lungă; în caz contrar fiind periclitată însăși suraviețuirea speciei umane, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în timpul glaciațiunilor pleistocene care au determinat evoluția speciei umane spre supraviețuitorul Homo sapiens sapiens. Cu această ocazie însă, chiar că acesta va trebui să demonstreze cu adevărat cât de inteligent a ajuns…!

În cazul accentuării viitoare a încălzirii globale, ce-ar putea face acest „om inteligent”?

Se poate spune ceea ce face deja! De exemplu, intervențiile active în troposferă nu mai sunt un secret pentru nimeni. Ele au început să se practice pe scară destul de largă de ceva timp, fiecare țară încercând, după posibilități, adică în funcție de resursele financiare și tehnologice de care dispune, fie să-și protejeze anumite obiective, evenimente sau culturi agricole de efectele negative ale unor condiții meteorologice nedorite (caniculă, ploi torențiale, grindină etc.), fie să atenueze cumva caracteristicile extreme ale climatului lor specific (în acest sens, binecunoscut fiind exemplul unor țări arabe din zona Golfului Persic, care au adoptat o serie mai amplă de măsuri climatice remediale – să le numim astfel – pentru atenuarea secetei persistente datorate climatului tropical-uscat în care acestea se află). Deci principala problemă de fond este aceea că, dată fiind tocmai această mare complexitate a sistemului climatic, orice intervenție antropică în sensul ameliorării climei, într-un sens sau altul, nu poate fi decât punctuală și limitată iar, în funcție de aria de aplicare vizată, de metoda adoptată și de orizontul de timp luat în considerare, aceasta oricum nu va putea nicidecum produce corecții pe termen lung ale semnalului climatic planetar, așa cum o fac factorii naturali. În plus, orice intervenție antropică în troposferă nu ar putea avea un efect planetar, dar acesta poate, cu siguranță, produce anumite dezechilibre energetice la nivel mezoscalar, ceea ce ar însemna, de exemplu, că, dacă se lansează rachete antigrindină în Subcarpații Prahovei, atunci este posibil să plouă mai mult în Dobrogea sau în sudul Moldovei, la fel cum s-ar întâmpla și dacă s-ar folosi metode de decondensare rapidă a sistemelor noroase pe undeva prin bazinul Mării Negre.

Cu totul altfel se pune însă problema în cazul încercărilor de influențare a climei la scară globală. În acest caz, soluțiile disponibile nu pot fi decât tot diferențiate pe țări sau categorii de țări, în funcție de capacitatea financiară a fiecăreia. În primul rând, pentru menținerea sub control sau diminuarea emisiilor lor de GHG, abordările sunt diferite; de exemplu: India și-a propus doar un plan de restaurare ecosistemică; Canada și China au implementat mijloace și metode de captare a carbonului (înainte ca acesta să fie emis în atmosferă) și de stocare a lui în subteran, în timp ce în Elveția, se acționează concomitent pe două fronturi: pe de o parte, statul asigură protecția arealelor forestiere deja existente și face noi împăduriri, iar pe de altă parte, prin investiții private, s-a trecut la extragerea carbonului direct din aer și reciclarea lui prin procedee tehnologice mai complexe. În al doilea rând, pentru împiedicarea încălzirii excedentare a climei, se vizează următoarele direcții de acțiune: 1) aplicarea unor strategii de geoinginerie solară, prin împrăștierea, în stratosferă, a unor aerosoli care să producă astfel reflexia radiației solare înapoi în spațiul cosmic, permițând răcirea suprafeței terestre; problema principală a acestei metode constând în natura substanței utilizate pentru producerea unui efect de răcire asemănător sau mai mare decât celui produs de vulcanii tereștri; 2) construirea unui ecran spațial reflectorizant alcătuit din miliarde de discuri reflectorizante, care să reducă intensitatea radiației solare; asemenea procedeu fiind, se înțelege extrem de costisitor, presupunând lansarea în spațiu, de către 20 de lansatoare electromagnetice, a peste 16 miliarde de discuri prevăzute cu sisteme de asigurare a flotabilității, echivalând cu lansarea unui număr de aproximativ 800.000 de discuri, la fiecare 5 minute, timp de cinci ani de zile; 3) însămânțarea norilor marini, despre care se estimează că acoperă mai mult de 1/5 din suprafața globului terestru; metoda respectivă neasigurînd însă menținerea sub control a precipitațiilor rezultante. Sigur că, deși toate aceste metode par mai degrabă desprinse dintr-un film de science-fiction, ele sunt luate în considerare pentru a fi aplicate în cazul unor evoluții cu adevărat extreme, mai ales prima dintre acestea, deși nimeni nu poate oferi vreo garanție că, prin utilizarea lor reală, acestea nu vor produce și mai multe dezechilibre energetice, climatice și environmentale. În cazul acestora, ceea ce este într-adevăr periculos este că, la ora actuală, nu există nicio legislație de reglementare a unor astfel de intervenții în stratosferă, aceasta însemnând totodată că ceea ce nu este interzis în mod explicit este, de fapt, permis. Iar în acest caz, sigur că se ridică întrebarea firească: nu cumva asemenea practici ar fi mai convenabile pentru statele care și le și permit, decât acestea să mai investească în procedee de captare a energiei geotermale sau a valurilor și mareelor, a curenților oceanici; de instalare a turbinelor eoliene offshore; de montare și menținere a sute de mii de panouri solare (că oricum acestea ar deveni indispensabile prin creșterea nebulozității); de dezvoltare a tehnologiilor de utilizare a hidrogenului etc.? Răspunsul nu poate fi decât dilematic: omenirea trebuie să meargă înainte, spre progres și dezvoltare, dar cum se va asigura dreptul fiecărui om de-a avea un loc sub Soare, la propriu și la figurat? Ultima dată când s-a întâmplat asta, am văzut unde s-a ajuns: cam în același punct, doar puțin înapoi pe spirala timpului…

Efecte ale schimbărilor climatice asupra sănătății și comportamentului uman

Dacă ne raportăm la această accentuată variabilitate climatică în curs, care va determina o amplă și eterogenă variație spațială și temporală a parametrilor electro-barici ai atmosferei, efectul general asupra sănătății umane nu poate fi decât acela de creștere a ratei de incidență a bolilor cardio-vasculare, respiratorii și neuro-psihologice (în cazul acestora din urmă știut fiind faptul că, pe fondul schimbărilor bruște de vreme, se accentuează stările de nervozitate, agitație, irascibilitate, agresivitate și instabilitate psihică și comportamentală). De asemenea, dacă are loc și o creștere semnificativă a gradului de umezeală a aerului, concomitent cu procesul de încălzire climatică, atunci nu numai bolile respiratorii se vor acutiza, ci și cele osteo-articulare; care vor putea deveni chiar dominante în cazul în care, dimpotrivă, clima globală intră într-un proces de răcire.

O atenție deosebită va trebui acordată însă în continuare expunerii la radiație solară fiindcă, pe de o parte, aceasta este absolut necesară, într-o anumită măsură desigur, pentru buna desfășurare a proceselor de sinteză ale vitaminei D2, care contribuie nu numai la absorbția și fixarea calciului în structurile osoase, ci și la buna funcționare a sistemului intestinal (cercetări foarte recente în acest sens arătând că numărul cazurilor de cancer de colon poate scădea dramatic dacă se asigură expunerea corespunzătoare la radiație solară), iar pe de altă parte, o expunere hazardantă mai ales la componentele UV ale radiației solare poate determina o „explozie” a cazurilor de cataractă și diverse tipuri de cancer al pielii. În rest, trebuie de asemenea luat în considerare și faptul că, în cazul încălzirii prea puternice, atunci este posibilă înmulțirea necontrolată a unor agenți vectori (șobolani, țânțari, căpușe etc.) care pot transmite o serie întreagă de boli care mai de care mai debilizante (inclusiv ciumă), iar în acest caz, cred că e util să amintim că malaria a fost eradicată din Delta Dunării de abia relativ recent, prin 1968 sau 1969, iar prin migrarea spre Nord a speciei de țînțar anofel care poate transmite virusul malaric, este posibilă oricând recurența cazurilor, dat fiind gradul mare de umeazeală din regiunea respectivă, care asigură un habitat optim pentru aceste specii de țînțari. În ipoteza răcirii climatice, scenariul cel mai probabil este legat de înmulțirea explozivă a fungilor de tot felul, care ar afecta grav sistemul respirator. Sigur că gama tipurilor posibile de efecte negative asupra sănătății și comportamentului uman este foarte largă, în funcție de acțiunea unor factori direcți sau indirecți care le-ar putea produce, dar este important de reținut că, printr-o conduită alimentară, comportamentală (mișcare) și psihologică echilibrată, orice om sănătos va reuși să-și asigure șanse optime de adaptare. Tocmai de aceea, în acest context, trebuie acordate nu numai atenție și îngrijire specială categoriilor vulnerabile de populație (copii, bolnavi, bătrâni), ci și asistență atitudinală tuturor celorlalte categorii de populație, cel puțin pentru preîntâmpinarea exacerbării gradului de iritabilitate și neliniște socială. La urma urmei, indiferent dacă se va încălzi sau se va răci sau pur și simplu clima o va lua și mai mult razna, toți oamenii vor trebui să se adapteze într-un fel sau în altul, problema principală fiind însă aceea că tot oamenii sunt cei care pot face ca procesul de adaptare să fie mai ușor sau mai dificil, mai lent sau mai rapid, mai suportabil sau mai agresiv.

Ce poate face România și fiecare dintre noi pentru atenuarea efectelor acestor schimbări climatice în curs

La nivel individual, cred că sunt câteva lucruri simple, deloc costisitoare, legate mai degrabă de adoptarea unor comportamente conștiente preventive, menite să contribuie la reducerea emsiilor de GHG și anume: folosirea pe scară largă a unor dispozitive de deconectare automată când se încetează utilizarea oricărei surse de lumină sau energie; parcurgerea unor trasee zilnice pe jos; limitarea rezonabilă a consumului electric și de apă; implementarea unor sisteme și procedee mai performante de încălzire și, respectiv, răcire a locuințelor, extinderea spațiilor cultivate cu plante, culturi de tot felul, arbori; captarea și utilizarea apei provenite din precipitații pentru udarea plantelor, irigarea terenurilor etc. La nivel național, cred că România nu este nici pe departe, cel puțin din punct de vedere climatic și environmental, în situația de a-și face griji prea mari, deoarece poziția sa nu numai de ordin geo(strategic)climatic, ci și din punct de vedere al accesului și posibilităților de exploatare superioară (adică inteligentă și durabilă) a resurselor sale energetice (fosile sau alternative), de apă, forestiere și agricole este foarte generoasă și avantajoasă; printr-o politică și un management integrat coerent, solidar asumat și responsabil putându-se asigura șanse optime, nu numai de depășirea provocărilor în curs, cu daune și costuri minime, ci și de adaptare dinamică la o variabilitate climatică din ce în ce mai accentuată. De fapt, cred că cel mai important lucru pe care îl poate face fiecare dintre noi și noi toți laolaltă este să fim în primul rând conștienți de faptul că orice sau tot ceea ce facem chiar contează, într-un fel sau altul, și poate construi sau dimpotrivă, nărui o întreagă lume, chiar la propriu…

Controverse cordiale. Care este cu adevărat rolul activității solare în schimbările climatice?

În acest punct, cred că trebuie să facem referire tocmai la un articol pe care un cititor l-a transmis redacției revistei Sinteza, imediat după publicarea primului articol pe această temă, și căruia nu putem decât să-i mulțumim pentru interesul manifestat. Acesta se intitulează “There is no impending Mini Ice Age” și a fost publicat pe blogul NASA Global Climate Change in data de 13 februarie 2020 (https://climate.nasa.gov/blog/2953/there-is-no-impending-mini-ice-age/), adică cu aproape peste un an mai devreme decât data la care au fost culese informațiile incluse în articolul nostru, preluate dela Space Weather Prediction Center al NOAA. Sigur că, la o primă vedere, informațiile provenite din cele două surse par să fie total contradictorii, de unde și nedumerirea cititorului, probabil, dar la o analiză mai atentă, concluziile devin totuși evidente pentru oricine… Astfel, în articolul-replică sus-menționat, se arată că, chiar dacă în următoarele decenii se va înregistra o oarecare reducere a cantității de energie emisă de Soare, nu se pune nicidecum problema producerii vreunei iminente „epoci glaciare” sau a unei așa-zise „mini epoci glaciare” deoarece „încălzirea datorată GHG provenite din diverse activități antropice bazate pe arderea combustibililor fosili este de șase ori mai puternică decât posibila răcire declanșată de un eventual Grand Solar Minimum prelungit timp de câteva decenii” iar, chiar dacă această tendință de reducere a activității solare va dura mai mult de un secol, temperatura globului terestru va continua să crească, pentru simplul motiv că aceasta „este influențată de mult mai mulți factori climatogeni decât cei legați strict de variabilitatea activității solare, un rol predominant revenind efectului caloric al emisiilor antropice de GHG”. Asemenea afirmație este cu adevărat interesantă și ea conține mult adevăr științific, dar nu neapărat din perspectiva celor care au făcut-o sau a datei la care a fost făcută aceasta! În articol se recunoaște totuși că, în anumite intervale de timp, Soarele își diminuează productivitatea energetică, radiind, în spațiul cosmic din jurul său, o cantitate mai mică de energie; asemenea perioade atipice sau anormale de “Grand Solar Minimum” putând determina o variabilitate destul de importantă a activității energetice și magnetice a materiei solare. De asemenea, se recunoaște că ultima perioadă de „tăcere” solară de acest fel a coincis cu „Mica Epocă Glaciară” din 1645-1715, deși temperaturile mai coborâte produse la acea vreme în emisfera nordică s-au datorat, de fapt, unui efect de răcire climatică format prin combinarea unei activități vulcanice mai intense cu o activitate solară mai slabă (Minimul Maunder). În prezent, pe baza observațiilor din ultimii 35-40 de ani asupra așa-zisei „vremi spațiale”, se apreciază însă că ultimul ciclu solar (nr. 24), care a debutat în 2008 și s-a sfârșit în 2020, a fost evident mai slab decât celelalte două cicluri precedente (nr. 22 și 23), care la rândul lor au fost mai reduse decât cele de dinaintea lor, mai precis a celor care au avut loc înainte de anii 1950-1970, când s-a identificat acel „moment” de schimbare a semnalului climatic prin așa-numitul proces cunoscut drept „Marea Accelerare”, deși se recunoaște explicit că: „modelele pentru asemenea predicții nu sunt totuși încă suficient de robuste cum sut cele pentru prognozarea vremii (meteorologice) și nu sunt considerate concluzive” (“The models for such predictions, however, are still not as robust as models for our weather and are not considered conclusive”), dar dacă un astfel de Grand Solar Minimum s-ar produce totuși, din punct de vedere al forței sale de influență climatică, denumită „forțaj” climatic (“climate forcing”), prin care se evaluează gradul în care un anumit tip de factor ar putea determina schimbarea tendinței de evoluție a climei globale într-un sens sau altul, atunci ar fi suficientă o reducere cu numai 0,1 W/m2 a cantității de energie solară incidentă pe unitatea de suprafață terestră, ceea ce ar corespunde unui impact climatic datorat creșterii concentrației emisiilor de CO2 cu media ultimilor trei ani.

Fără îndoială, cantitatea de energie radiantă solară recepționată de Pământ de la Soare a fost destul de variabilă, atât pe perioade mai lungi de timp, în funcție de ciclurile Milankovitch care descriu modificările axei și orbitei terestre și care au determinat instalarea sau încetarea epocilor glaciare din trecut, cât și chiar în cuprinsul aceluiași ciclu solar cu durata medie de circa 11 ani, în funcție de numărul de pete solare, erupții solare și alte forme de manifestare ale activității solare, iar din acest motiv, IPCC apreciază că toate aceste variații pe termen lung sau scurt ale activității solare joacă doar un rol minor în clima globului terestru (!?) și că, tot fără nicio altă urmă de îndoială, încălzirea actuală a climei terestre din cauza creșterii concentrației GHG de proveniență antropică este, în realitate, mult mai puternică decât al oricărui alt efect datorat variabilității activității solare (“According to the United Nations’ Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC), the current scientific consensus is that long and short-term variations in solar activity play only a very small role in Earth’s climate. Warming from increased levels of human-produced greenhouse gases is actually many times stronger than any effects due to recent variations in solar activity”). Presupunând că lucrurile ar sta într-adevăr așa cum se afirmă, atunci nu ar mai rămâne decât Soarele din centrul sistemului nostru solar să ne joace într-adevăr o festă și să-și diminueze producția energetică puțin mai mult decât cea estimată că ar produce schimbarea semnalului climatic, ca să verificăm pe viu dacă lucrurile stau cu adevărat așa sau nu, adică dacă din 1750 încoace, procesul de încălzire climatică datorat creșterii concentrației GHG este de 50 de ori mai puternic decât ușoara încălzire datorată Soarelui în sine, pe parcursul aceluiași interval de timp….(“…since 1750, the warming driven by greenhouse gases coming from the human burning of fossil fuels is over 50 times greater than the slight extra warming coming from the Sun itself over that same time interval”). În acest caz, ce nevoie ar mai avea planeta Pământ de Soare dacă aceasta tot se încălzește mult mai eficient prin accentuarea efectului de seră al unor GHG? Știm cu toții răspunsul!… Și mai știm, de asemenea, că un următor Grand Solar Minimumnu ar putea reduce prea mult (decât cu aproximativ 0,30C) temperatura globală, pentru a determina reversibilizarea tendinței de încălzire ca urmare a creșterii concentrației GHG. Dar ceea ce nu știm este ce se va întâmpla dacă acest tip de forțaj climatic, de natură solară, se combină cu efectul altor factori climatogeni, așa cum se recunoaște, de altfel că s-a produs și în timpul Micii Epoci Glaciare, când activitatea și magnetismul solar diminuat (în acest sens apreciindu-se că perioada respectivă de răcire a început să se manifeste chiar înainte de Minimul Maunder) s-a cuplat cu anumite fluctuații ale circulației oceanice, modificări ale modului de utilizare a terenurilor ca urmare a intensificări exploatării lor agricole și cu o creștere semnificativă a concentrației pulberilor în suspensie, provenite din mai multe erupții vulcanice de mari proporții. Dacă asemenea efecte sinergice au fost cu claritate identificate în perioada precedentă de răcire, de ce în cazul celei prognozate pentru perioada următoare, toate acestea sau împreună cu altele, nu ar putea să mai fie la fel de valabile? De ce, de data aceasta, toate reflectoarele se concentrează în exclusivitate, nu neapărat pe sensul și amploarea schimbărilor climatice, cât mai ales asupra efectului de încălzire datorat creșterii concentrației de GHG și necesității de a reduce, pe toate căile și cu orice costuri, emisiile acestora.

Toți pământenii știu deja asta, fiindcă a început să fie folosit și un slogan de campanie climatică foarte percutant în acest sens: “Climate cash to prevent climate clash” (în traducere liberă, ceva de genul: „Prețul climatic pentru prevenirea conflictului climatic”), prin care toată omenirea este avertizată că: “There is no safe place on Earth”! Sigur că nu mai există niciun loc sigur pe Terra dar avem, în schimb, siguranța că peste alte zece mii de ani pe Terra sau dacă ne ducem pe Marte va fi mai sigur? Sigur că vom plăti toți acest preț al propriei noastre evoluții, inclusiv tehnologice, chiar și acel un miliard de oameni despre care ONU estimează că trăiesc în prezent fără niciun fel de acces la vreo sursă de energie, dar avem cumva siguranța că, între timp, nu se inițiază alte tipuri de intervenții antropice în troposferă (pardon, stratosferă, termosferă, magnetosferă etc.) care să ne aducă iarăși în același punct sau chiar mai rău? Și mai ales cum se va aplica în realitate obiectivul reducerii consumului individual de energie la o valoare medie de cca. 2.000 W/an cât s-a estimat că ar fi îndeajuns, în condițiile în care în unele țări se consumă 12.000 W/an/persoană iar în altele de abia se ajunge la 300 W/an/persoană? Desigur, în acest caz, unii „experți” ne spun că ar trebui redus consumul de energie pentru încălzirea locuințelor și eventual, pentru prepararea hranei, dar nimeni nu spune cu cât s-ar reduce consumurile energetice dacă s-ar opri și toate instalațiile de condiționare a aerului sau cum ar mai opera toate armatele lumii numai pe bază de energie verde? E greu de dat răspunsuri rezonabile la toate aceste întrebări, tot așa cum este greu de apreciat și ce se va întâmpla, de fapt, cu clima globului terestru, în viitor!

În acest caz, dacă analizăm graficul următor (Fig. 1.), este evident că, după anii 1950-1960 (“Marea Accelerare”), curba abaterilor termice medii de la suprafața globului terestru (linia de culoare roșie) ia o direcție cu totul diferită de evoluție față de cea a cantității de energie radiantă solară incidentă pe unitatea de suprafață terestră (linia de culoare galbenă), scoțând în evidență faptul că, cel puțin în ultimii 50 de ani, nu activitatea solară a reprezentat principalul factor de încălzire climatică…

Așadar, ce-ar mai fi de zis: se încălzește atmosfera terestră chiar atât de accentuat și mai ales din ce cauză? Oare chiar energia solară nu mai funcționează ca principal motor al schimbărilor climatice? Să analizăm însă puțin mai în detaliu și alte aspecte…
De exemplu, se cunoaște și se recunoaște faptul că, începând cu anii 1930, activitatea solară a manifestat o certă tendință de intensificare, determinând o creștere corespuzătoare a temperaturilor medii globale, însă după anii 1950, aceasta a slăbit destul de mult, în timp ce temperaturile au continuat să crească. De fapt, din 1995 până în 2014, s-a înregistrat un fel de tendință liniară de evoluție a temperaturii aerului, nu în sensul că aceasta s-a menținut cam în jurul aceleiași valori, ci că, în ciuda variațiilor sale anuale destul de ample, valoarea de la finele perioadei de referință devenise egală cu cea de la începutul acesteia; drept pentru care aceasta a și fost denumită ca un fel de „pauză” în încălzirea globală. Realitatea este însă că, în secolul al XXI-lea, s-au înregistrat 13 din cei mai călduroși 14 ani din întreaga perioadă de când se fac măsurători metetorologice asupra temperaturii aerului, adică începând de prin anul 1880; iar în raportul “Annual Statement on the Status of the Climate” din 2014 al OMM, se precizează că: „deceniul 2001-2010 este cel mai cald din istoria de până acum” (“the 2001 to 2010 decade is the warmest in history so far”), în ciuda “hiatusului” (adică pauzei) încălzirii globale, atrăgându-se atenția asupra faptului că, dacă în anul precedent (2013) s-au produs veri relativ mai răcoroase în jumătatea estică a SUA și unul dintre cele mai liniștite sezoane cu furtuni tropicale în bazinul Atlanticului, din „memoria recentă” a omenirii, în alte regiuni ale lumii s-au înregistrat: precipitații excedentareși inundații masive în Asia de Sud (India – Nepal), taifunuri în Pacific (Haiyan din Filipine), incendii naturale în Australia și valuri de căldură în emisfera sudică (Argentina, Noua Zeelandă), secete în NV Braziliei (considerată drept una dintre cele mai severe din ultimii 50 de ani), S Chinei și în multe părți din Africa, precum și ploi abundente care au determinat inundații în unele state din Europa Centrală (Austria, S Germaniei, Elveția, Cehia); toate acestea fiind catalogate de autorul (Terrel Johnson) articolului: “13 of 14 hottest Years on Record all Occurred in 21st Century”(https://weather.com/science/environment/news/13-14-hottest-years-record-occurred-21st-century-wmo-20140324) mai degrabă drept semne ale unei „bizarerii” (engl. weirding) climatice decât ale unei schimbări sau încălziri climatice, mai ales că, de cele mai multe ori, acești termeni se folosesc interschimbabil, ceea ce nu este deloc corect, nici măcar din punct de vedere semantic. Ceea ce nu se spune însă în acest articol, ca și în multe altele care supralicitează tema încălzirii globale, pe care nu o poate contesta totuși nimeni, tocmai fiindcă este mult prea evidentă din punctul de vedere al raportării abaterilor termice din intervale de cel puțin 30 ani la valoarea de referință a perioadei preindustriale (1850-1900), este faptul că în acest secol al XXI-lea, nu numai că s-au înregistrat unii dintre cei mai călduroși ani ai tuturor timpurilor (2000, 2003, 2007, 2012, 2016, 2020) dar au avut loc și unele dintre cele mai importante evenimente solare (erupții solare, erupții de masă coronală – CME etc.), cum ar fi cele din anii 2000, 2001, 2003, 2006, 2012, 2015, 2017, 2019. Mai departe, devine destul de ușor să ne imaginăm că, în condițiile în care OMM a recomandat deja utilizarea mediilor termice din perioada 1990-2020 pentru evaluarea tendințelor viitoare de evoluție climatică, iar acestea includ cea mai mare parte a celor mai călduroși ani din toate timpurile (care s-au produs, ca printr-o stranie coincidență, aproape în aceiași ani în care au avut loc și unele dintre cele mai mari erupții solare), nu are cum să rezulte o altă tendință decât una de foarte accentuată încălzire climatică, care însă nu mai are nicio legătură cu activitatea solară. Asta este, într-adevăr, o „bizarerie” climatică, dar nu din acelea care determină accentuarea variabilității fenomenologice și spațiale a climei, așa cum este firesc într-un proces de încălzire globală, ci din acelea care par să nu mai aibă nicio logică…

Într-un alt articol publicat de NASA – Goddard Institute for Space Studies (GISS) în 14 ianuarie 2021 și actualizat în 17 martie 2021 („2020 Tied for Warmest Year on Record, NASA Analysis Shows – https://www.nasa.gov/press-release/2020-tied-for-warmest-year-on-record-nasa-analysis-shows), se arată că anul 2020 a doborât chiar recordul global de temperatură, depășind „performanța” anului 2016, considerat până anul trecut drept deținătorul celor mai ridicate temperaturi de pe Glob. În acest articol se arată: „continuându-se tendința de încălzire pe termen lung a planetei, temperatura medie anuală a globului a fost cu 1,020C mai mare decât media perioadei 1951-1980” (“continuing the planet’s long-term warming trend, the year’s globally averaged temperature was 1.84 degrees Fahrenheit (1.02 degrees Celsius) warmer than the baseline 1951-1980 mean”), deși într-o altă secțiune a acestuia se arată că temperatura medie a Pământului a crescut cu mai mult de 1,20C față de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în timp ce în vreo alte două paragrafe mai jos se arată totodată că, potrivit unei analize separate, independente, întreprinsă de NOAA, anul 2020 a fost al doilea cel mai călduros an al tuturor timpurilor, după anul 2016; pentru această analiză folosindu-se, în linii mari, cam aceleași date brute de temperatură și aceeași metodologie ca NASA dar care, de data aceasta, se raportează la perioada de referință 1901-2000, menționându-se totodată că nu s-au luat în considerare nici temperaturile din regiunile polare din care lipsesc măsurători instrumentale, iar pentru cele care s-au luat totuși în considerare, există probabilitatea ca ele să conțină anumite erori determinate de schimbarea amplasamentului stațiilor meteorologice în timp sau de modificarea mijloacelor și metodelor de efectuare a observațiilor instrumentale, deși acestea sunt foarte mici. Așadar, nici recordul global de temperatură n-a mai fost omologat în același an (2016 sau 2020), în funcție de ce valori de temperatură s-au luat în considerare și la ce perioadă de referință s-au raportat acestea dar, așa cum se afirmă chiar în același articol, nu mai este atât de important în ce an s-au atins cele mai ridicate valori termice globale, ci tendința lor de creștere constantă care, desigur, nici nu mai poate fi pusă pe seama altor cauze decât a celor de ordin antropic… Însă surpriza de abia acum se dezvăluie prin admiterea faptului că, pe fondul tendinței de continuă încălzire, s-au produs o serie de evenimente care au determinat efecte termice interesante, chiar contradictorii, cum ar fi:

1. Puternicele incendii forestiere din Australia, de la începutul anului trecut, în urma cărora au fost emise în atmosferă cantități mari de particule în suspensie (aerosoli), care au reflectat radiația solară, determinând un oarecare efect de răcire climatică;
2. Perioadele de lockdown impuse pe aproape tot Globul din cauza pandemiei de COVID-19 au determinat reducerea poluării cu pulberi în suspensie în multe părți ale lumii, contribuind astfel nu numai la o oarecare scădere a emisiilor GHG, dar și la intensificarea radiației solare, prin creșterea transparenței aerului, ceea ce s-a tradus printr-un efect de încălzire climatică;
3. Trecerea de la o fază negativă (de răcire) la finele anului 2020, la una pozitivă (de încălzire) la începutul anului 2021 a fenomenului ENSO (El Niňo Southern Oscillation) din Pacific a determinat o relativă creștere a temperaturii medii globale; acest lucru fiind concordant cu faptul că, în anul 2016, efectul global de încălzire s-a asociat tot cu un puternic episod El Niňo pozitiv.

Toate aceste evoluții demonstrează însă faptul că tendințele climatice se diferențiază totuși atât spațial, de la o regiune la alta a Globului, cât și temporal, chiar și pe parcursul aceluiași an, ceea ce excplică variabilitatea din ce în ce mai accentuată nu numai a climei, ci și a factorilor climatogeni în sine. Iar în acest caz, doar tendința de evoluție a temperaturilor medii globale este suficientă pentru identificarea posibilelor tipuri de cauze și efecte climatice? Sigur că nu și tocmai de aceea NASA a inclus în evaluarea schimbărilor climatice și alte așa-zise „semne vitale” ale Planetei, cum ar fi: suprafața acoperită cu gheață, mai ales din zona arctică, creșterea nivelului apei oceanului și concentrația GHG din atmosfera terestră, ale căror stări de fapt le-am prezentat chiar la data publicării articolului nostru precedent. Dintre toate acestea, masa de gheață din zona arctică joacă cu adevărat un rol cheie și vom vedea mai departe și de ce. Deocamdată este important de reținut doar faptul că reducerea cu aproape 13% per deceniu a calotei arctice de gheață determină scăderea reflectivității regiunii respective, ceea ce face ca apa oceanului să absoarbă o cantitate mai mare de radiație solară incidentă și să favorizeze creșterea temperaturilor de la suprafața apei oceanice, contribuind astfel și mai mult la încălzirea climei, topirea gheții, creșterea nivelului apei oceanului, topirea permafrostului etc.; toate aceste fenomene laolaltă fiind cunoscute sub numele de Amplificare Arctică, un termen care exprimă, de fapt, un mecanism de feed-back climatic pozitiv. Dar dacă factorii care declanșează asemenea mecanism climatic nu sunt de natură strict climatică, fiindcă evoluțiile din regiunea respectivă sunt într-adevăr foarte interesante, din mai multe puncte de vedere…

Deocamdată însă, reținem până în acest punct că, deși nu există încă unanimitate în această privință, temperaturile globului terestru continuă să crească independent de activitatea solară, despre care, de asemenea, nu se mai știe dacă se va diminua sau, dimpotrivă, se va intensifica în perioada următoare, adică în timpul celui de-al 25-lea ciclu de activitate solară în curs. În acest caz, aș face referire la un articol foarte recent, publicat în Washington Post la data de 19 decembrie 2020 (https://www.washingtonpost.com/weather/2020/12/19/solar-cycle-prediction-mcintosh/), prin care se arată că, referitor la cât de multă energie va fi emisă de Soare în perioada următoare (ciclul solar următor, care a început în decembrie 2020), în rândul specialiștilor s-au conturat două curente de opinie total opuse. Astfel, pe de o parte, un colectiv internațional alcătuit din 12 cercetători de la NASA și NOAA, dintre care șase sunt din SUA, iar alți șase din alte țări, susține că următorul ciclu solar (25) nu va fi foarte diferit de cel precedent (24), adică activitatea solară va fi mai degrabă slabă spre medie, dat fiind faptul că, în timpul minimului solar de până acum nu s-au înregistrat mai mult de 140-220 de pete solare pe lună chiar și în timpul perioadei de maxim al ciclului (de exemplu, numai în anul 2020 s-au înregistrat 206 zile fără nicio pată solară pe fața discului solar orientat spre Pământ), ceea ce înseamnă că următorul ciclu solar (25) va fi mai slab decât cel precedent (24), care la rândul său a fost cu aproape 50% mai slab decât cel de dinaintea lui (23), iar maximul activității solare din timpul acestui ciclu se va produce prin luna iulie 2025, cu o aproximare în plus sau minus de circa opt luni. Pe de altă parte însă, astrofizicianul Scott McIntosh de la National Center for Atmospheric Research (NCAR) susține că, dimpotrivă, următorul ciclu solar va fi unul dintre cele mai puternice care au avut loc vreodată sau cel puțin va fi cel mai activ din ultimii 50 de ani, estimând că numărul de pete solare va fi cel puțin dublu față de cel prognozat de panelul internațional de cercetători. Predicția acestuia, total contradictorie celei realizate de specialiști ai NASA și NOAA, se bazează pe o cu totul altă metodă de evaluare a activității solare și anume pe modificările câmpului magnetic de la suprafața Soarelui, în condițiile în care, în opinia sa, petele solare reprezintă, de fapt, rezultatul modului în care cele patru benzi magnetice care înconjoară Soarele se interferează și/sau se suprapun unele cu altele, astfel încât, petele solare rezultante reprezintă mai degrabă efectul de sincronizare sau de rezonanță dintre aceste benzi heliomagnetice decât expresia unei activități solare mai reduse. În concluzie, numărul de pete solare care se pot forma pe suprafața discului solar nu mai este legat de un anumit ciclu solar, ci de modul în care subciclurile magnetice interacționează între ele, ceea ce s-ar traduce printr-o creștere destul de accentuată a numărului acestora în viitorul destul de apropiat. Practic, aceasta înseamnă că, dacă ipoteza lui McIntosh se adeverește, atunci vor trebui regândite și reevaluate nu numai toate modelele referitoare la activitatea solară și influența acesteia asupra câmpului magnetic, atmosferei și climei terestre, cât și toate cunoștințele anterioare de fizică, după cum afirmă el însuși: “This work is pointing in a direction which says much of the past physics isn’t quite right!”(Scott W. McIntosh, Sandra Chapman, Robert J. Leamon, Ricky Egeland & Nicholas W. Watkins, Overlapping Magnetic Activity Cycles and the Sunspot Number: Forecasting Sunspot Cycle 25 Amplitude, Solar Physics, vol. 295, Nr. 163, 24 November 2020 -https://link.springer.com/article/10.1007/s11207-020-01723-y).

Așadar, clima globului terestru se încălzește sau se răcește în continuare?

Nimeni nu poate răspunde cu fermitate și fără niciun dubiu la această întrebare, nici măcar NASA! De exemplu, recent (de fapt, chiar la o zi după publicarea primei părți din acest articol despre schimbările climatice), revista The Guardian (https://www.theguardian.com/science/2021/jun/17/earth-trapping-heat-study-nasa-noaa) a publicat un articol în care cercetători de la NASA și NOAA arată că, potrivit ultimelor lor studii, cantitatea de căldură reținută de planeta Pământ aproape că s-a dublat în ultimii 15 ani (între 2005 și 2019), determinând producerea unui „alarmant” dezechilibru energetic pozitiv, prin care cantitatea totală de energie pe care suprafața activă a planetei o absoarbe de la radiația solară incidentă (în domeniul UV, vizibil și IR apropiat) nu mai poate fi compensată de cantitatea de energie calorică (în domeniul IR îndepărtat) pe care Pământul o poate pierde spre spațiul cosmic (extraterestru) prin așa-zisele sale „ferestre atmosferice”, ceea ce duce la acumularea sa progresivă în atmosfera terestră, determinând încălzirea planetei. Acest dezechilibru energetic a fost evaluat prin compararea datelor de temperatură furnizate de sateliții meteorologici (care indică ce cantitate de energie intră și/sau iese din sistemul climatic) cu cele măsurate la suprafața apelor oceanice (SST – sea surface temperature) (care indică ce cantitate de energie calorică se poate stoca în apa oceanelor și mărilor terestre), demonstrând că, pe fondul tendinței generale de încălzire climatică, prin topirea calotelor glaciare și a ghețarilor montani, precum și prin intensificarea proceselor de evaporație, crește volumul de vapori de apă conținuți în atmosferă, amplificând efectul de seră provocat de anumite tipuri de gaze, inclusiv cele de natură antropică. Totodată, cercetătorii respectivi sunt de părere că o „schimbare naturală” a mecanismelor de interacțiune ocean-atmosferă din regiunea Pacificului, mai precis a fenomenului ENSO, de la o fază mai rece (2020) la una mai caldă (2021), a jucat un „rol important în amplificarea acestui dezechilibru”, astfel încât, cel mai probabil, asemenea „combinație între factori antropogeni și variabilitatea internă” (“mix of anthropogenic forcing and internal variability”) din cuprinsul perioadei de referință a determinat încălzirea sinergică a suprafeței active a globului terestru, cu o “magnitudine fără precedent” (“The magnitude of the increase is unprecedented”). Acest lucru este, de altfel, în deplin acord cu ceea ce s-a scris și în articolul nostru precedent, referitor la subevaluarea rolului pe care vaporii de apă îl joacă în potențarea efectului de seră. În realitate, reprezentând componentul cu cele mai ample variații cantitative (în spațiu și timp) din întreaga atmosferă, vaporii de apă pot determina, în egală măsură, atât răcirea, cât și încălzirea climei terestre, prin mecanisme diferite, pe care le vom detalia în continuare, motiv pentru care, deși sunt concentrați cu precădere în stratul de aer de până la 5 km înălțime, pătrunzând rareori și numai în cantități mici, dincolo de 10 km înălțime, aceștia ar putea reprezenta un adevărat jolly-joker în mecansimele de schimb energetic, cel puțin din troposfera inferioară, determinând creșteri sau descreșteri din ce în ce mai ciudate nu numai ale gradului de stabilitate/instabilitate atmosferică, ci și ale potențialului aeroelectric, ce se reflectă printr-un climat tot mai haotic, a cărui predicție devine din ce în ce mai dificilă. De altfel, chiar și la finele articolului sus-menționat, cercetători NASA și NOAA afirmă că: „nu se poate prevedea, cu niciun grad de certitudine, modul în care, în deceniile următoare, se va menține echilibrul bilanțului energetic (caloric) al Pământului” (“it’s not possible to predict with any certainty what the coming decades might look like for the balance of Earth’s energy budget”).

Rolul climatic pe care îl joacă masa de gheață din regiunea arctică? De ce este aceasta atât de importantă în ecuația schimbărilor climatice? Și de ce aceasta și nu cea din regiunea polară opusă, cea antarctică?

Nici această întrebare sau set de întrebări nu are răspunsuri tocmai simple. Și, așa cum ne-au cam obișnuit deja cele mai recente ipoteze, fie despre cauzele și sensul schimbărilor climatice, fie despre rolul activității solare în producerea acestora, nu ne putem aștepta nici în acest caz la niște răspunsuri clare și tranșante, mai ales dacă vrem să luăm în considerare o varietate cât mai mare de studii și cercetări, deseori contradictorii și contrariante, dar susținute totuși de fapte și dovezi științifice obiective. Totuși, în pofida acestora, lucrurile ar sta cam în felul următor.

Cum suprafețele oceanice și de uscat sunt inegal repartizate între cele două emisfere ale globului terestru, cu predominarea netă a celor de uscat în emisfera nordică, rezultă că și proporția suprafețelor de uscat care ar putea fi acoperite cu gheață este mai mare în emisfera nordică decât în cea sudică, mai ales că pământul ferm reprezintă un suport mult mai solid de susținere a unor mase mai mari de gheață. În plus, apa are o capacitate calorică mult mai mare decât cea a uscatului, acesta fiind și motivul pentru care ea joacă întotdeauna un rol de moderare termică, nepermițând temperaturilor de la suprafața sa sau ale aerului de deasupra sa să atingă valori extreme, aș cum se întâmplă în cazul suprafețelor continentale. În aceste condiții, în timpul iernii (boreale), în emisfera nordică, regiunea situată între Polul Nord și Cercul Polar de Nord nu numai că rămâne complet în întuneric, ne mai beneficiind de niciun aport radiativ solar, dar este afectată și de un transport caloric deficitar deoarece, la solstițiul de iarnă (22 decembrie), radiația solară cade perpendicular pe Tropicul Capricornului din emisfera sudică (cea ce face ca emisfera de vară – sudică să primească cu 2/3 ori mai multă energie radiativă decât cea de iarnă), determinând deplasarea ecuatorului termic (regiunii de pe glob care beneficiază de cel mai mare aport de radiație solară) la sud de Ecuatorul geografic propriu-zis și, implicit, migrarea în sens corepunzător și a Zonei de Convergență Intertropicală (ZCI), în cuprinsul căreia se întâlnesc alizeele celor două emisfere, care impune modificări ale întregului tipar de circulație a aerului pe Glob, ce se realizează prin intermediul celor trei celule convective de transfer caloric dinspre Ecuator spre poli și invers. Acest lucru face ca, în emisfera nordică, transportul caloric dinspre ZCI (situat mult mai departe, spre S, de ecuatorul geografic) spre polul N să se realizeze mult mai lent și mai greu, motiv pentru care regiunile polare arctice se pot răci accentuat, iar temperaturile aerului pot scădea, favorizând acumularea și chiar menținerea gheții de la un an la altul. În acest sens, este interesant de menționat faptul că, în ultimii doi ani, suprafața acoperită de gheață din Arctica și Groenlanda a crescut cu aproape 40%, aceasta reprezentând o revenire pozitivă pe un trend general descrescător (de topire a gheții) inițiat cu mai mulți ani în urmă, care a fost pus aproape în exclusivitate pe seama accentuării efectului de seră. Sigur, acest lucru nu indică nicidecum o reversibilizare a tendinței inițiale negative de evoluție a masei de gheață din regiunea arctică, dar demonstrează rolul climatic al acesteia. Astfel, în timpul iernii boreale, cu cât este mai frig în regiunea arctică, cu atât se poate acumula mai multă gheață care, prin reflexia radiației solare înapoi în atmosferă, poate determina răcirea mai accentuată a acestei regiuni, favorizând acumularea unei cantități și mai mari de gheață care la rândul său, determină răcirea suplimentară a regiunii respective și tot așa, printr-un mecanism de feed-back climatic pozitiv. Dimpotrivă, în timpul verii boreale, dacă se face abstracție de influența efectului de seră, cantitatea de gheață care se poate topi în regiunile arctice depinde tot numai de radiația solară disponibilă pentru acele latitudini nordice, unde crește nu numai unghiul de incidență al razelor solare pe suprafața terestră și, implicit, și intensitatea radiației solare globale incidente, ci crește și lungimea totală a zilei. Această cantitate totală de energie radiantă solară disponibilă la latitudini nordice, în timpul verii poate varia chiar și cu +/- 15%, putând determina începerea sau chiar încheierea unor epoci glaciare, din cauza așa-numitelor cicluri ale lui Milankovitch, legate de modificările orbitei și axei de rotație ale Pământului. În linii esențiale, acestea se referă la:

– Ublicuitatea, exprimată prin modificarea unghiului de înclinare al axei terestre față de planul eclipticii (planul în care se rotește Pământul în jurul Soarelui), variază într-o mișcare de tip du-te vino, când în sus, când în jos, între 22,10 și 24,50 (în prezent, valoarea acestuia fiind de 23,50), modificând distribuția temperaturii pe Glob și circulația generală a atmosferei. De aici rezultă că, la intervale cu o periodicitate de aprox. 40.000 – 41.000 de ani, atunci când axa terestră este mai puțin înclinată, se reduce diferența de temperatură de la vară la iarnă (iernile devenind mai calde iar verile mai reci), favorizându-se acumularea gheții și, dimpotrivă, atunci când axa Pământului este mai înclinată, acesta primește mai multă radiație solară în timpul verii, determinând topirea unei proporții mai mari a masei de gheață, scăderea reflectivității suprafeței terestre și încălzirea climei. Această componentă de influență a ciclurilor climatice la scară planetară pe intervale lungi de timp nu poate avea însă un impact dramatic din cauza Lunii, satelitul natural al Pământului, care o stabilizează.

– Excentricitatea, care se referă la modificarea formei orbitei de revoluție a Pământului și implicit a distanței medii dintre Pământ și Soare, în principal din cauza atracției conjugate a planetelor Jupiter și Saturn, are o periodicitate de aproximativ 90.000 – 100.000 ani și poate determina importante modificări ale cantității de radiație solară incidentă pe suprafața terestră. Astfel, orbita Pământului poate avea o formă mai circulară sau mai elipsoidală, dar atunci când aceasta are o formă elipsoidală mai aplatizată, Pământul fie se poate apropia mai mult de Soare (5 ianuarie – periheliu, se reduce distanța dintre Pământ și Soare), determinând creșterea cu aproape 6% a cantității de radiație solară incidentă pe suprafața terestră; fie dimpotrivă,se poate îndepărta mai mult de Soare (4 iulie – afeliu, se mărește distanța medie dintre Pământ și Soare), primind cu aproape 3,4% mai puțină radiație solară decât în ianuarie. Deși aceste transformări au un ciclu destul de lung de evoluție, ele nu ar avea consecințe climatice semnificative decât pe perioade mai lungi de timp dar în cazul în care ele se adaugă sau, dimpotrivă, se opun efectului celorlalte componente de influență a mișcărilor de rotație și de revoluție ale Pământului, atunci pot rezulta consecințe climatice importante. De exemplu, dacă se întâmplă ca Pământul să se afle în punctul cel mai îndepărtat față de Soare (4 iulie – afeliu) și, în același timp, axa terestră este mai slab înclinată, atunci cu certitudine se amplifică efectul de răcire climatică, deoarece Pământul primește o cantitate mai mică de energie radiantă solară. Dimpotrivă, dacă Pământul se află în cel mai apropiat punct față de Soare (5 ianuarie – periheliu), iar axa terestră este mult mai înclinată și, în plus, cei doi poli magnetici ai Pământului se apropie mai mult unul față de celălalt, atunci rezultă un efect accentuat de încălzire climatică nu numai în emisfera nordică, ci la scară planetară, din cauza accentuării caracterului extrem al anotimpurilor și reducerea perioadelor de tranziție dintre acestea. De obicei, modificarea distanței dintre Pământ și Soare este opusă celei de modificare a unghiului de înclinare a axei terestre, ceea ce determină păstrarea unui echilibru între anotimpuri și moderarea generală a caracterelor climatice, dar acest lucru nu este general valabil din cauza intervenției celei de-a treia componente;

– Precesia, exprimată prin rotația conică pe care axa terestră o efectuează în spațiu, sub influența forțelor de atracție ale Soarelui și Lunii, face ca axa terestră să se orienteze când spre Steaua Nordului (Polaris), când spre steaua Vega, situată exact în direcția opusă (S), cu o periodicitate de cca. 13.000 de ani. Aceasta poate determina migrarea și chiar reversibilizarea completă a polilor geografici ai Pământului sau inversarea poziției orbitale la care se produc solstițiile de vară și de iarnă. În acest caz, de exemplu, dacă Pământul se apropie de Soare și este vară în emisfera nordică, ceea ce înseamnă că modificarea distanței față de Soare nu se opune celei de schimbare a anotimpurilor, atunci acestea se prelungesc, dobândesc un caracter mai extrem, făcând ca verile să devină mai calde, ceea ce determină topirea unei mase mai mari de gheață din regiunile de la latitudinile mai mari ale emisferei nordice, reducând albedoul suprafeței terestre și favorizând încălzirea climei prin absorbția unei cantități mai mari de radiație solară incidentă.

Așadar, rolul acestor modificări de ordin planetar al ciclurilor Milankovitch în schimbarea climei globale devine foarte important, mai ales atunci când componentele lor se pot conjuga, determinând cu adevărat formarea unui semnal suficient de puternic pentru a produce schimbări climatice semnificative. Dar cum rolul acestora în ecuațiile polinomiale extrem de complicate ale variațiilor climatice din prezent sunt mai puțin luate în considerare, în principal din cauza scării lor temporale mari, să revenim la evoluția masei de gheață din regiunea arctică, care a înregistrat o creștere cantitativă în ultimii doi ani, în ciuda unei tendințe de diminuare conturată mai demult. Să însemne asta oare un efect clar al schimbării climatice sau mai bine spus, al încălzirii climatice în curs? Sau este vorba și despre vreun alt factor de influență? Într-un articol scris de Alexandra Witze, intitulat Earth’s magnetic field is acting up (rev. Nature, vol. 565, pp. 143-144, ed. Springer, 10 ianuarie 2019), se arată că, din cauza migrării rapide a Polului N magnetic al Pământului spre Est (Siberia), adaptările care trebuiau efectuate în sistemele globale de navigație/orientare au impus revizuirea mai devreme a World Magnetic Model (WMM), deoarece câmpul geomagnetic a suferit niște schimbări foarte rapide. În fapt, acest model global de referențiere se actualizează din cinci în cinci ani; ultimul termen de revizuire fiind în 2015, iar termenul următor fiind programat pentru anul 2020 numai că, din cauza schimbării prea rapide a poziției polilor geomagnetici, și mai ales a Polului N, acest proces a trebuit devansat cu mai mult de un an, fiind stabilit pentru 15 ianuarie 2019. De-a lungul timpului, poziția Polului Nord s-a schimbat foarte mult: astfel, dacă în anul 1831, el era localizat de James Clark Ross în Arctica Canadiană, pe la jumătatea anilor 1900 acesta se deplasează mai rapid (cu peste 55 km/an) spre Arctica Canadiană, fiind identificat în anul 2001, în Oceanul Arctic, pentru ca în anul 2018, acesta să traverseze Linia Datei Internaționale (International Date Line), să intre în emisfera estică iar în prezent să se plaseze în Siberia (Fig. 2), ceea ce înseamnă, practic, că acesta se apropie mai mult de Polul S magnetic al Pământului, determinând modificarea liniilor magnetice de forță ale câmpului geomagnetic, cu efecte inclusiv în sensul modificării anotimpurilor.

În privința acestor tipuri de modificări, geofizicienii sunt de părere că pulsațiile geomagnetice de tipul celei din anul 2016 din nordul Canadei, care a determinat producerea unui important salt spațial al Polului N magnetic, ar putea fi atribuite unor valuri hidromagnetice care provin din nucleul Pământului și care ar fi putut determina formarea unui flux sau curent de fier lichid de mare viteză dedesubtul teritoriului canadian, provocând slăbirea câmpului geomagnetic din această regiune și favorizând migrarea Polului N magnetic spre Siberia. Asemenea migrare a polilor magnetici nu este un fenomen chiar cu totul neobișnuit, deoarece, așa cum spune și dr. Amira Val Baker de la Resonance Science Foundation Research, polii magnetici ai Pământului s-au inversat complet la intervale de cca. 200.000 – 300.000 de ani în ultimii 20 de milioane de ani, însă ultima inversare a avut loc acum cca. 780.000 de ani, ceeac e înseamnă că ar cam fi timpul să se producă o nouă inversare. Dacă aceasta se va produce, iar acest lucru este deja indubitabil, ea nu numai că va determina o asimetrie evidentă a liniilor câmpului geomagnetic, prin scurtarea și intensificarea acestora în emisfera estică și, implicit, prin prelungirea și atenuarea acestora în emisfera vestică, cu toate consecințele environmentale de rigoare, dar va produce și slăbirea, chiar dacă va fi temporară, a câmpului geomagnetic și a centurilor de radiații din jurul Pământului (care îl protejează pe acesta de efectul devastator al vântului solar), ceea ce, în mod evident, reprezintă un grav pericol asupra vieții terestre.

Cum și acest scenariu de evoluție terestră pare să fie destul de îndepărtat pentru a ne preocupa în mod special în prezent, e bine totuși să nu ignorăm faptul că această migrare a Polului N magnetic s-ar putea să aibă un rol important în modificările masei de gheață din regiunea arctică sau invers. Mai precis, în articolul “Polar wander linked to climate change” publicat de Richard A. Lovett în varianta online a revistei Nature din 14 mai 2013 (https://www.nature.com/articles/nature.2013.12994), se arată că cercetători de la Universitatea din Texas (Austin, SUA) susțin că, de fapt, topirea calotei glaciare din Groenlanda și nordul Canadei a determinat migrarea Polului N magnetic al Pământului spre Siberia, chiar în mod accelerat, începând din anul 1982, dar mai ales din anul 2005. Această afirmație este susținută și de Erik Irvins de la NASA Jet Propulsion Laboratory (Pasadena, SUA), care arată că, atunci când se pierde o masă într-o anumită parte a unei sfere rotitoare (cum este Pământul în forma sa aproximativă), axa sa de rotație se va înclina în direcția poziției/zonei în care s-a produs pierderea. Aceasta ar însemna însă că, de fapt, axa terestră ar trebui să se încline spre regiunea Arcticii Canadiene și a Groenlandei, de unde se pierde masă prin topirea ghețarilor, ceea ce contravine flagrant actualei direcții de deplasare a Polului N magnetic spre Siberia, adică exact în sensul opus. Să însemne aceasta oare că, în realitate, topirea masei de gheață ar fi mai accelerată în nordul Eurasiei, ceea ce ar explica întrucâtva creșterea concentrației de metan din atmosferă, prin topirea permafrostului extins pe suprafețe mari din această vastă zonă continental de la altitudini mari sau că, de fapt, migrația Polului N spre Siberia are la bază mai mult o cauză de natură geofizică (valurile hidromagnetice din Canada), care se conjugă însă și cu una de ordin climatic (topirea calotei arctice și groenlandeze) dar, în acest caz, cum s-ar mai explica creșterea suprafeței calotei respective din ultimii doi ani? În articolul lor original (J.L. Chen, C.R. Wilson, J.C. Ries, B.D. Tapley – Rapid Ice Melting drives Earth’s Pole to the East, rev. Geophysical Research Letters, vol 40, issue 11, pp. 2625-2630, 13 nov. 2013), pe baza datelor de la NASA Gravity Recovery and Climate Experiment (GRACE), acești cercetători arată că pozițiile polilor geomagnetici nu sunt fixe, pe parcursul anului, ele modificându-se sezonier, în funcție de distribuția cantității dominante de apă (ploi, zăpezi, umezeală atmosferică etc.), dar se poate realiza un model de evaluare a cantității de gheață sau zăpadă care se topește anual și care poate influența distribuția masei Pământului și, implicit, se poate determina modificarea, mai precis accelerarea, derivei polare din fiecare an, demonstrând că topirea maselor de gheață a reprezentat cauza a peste 90% din cazurile de migrație anuală a polilor. Deocamdată însă nu este 100% sigură varianta topirii complete a gheții arctice, poate și din cauza atenuării acelor valuri hidromagnetice de sub Scutul Canadian, ceea ce ar fi putut determina o oarecare refacere a masei respective de gheață în timpul iernii boreale.

Așadar, informațiile provenite din toate aceste surse converg spre următoarele concluzii mai importante și anume: 1) topirea de până în prezent a masei de gheață arctică s-ar putea să se datoreze unor valuri hidromagnetice determinate de curentul feros lichid de mare viteză din substratul de mare adâncime din nordul scutului Canadian; 2) acest factor ar fi putut determina slăbirea câmpului geomagnetic din acea porțiune și migrarea polului N magnetic spre Siberia, într-un ritm din ce în ce mai accelerat, pe măsura topirii tot mai accentuate a masei de gheață nord-canadiene și groenlandeze; 3) pierderea acestei mase de gheață arctice ar determina înclinarea axei terestre spre emisfera vestică; 4) acest lucru va determina cel puțin modificarea întregului tipar de circulație a aerului pe glob, cu toate consecințele de rigoare; 5) dacă acest fapt se va corobora sau conjuga cu alți factori de influență, ce derivă din ciclurile Milankovitch, atunci este foarte probabil ca tendința climatică să se schimbe și în loc de mult așteptata încălzire să se producă, de fapt, o răcire, sau nu neapărat, ci mai degrabă să se accentueze variabilitatea natural de fond a climei, iar în acest caz, într-adevăr nu vom mai vorbi de climate warming, ci de climate weirding; 6) în fine, dacă masa de gheață din regiunea arctică nu va mai evolua în sens descrescător (al topirii) ci, dimpotrivă, se va reface, așa cum s-a observat în ultimii doi ani, atunci toate aceste evoluții ar putea fi contrabalansate. Prin urmare, în acest context atât de complex, oare radiația solară și alți factori de natură astronomică și geofizică chiar nu vor mai conta deloc, ci doar emisiile de GHG?

Citiți și:

Încălzirea globală, indubitabilă. Surpriza este că ne așteaptă 30 de ani de frig

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te