România tribală. Emocraţie şi neotribalism


Distribuie articolul

De trei decenii, România se fragmentează continuu. Unanimitatea emoţională de la revoluţie s-a risipit şi, în locul ei, au apărut crevasele, clivajele cum le numesc sociologii. Politicienii nu au excelat în teme pentru căutarea consensului, mai degrabă dorind să-şi fidelizeze segmente rupte din corpul social prin teme potrivite pentru divizare. În loc să caute a valorifica emoţiile pozitive, apartenenţele fireşti, căutând să potenţeze calităţile oamenilor, au ales calea mai uşoară pentru a potenţa diferenţele şi contradicţiile posibile. Dacă Mircea Vulcănescu[1] lansa, în perioada interbelică, dezbaterea despre cele două Românii, descoperind clivajul major dintre o civilizaţie rurală – tradiţională şi rămasă în urmă şi o civilizaţie urbană – modernizată, industrializată, după căderea comunismului Adrian Năstase sau Traian Băsescu au vorbit despre două Românii pornind de la analiza voturilor, ultima dată, în 2017, fostul prim-ministru amintind despre o Românie a votului şi despre una a străzii, făcând referire la 2017, când existau ample demonstraţii împotriva unui guvern care fusese instalat cu o mare majoritate confortabilă în Parlament[2].

Dar dincolo de fragmentarea politică, normală şi sănătoasă pentru democraţie, care a produs clivaje interesante de genul: cât de repede trebuie făcută reforma în economie sau privatizarea, dacă este oportună unirea cu Republica Moldova, câtă autonomie se poate da comunităţilor locale, un management societal şi politic amatoristic a produs clivaje care greu se pot elimina în viitor. Mă refer doar la câteva, care au avut o mai mare vizibilitate. Conflictul între mediul privat şi angajaţii de la stat, aceştia din urmă fiind priviţi ca nişte graşi care sunt căraţi în spate de cei slabi, cel între diaspora, ca partea cea mai bună a naţiunii, şi cei care au rămas în ţară, adică cei mai puţin talentaţi şi abili, sau cel dintre „bătrânii fără dinţi” şi tinerii revoluţionari ghidaţi de înalte valori etice şi atitudine cosmopolită. În ultimii ani a apărut o dezbatere şi mai dură, cea dintre statul suveran şi statul slab, adaptat globalizării care trebuie să respecte deciziile luate în alta parte, adică între suveranişti (acuzaţi ca fiind sclavii Rusiei) şi internaţionalişti (iubitori de europenizare şi natoizare). Toate aceste dezbateri au fost marcate de izbucniri emoţionale puternic cristalizate în crize politice sau în momente de intensă emoţie colectivă.

În toată această perioadă s-a cristalizat o emocraţie[3], o variantă a democraţiei în care emoţia precumpăneşte informaţiei şi faptele devin mai puţin importante decât pulsiunile subiective. În acest stadiu al democraţiei noastre, îndoctrinarea afectivă a cetăţeanului este deja o regulă, deciziile dramatizate sau construirea unor spectacole de telejustiţie nu fac decât să consolideze naşterea unor reflexe elective condiţionate de afecte.

În Franţa au apărut câteva lucrări interesante cu privire la această temă, încă în deceniile trecute[4]. Cunoscând dimensiunea afectivă a politicii, P. Ansart[5] arată că există o tradiţie deja în analiza acestui fenomen, chiar dacă, în ultimul secol, tendinţa spre pozitivism care a influenţat ştiinţele sociale a făcut să fie ignorate influenţele emoţionale asupra politicii. Dincolo de aceasta însă s-au cristalizat, în ultimele decenii, o serie de întrebări legate de teme interesante: cum se nasc sentimentele politice în interiorul unor segmente sociale şi cum sunt alimentate şi reproduse; cum se alimentează afectiv anumite momente de radicalizare ori cum structurează aceste pasiuni politice comportamente de vot.

Universul politic este străbătut de fenomene mai complexe, care depăşesc cu mult psihologia actorilor. Există, de asemenea, logici sociale care produc anxietate şi violenţă, iluzii şi dezamăgiri. Observăm mecanisme colective de idealizare, proiecţii în imaginar, fenomene de negare, în special în rescrieri succesive ale istoriei”[6], arăta, în urmă cu mai bine de 30 de ani, P. Braud. Unul dintre cei mai importanţi cercetători americani în psihologie politică, G.E. Marcus[7], scria: Rolul emoţiei în politică este omniprezent atât pentru că emoţia permite experienţa trecută să fie codificată cu istoria sa evaluativă, cât şi pentru că emoţia permite circumstanţele contemporane să fie rapid evaluate. Dincolo de recunoaşterea acestei teme în zona cercetării, în România, prin mimetism sau folosirea în toate campanii electorale a unor consultanţi străini, investiţia în mesaje emoţionale şi generalizarea conflictului politic ca formă de diferenţiere, înlocuind dialogul şi dezbaterea, a produs efecte destul de rapide.

Emoţia propulsată prin mesaje politice, dar şi prin telenovelele televiziunilor a fost cel mai bun catalizator al tribalizării României, al naşterii unor microgrupuri, o spargere a României în segmente, undeva în structura ascunsă a mentalului colectiv. Argumentele din acest articol caută să nu fie purtătoarea unor judecăţi de valoare prea nete.

Neotribalizare

Fragmentarea şi segregarea continuă fac să locuim tot mai înghesuiţi în comunităţi, dar separaţi în spirit şi în multe dintre credinţele noastre. Devenim tribali pentru că ajungem să combinăm spiritul de solidaritate cu cei cu care suntem de acord, cu agresivitatea faţă de ceilalţi.

Deşi este nevoie de instituţii care să primească diversitatea în sânul lor, în interiorul grupurilor afective, căutăm să ne apărăm de diversitate. Tribul ţine de cald într-o lume rece, o lume în care dispar tot mai mult reperele comunitare. Încrederea în biserică se subţiază, iar familia tradiţională este subminată de divorţurile care afectează aproape jumătate dintre căsătoriile din ultimii cinci ani. Acum individul câştigă în raport cu grupul, mai ales prin competenţele digitale, iar această desprindere de grupuri tradiţionale îl face pe individ să caute noi apartenenţe. Societatea se fracturează într-un număr infinit de microgrupuri construite în jurul unor afinităţi comune. Un fel de ideologii – soft se nasc şi mor destul de des, pentru că oamenii partajează gusturi, valori şi elementele unor stiluri de viaţă. În timp ce Untold[8] devine o comunitate internaţională, statul naţiune este tot mai puţin interesant. Vectori de identificare devin mai puternici decât cadrele sociale sau instituţiile, deoarece au avantajul că sunt alese de indivizi şi se bazează pe emoţii şi pasiuni comune.

Digitalul favorizează tribalismul realizând, cum scrie M. Maffesoli: „sinergia arhaicului cu dezvoltarea tehnologică[9]. Seth Godin[10], un autor de mare succes în lumea marketingului, accentuează faptul că neotriburile au la bază principiul apartenenţei şi caută mereu conducători şi lideri carismatici. În general, neotriburile exclud ideea de dominare unuia, nu vor neapărat tătuci, caută însă mereu călăuze.

Trăim o epocă similară cu căderea Imperiului Roman, cum spune M.Maffesoli[11], un fel de paranteză a istoriei în care vechii zei sunt morţi, iar cei noi încă nu s-au născut. Neotriburile duc războaie de gherilă pe principii morale şi contestă centrele tradiţionale de putere. Se constituie un actor colectiv ca o contrapondere la puterea centrală, iar graniţele între neotriburi sunt conceptuale, nu fizice. Deşi neotriburile sunt comunităţi temporare şi sunt instabile afectiv, ele produc şi o fragmentare a identităţii individuale.

Apare o fugă din familia biologică pentru a crea familia afectivă, sentimentală, pentru că trăim tot mai mult într-o cultură a sentimentului, unde lianţii sunt admiraţia şi gustul. Morala propagată şi în numele căreia se duc războaie este o morală fără obligaţie şi sancţiune.

 

Tribalizarea României

România este fragmentă şi se fragmentează continuu, în fiecare an, mai ales sub influenţa unor politicieni care ţin cu tot dinadinsul să creeze linii de demarcaţie, să ia în proprietate cât mai multe categorii de oameni, polarizând societatea cu fiecare ocazie posibilă. Unii ar putea spune că există astfel de diferenţiere şi că este un lucru modern. Nu este aşa şi este simplu de argumentat de ce. În cadrul procesului de diferenţiere normală, segmentele de societate pot convieţui, se respectă unele pe altele, se pot asocia în acţiuni care nu privesc criteriul prin care se diferenţiază. În cazul tribalizării avem o diferenţiere prin segregare, microgrupurile dezvoltă identităţi negative, bazate pe conflict. Elementele de coeziune în interiorul acestor grupuri sunt mai degrabă emoţionale, sentimentale, iar emoţiile au ca obiect conflictul cu alte segmente.

Politicienii noştri caută mereu aceste segmente pentru a pune acolo steagul lor de stăpânitori ca pe nişte insule descoperite doar de ei. Uneori reuşesc, însă, de cele mai multe ori, nici nu ştiu că există aceste insule poate pentru că sunt puţin interesaţi de oameni, se uită des doar în propria oglindă şi se entuziasmează la cohortele de adulatori pe care funcţionarii mai mici le mobilizează pentru băile de mulţime.

Triburile se nasc prin mai multe mecanisme. Mass-media furnizează armament pentru o percepţie emoţională a realităţii. Zi de zi, telenovele cu personaje reale şi subiecte cotidiene explodează pe ecranele televizoarelor. Zi de zi, cea mai mare parte a populaţiei este bombardată de discursuri în condiţiile în care în fiecare zi apar noi şi noi crize care arată o proastă guvernanţă. Responsabilii politici, în loc să facă proiecte şi strategii anticriză, merg la televizor sau se folosesc de reţelele de socializare pentru a ţine discursuri emoţionale. Dau vina unii pe ceilalţi, arată compasiunea pentru victime sau propun soluţii de moment, nerealizabile, dar cu impact sentimental. Oamenii se împart în grupuri care aderă la acest spectacol şi care aderă la unele sau altele dintre viziunile populiste. Dacă diferenţierea normală a unei naţiuni pe religii, identităţi regionale, etnii, centru şi periferie, rezidenţă urbană sau rurală aduce plus valoare unei naţiuni, tribalizarea pe grupuri emoţionale slăbeşte coeziunea şi blochează, de multe ori, dezvoltarea, dincolo de faptul că poluează relaţiile umane şi sociale. Tribalismul uzează de solidaritate selectivă, pune accent pe protejarea unei emoţii si a lucrurilor ce derivă din ea; cultivă frica de ceilalţi, frica fiind o emoţie mai puternică decât celelalte. În interiorul noilor triburi, politice sau nu, conformismul este încurajat, iar presiunea pentru conformism este foarte mare. Reţelele sociale şi grupurile de pe Facebook arată cu câtă violenţă se năpustesc toţi membrii grupului când cineva face greşeala de a ieşi din sfera tabuurilor. Când un membru al corpului politic contestatar a „îndrăznit” să meargă la o televiziune care critică frecvent acest grup politic, a apărut o reacţie atât de violentă încât politicianul a fost obligat să declare că a greşit şi că trebuie boicotată orice prezenţă la respectiva televiziune. Nu doar conformismul comportamental şi atitudinal este încurajat, dar şi conformismul moral. Recentul caz al preşedintelui Băsescu şi decizia judecătorească legată de faptul că a fost informator al securităţii, îi face acum pe adulatorii lui să justifice că, indiferent ce ar fi făcut acesta, alegerea lui era necesară, pulverizând acest stigmat pe care l-au folosit până atunci în diabolizarea altor membri ai corpului politic. Comportamentul membrilor acestor triburi este marcat de mimetism şi de o solidaritate formală, care merge până la cele mai mici detalii, pentru că tribul nu permite o prea mare diferenţiere înafara celei dintre Olimpul unor lideri şi susţinătorii ideii-emoţie.

Cel care a analizat, în ultimele decenii, fenomenul de retribalizare, sociologul francez M. Maffesoli scrie că circulaţia afectelor şi a pasiunilor constituie un ciment eficient pentru structurarea socială ([12]Maffesoli, 1993: 69), neotribalismul constând în fluiditate, asamblări periodice şi dispersii (Maffesoli, 1993: xv). În plus, persoanele din noile triburi practică şi un nomadism de la un grup la altul, în funcţie de ataşamentele emoţionale şi fluxuri de emoţii care se nasc continuu în societate. Unele triburi se pot conexa în proiecte comune, dar aceasta nu este o regulă, această fluiditate este unică în istorie. O caracteristică paradoxală este că neotriburile mărturisesc obiective explicite ale schimbării sociale, economice sau politice, însă scopul lor implicit este continuarea interacţiunilor sociale. Calitatea de membru în aceste triburi este adesea exprimată prin semne „secrete”, cum ar fi modalităţile de a vorbi şi anumite slogane sau semne. Contractul explicit al socialului este înlocuit cu secretul, cu convivialitate şi proxemică.

Important în opera lui Maffesoli este indicaţia de a studia mai mult decât indivizii modurile în care o energie emoţională care vine dinspre mase şi care poate avea efecte majore sau neaşteptate, cum se poate observa în cazul bursei sau a unor alegeri, cazul Brexit sau alegerea lui Donald Trump, fiind deja exemple importante. Merită să analizăm aceste noi fragmentări sociale, pentru că apar anumite dereglări importante în ceea ce privesc mecanismele de solidaritate şi identitate bazate pe gender, clasă socială, naţiune sau rasă, iar ideea valoroasă este că recompoziţia identităţilor duce la identităţi temporare, indivizii se „reconstruiesc continuu”[13], prin raportare la anumite surse de sens şi expresie colectivă.

Neotribalismul poate fi facilitat de noile tehnologii digitale şi social media. Social media a creat oportunităţi atât pentru polenizarea încrucişată culturală, cât şi pentru a ne încadra în camere ecologice ideologice, ca un instrument global puternic şi armă globală. Social media oferă o platformă pentru a exprima sentimentele şi gusturile individualizate, dar, de cele mai multe ori, mentalitatea şi conformitatea efectivelor par să guverneze. Experimentele recente arată că comportamentul celorlalţi are un efect mai profund asupra utilizării limbajului agresiv decât anonimatul. Algoritmii se străduiesc să facă distincţia între conţinutul care este cu adevărat jignitor şi limbajul care nu este jignitor în context. Nu vorbim despre diferenţiere socială, ci mai degrabă despre divizare radicală, iar diferenţa este făcută de agresivitatea limbajului şi de tonul acestor segregări. Conform conceptului tribal de polarizare a grupului, identitatea individuală este mai puţin importantă decât identitatea grupului sau, pentru această problemă, supravieţuirea grupului, iar polarizarea grupului este soluţia cea mai uzată atunci când este vorba de a creşte coeziunea.

Este clar, statul modern este afectat de două forţe centripete, adică integrare şi globalizare, dar totodată şi centrifuge.

 

Un studiu sociologic recent din Statele Unite[14] constată că sondajele politice şi anii de alegeri de cuţit au convins mulţi oameni că SUA a devenit o societate de 50:50, împărţită în două triburi politice opuse şi prinsă într-o spirală de conflict şi divizare. Sociologii americani au găsit „un segment mare al populaţiei ale cărui voci sunt rareori auzite deasupra strigătelor triburilor partizane”. Fragmentarea societăţii în epoca social media şi a posturilor de ştiri partizane a devenit periculos de tribală, alimentată de o cultură a ultrajului şi a infracţiunii. Pentru combatanţi, cealaltă parte nu mai poate fi tolerată şi niciun preţ nu este prea mare pentru a-I învinge, iar dezbaterile serioase privind economia, problemele sociale sau securitatea naţională nu mai sunt posibile pentru că sunt filtrate şi au loc în cadrul unui război între triburile politice. Este nevoie, spun autorii acestui raport, de o muncă de reconstrucţie a societăţii segmentate, de studiere a acestor linii de diviziune spre căutarea construcţiei unui sens colectiv.

Şi în România avem o arhitectură ascunsă a unor credinţe, a viziunii noastre asupra lumii, metrici prin care indivizii interpretează lumea şi se conectează la grupuri şi furnizează criterii de diferenţiere mai puternice decât poziţia socială, condiţia de gender, poziţia pe scara socială, mediul de rezidenţă sau nivelul de şcolaritate; sunt concluzii care reies foarte clar din studiile noastre sociologice.

Triburile politice sau militante, pur şi simplu, au adus pentru societatea românească imaginea că suntem o societate a conflictelor. Toată lumea revendică ceva de la stat, statul a devenit, într-un fel, un soi de inamic comun. În interiorul acestor grupuri este cultivat dispreţul şi ura. Dispreţul politic este o achiziţie mai nouă şi este cel mai bine ilustrat de acceptarea şi promovarea în vocabularul politic al unei vulgarităţi din repertoriul galeriilor de fotbal din România, fenomenul „Muie PSD”.

În cel de-al cincilea val, internetul aduce cea mai mare revoluţie comunicaţională: toată lumea are drept la cuvânt. Niciun respect al meritocraţiei sau competenţei, doar o firavă cenzură. Opiniile sunt egale, fiecare se poate exprima prin intermediul reţelelor dispărând ideea de societate a poziţiilor. Societatea verticală caracterizată pe tipuri tradiţionale de centralizare, ghidată de norme, principii şi regulamente, unde se gândeau strategii şi forme de planificare socială sau politică filtrate de media tradiţională este pe cale de dispariţie. Reapare pe scena istoriei publicul, dar în forme diferite de cele anticipate încă de la începutul secolului trecut de Gustave Le Bon, Ortega Y Gasset sau Eduard Bernays.

Publicul este deja energizat de egalitarismul fanatic din reţelele sociale şi se poziţionează dramatic contra centrului, a structurilor suprapuse şi a societăţii organizate în general. Publicul nu vrea neapărat puterea, nu vrea să înlocuiască elita, vrea doar să-i faulteze pe cei care conduc, vrea doar să facă o presiune continuă asupra elitelor care manageriază anumite sectoare ale societăţii.

Amy Chua, într-o carte recentă[15] cu valenţe uşor profetice, scrie că americanii tind să privească lumea în termeni de state naţionale teritoriale; capitalism versus comunism, democraţie versus autoritarism şi lume liberă faţă de axa răului, ignorând complexele identităţi de grup primare din lume şi gândind că democraţia ca o forţă unificatoare, idee mult prea simplificatore.

Dar fragmentării sociale îi corespunde şi o fragmentare la nivelul valorilor umane. Practic, nu ne mai recunoaştem şi nu recunoaştem în acelaşi sistem de valori, respingem valorile unei modernităţi care s-a crezut, la un moment dat, un stadiu final al evoluţiei, un sfârşit al istoriei, cum credea Fukuyama. Într-o societate care aleargă după îmbogăţire şi profit, fragmentarea duce la insule care caută să definească idealuri civilizaţionale în cadrul unor microgrupuri, idealuri care devin în multe situaţii adevărate contraculturi.

 

Internetul facilitează această fragmentare şi divizare a lumilor. Într-o lucrare recentă[16], Bruno Patino analizează fragmentarea atenţiei şi comportamentele compulsive în faţa unei continue stimulări din partea mijloacelor electronice vorbind şi despre adicţie într-o societate pe care o numeşte „societate stroboscopică”, proiectând necesitatea unei dezintoxicări personale, o decuplare măcar de câteva ori pe zi de la aceşti stimuli digitali sau înfiinţarea unor zone fără semnal, asemănătoare zonelor în care fumatul este interzis.

De câteva decenii, Ronald Inglehart[17], autor al cunoscutei The Silent Revolution, lansase deja teza unei etape post-âmaterialiste, teză ce cuprindea ideea că indivizii scapă de insecuritatea materială şi se orientează deja spre valori care pun în centrul sistemului nevoia de apartenenţă, expresia de sine şi autonomia individuală. Aceste cerinţe nu se mai pot realiza plenar în marea societate, de aceea este preferată retragerea în grupuri mici, cu aspect tribal, unde se pot exprima, unde nu sunt reguli stricte şi ierarhii, grupuri pe care le pot părăsi uşor sau care acceptă multi-apartenenţa. Chiar dacă teza sociologului american conţine o premisă evoluţionistă, în sensul progresului, astăzi vedem că fragmentarea poate avea şi valenţe negative şi destructurante pentru societăţile de azi.

Neotribalismul de azi a fost anticipat chiar în lucrarea Psihologia mulţimilor de către Gustave le Bon care scria, în 1895, că nu este absolut necesar pentru a avea o mulţime psihologică ca indivizii să fie fizic prezenţi, ajunge ca ei să partajeze aceeaşi emoţie. Exemplul revendicărilor vestelor galbene care au cerut nici mai mult, nici mai puţin decât demisia preşedintelui Macron, modificarea Constituţiei sau dizolvarea Parlamentului de la Paris a confirmat ipoteza lui LeBon conform căreia sentimentul numărului face mulţimile să se creadă invincibile şi să le pară totul posibil.

Haosul informaţional serveşte disoluţiei şi fragmentării, democratizarea accesului la informaţie brută, produsă de cercul de apropiaţi, neverificată, creează circuite paralele care, de multe ori, parazitează circuitul normal, al mass-media sau al comunicării instituţionale.

 

Triburile României profunde

În spatele unor comportamente sau agregări care duc la imaginea unei uniformităţi mentalitare sau chiar a unei simplificări a ariei credinţelor, opiniilor sau curentelor populare sub influenţa culturii de masă şi a consumului, sociologii observă o fragmentare a concepţiilor şi credinţelor pe axa unor idei care segmentează populaţia, uneori de maniere radicale, maniere care fac să izbucnească adevărate războaie, mai ales în cazul unor evenimente cu încărcătură emoţională majoră. Evoluţia socială arată că aceste „triburi” unite de emoţie sau sentimente pot avea durate de viaţă mai lungi sau mai scurte. Uneori durează puţin, deoarece evoluţia lucrurilor şi mass-media reuşesc spectacole publice care schimbă şi emoţiile ce coagulează microgrupurile. Un exemplu este fenomenul migraţiei din Orient spre Europa, migraţie ce devenise o adevărată criză europeană în anul 2017. Dacă la începutul crizei opinia publică de la noi era structurată în 65% atitudine pozitivă faţă de migranţi, inclusiv în ceea ce priveşte găzduirea lor în Romania, în trei săptămâni, doar prin presiunea mass-media şi a unui bombardament puternic de imagini, atitudinea majoritară se schimbă radical într-o respingere care se apropie spre 70%. Există şi idei, credinţe, emoţii care structurează pe termen mai lung împărţirea opiniei publice în cel puţin două triburi, uneori aflate în opoziţie, alteori chiar în conflict. Aici mă refer la activismul politic, rămas la un nivel destul de scăzut sau la inerţia încrederii în anumite instituţii din România.

  1. Tribul celor activi politic versus tribul celor paraleli cu politica.

În România, cei care se interesează de politică sunt mereu între 30-35% din populaţie. Aceştia declară în mare măsură că se informează de la televizor sau de pe internet şi că se simt atraşi de spectacolul politic cotidian. În general, au idei politice destul de clare, dar şi ei îşi modifică în unele cazuri partidul sau candidatul care îi dezamăgeşte. Cei 65-70% care se simt străini pe acest teritoriu sunt absenteişti în unele cazuri, iar atunci când merg la vot se hotărăsc destul de târziu, o parte chiar în ziua alegerilor. O mare parte dintre ei ascultă de sfatul rudelor sau prietenilor şi, în general, cunosc destul de puţin sau deloc candidaţii şi programele lor. Această parte a României politice trăieşte mai ales atunci când este activată de şocuri emoţionale, spre exemplu când i se spune că străinii fură ţara, că din cauza corupţiei politicienilor ţara a sărăcit ori că un personaj politic ne scoate din Europa şi ne blochează fondurile europene, iar românii plecaţi acolo vor fi trimişi acasă. Sigur că, în aceste cazuri, şi superactivii din politică devin mari diseminatori şi influenceri, iar o parte se luptă pe viaţă şi pe moarte, în numele unei raţionalităţi pe care o proclamă pentru a-i trezi pe ceilalţi din narcoza produsă de aceste frici. În general, 36% dintre români cred că votul este inutil, cei mai mulţi fiind din zona pasivilor, a celor paraleli cu politica. În rândul celor paraleli cu politica se încadrează şi segmentul format din 62% dintre români care cu şase luni înainte de alegerile prezidenţiale din această toamnă (2019) nu avea încă un candidat pe care să-l susţină. În acelaşi mod, cu două săptămâni înainte de alegerile europarlamentare din 2019, 59% dintre care declarau ca participă la vot încă nu ştiau sigur cu cine vor vota[18].

 

  1. Tribul revoltaţilor (25-30%) versus tribul conformiştilor (70-75%).

Revoltaţii gândesc împotriva stereotipurilor, se opun, sunt activi politic şi nu sunt complexaţi de faptul că sunt puţini, în raport cu o masă destul de inactivă şi amorfă. Într-o anchetă IRES din 2019[19], revoltaţii sunt cei care arată un acord total pentru o serie de posibile proiecte politice:

Pragul electoral pentru intrarea în Parlament să se reducă de la 5% la 3% 39%
Străinii să nu poată cumpăra pământ în România 42%
Ar trebui să poată vota doar cei care au domiciliul stabil în România 40%
Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru delicte foarte grave 35%
Statul ar trebui să susţină cu fonduri biserica şi cultele religioase 24%
Universităţile particulare ar trebui să fie desfiinţate 22%
România să devină un paradis fiscal 22%
Sa renunţăm la unele atribute de suveranitate pentru a fi conduşi de la Bruxelles în cadrul unei Europe federale 16%
Să se reducă la jumătate numărul de universităţi din România 17%
Vârsta minimă pentru vot să fie 15 ani 17%
Preşedintele României să fie ales de Parlament 17%
Statul ar trebui să accepte căsătoria între persoanele de acelaşi sex 13%

 

Politicienii ştiu că aceste teme nu au majoritate şi revoltaţii nu primesc satisfacţie. Dacă ar întreba însă sociologii practicieni, ar putea observa că aceste teme au majorităţi de peste 50% în cadrul electoratului activ. Atât electoratul PSD, cât şi cel al PNL, precum şi cel al partidelor noi, acceptă aceste teme de „revoltă”. România s-ar schimba mult dacă ar avea mai mult curaj şi ar analiza incidenţa acestor teme doar pe electoratul care merge în mod real la vot, adică undeva la jumătate dintre cei de pe listele electorale.

 

  1. Tribul câştigătorilor tranziţiei (în jur de 35%) versus tribul victimelor tranziţiei (65%).

Societatea românească este considerată de către majoritatea românilor ca o societate profund nedreaptă, marcată de inegalităţi flagrante. Cei mai mulţi dintre români consideră că societatea românească este mai degrabă injustă – 67%, în timp ce doar 26% spun că este mai degrabă justă. Percepţia cum că societatea românească este injustă este mai pregnantă în rândul femeilor şi al persoanelor trecute de vârsta de 35 de ani. Aproape 50% dintre români cred că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, în timp ce 2 din 10 cred că au rămas la fel, iar 3 din 10 cred că au scăzut. În acelaşi timp, 44% dintre subiecţii unui studiu naţional realizat de IRES[20] consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor creşte, în timp ce 29% cred că vor rămâne al fel, iar 19% că vor scădea.

Victimele, în proporţie de 42%, cred că factorul cel mai important al reuşitei în viaţă este norocul şi întâmplarea, iar câştigătorii că meritul individual, precum şi influenţa mediului în care te naşti sunt factorii cei mai importanți ai reuşitei, câte 28% dintre intervievaţi. Victimele, aproape 7 din 10 români, văd inegalităţi de avere în România ca fiind prea mari, câștigătorii sunt mai puţin atenţi la aceste lucruri. Cu toate acestea, o treime dintre victime se declară mulţumite de situaţia lor socială şi economică. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă şanse – 52%, în timp ce doar 23%, marea parte a câştigătorilor, cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul şi talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a şansei.

 

  1. Tribul eurooptimiştilor(45%) versus cel au eurorealiştilor sceptici (55%).

Românii au fost timp de mai mulţi ani cei mai optimişti fani ai integrării europene fără rezerve şi, uneori chiar fără de proiect, în jur de 8 din 10 români fiind entuziaşti. Acum, doar 45%[21] cred că România va deveni un stat european ca toate celelalte state din primele 15. 45% dintre români cred că ţara noastră este prost privită în Europa, cu toate acestea 81% dintre români cred că intrarea în Uniunea europeană este un lucru bun pentru ţara noastră.[22]

  1. Tribul conectat la diaspora (55%) versus tribul autohtoniştilor (45%)[23].

Anchetele din ultimii ani arată că aproape jumătate dintre români au cel puţin o rudă apropiată plecată în străinătate, alături de aceştia sunt câteva procente care sunt conectaţi ideologic la ideea că diaspora este formată din românii cei mai activi şi mai luminaţi de anii petrecuţi în democraţii veritabile.

În general, 63% dintre români au o părere bună şi foarte bună despre cei plecaţi în străinătate şi doar 26% o părere proastă şi foarte proastă. Intelectualii sunt cei mai permeabili la mitul diasporei salvatoare, 72% având o părere bună sau foarte bună despre diaspora, la fel cu cei care locuiesc în urban. 46% dintre români sunt cei care au o rudă plecată în străinătate, între care aproape 70% sunt rude gradul 1. Jumătate sunt plecaţi de peste şase ani, peste 80% lucrează în domenii cum sunt construcţiile, îngrijirea vârstnicilor, agricultură, transport, curăţenie, în general munci refuzate de cetăţenii Europei bătrâne. Jumătate dintre acestea rude sunt plecate cu familia, jumătate sunt singuri, iar mai bine de o treime sunt plecaţi definitiv, doar un sfert dintre ei cred că se vor întoarce, iar 25% dintre cei plecaţi şi-au lăsat copiii acasă. 56% trimit bani acasă, deci au o mare influenţă asupra celor rămaşi, iar 35 comunică zilnic pe Facebook sau telefonic cu cei de acasă. Între fanii diasporenilor se află 72% dintre români care declară că ţara noastră pierde prin plecarea locuitorilor peste graniţe. În tabăra celor care nu sunt atât de încântaţi de românii plecaţi sunt 15% care spun că România câştigă din acest fenomen, iar 9% care cred că nu pierdem, dar nici nu câştigăm. Autohtoniştii au între ei 22% care spun că românii plecaţi nu ar trebui să voteze în ţară, deoarece plătesc impozite în altă parte, iar 19% se opun votului prin corespondenţă. În plus, 50% dintre români cred că dreptul la vot al românilor din afara graniţelor a fost respectat în 2014, când cei care locuiesc în afara ţării au stat la cozi imense pentru a vota. Între cei care se opun votului diasporei nu sunt doar vârstnicii de peste 65 de ani, dar şi 20% dintre cei cu studii superioare. Diaspora şi-a dovedit eficienţa în mobilizarea voturilor din România la ultimele alegeri, chiar dacă prezenţa românilor la vot este încă destul de mică, aportul lor fiind undeva în jur de 3% din totalul votului. Cu toate acestea, mai ales la viitoarele alegeri ei vor fi o ţintă predilectă pentru candidaţi şi echipele de campanie. Deja un candidat a propus un proiect de lege de reducere a impozitelor pentru cei care se vor întoarce în Romania. Există şi alte proiecte cum ar fi oferirea unor sume pentru începerea unor afaceri ori alte forme de persuasiune de natură materială sau financiară.

 

  1. Tribul capitaliştilor (de „reţetă”), între 15% şi 20% versus socialiştii camuflaţi, blocaţi în tranziţie, 80-85%.

Trăitori într-un sistem hibrid, unde capitalismul este confundat cu piaţa[24] şi unde „tranziţia” pare că nu se mai termină, românii se împart şi aici în două triburi. Discursurile dreptei confundă capitalismul cu democraţia, iar cel ar stângii recente, complexate şi puţin pregătită teoretic preferă să nu se pronunţe pentru a nu li se aduce aminte că au avut o legătură cu estul sovietic. Cu toate că majoritatea o formează cei „blocaţi”, socialiştii camuflaţi sunt cea mai mare parte dintre români (82%) şi cred că „statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, 62% dintre ei sunt de părere că marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii 90. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că primul responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat, 85% cred că primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi abia pe urmă individul. Despre câştigătorii tranziţiei, adică cei care au reuşit să se îmbogăţească sau să facă ceva antreprenorial, 63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost opinia despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% sunt de părere că au făcut-o prin relaţii, iar alţi 7% indică norocul. Doar 11% dintre români cred că averile s-au făcut prin muncă şi merit social. Socialiştii camuflaţi, aici 67% dintre români, cred că „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit”, la fel cu 66% dintre conaţionali care cred că, înainte de 1989, era mai bine. În cohorta de socialişti camuflaţi se află cei care evaluează negativ evoluţia: industria (81%), situaţiei politice (74%), infrastructurii ( 65%), învăţământului 69%), fericirii românilor (68%), sănătăţii 65%), pieţei muncii 61%), nivelului de trai (59%).

Cu toată această tribalizare care creează o majoritate masivă pentru un socialism ciudat, puşi direct în faţa alegerii între a trăi în capitalism sau socialism, 50% aleg socialismul şi doar 44% capitalismul. Societatea noastră pare un aisberg, unde trecutul trage mai greu decât prezentul, trecutul are tendinţa de a ne trage masiv spre fundul oceanului. Încă o dată se vede că aderenţele emoţionale la ideologii sunt minime, oamenii votează sau acţionează fără a ţine cont de credinţele lor de profunzime, libertatea fiind într-o definire spinoziană, un fel de necesitatea înţeleasă. Pe de altă parte, nu putem să nu observam un anumit comportament de dedublare.

 

  1. Tribul monarhiştilor (20-25%) versus tribul republicanilor (75%-80%)[25].

 În România, la întrebarea „Să presupunem că duminica viitoare ar avea loc un referendum privind alegerea formei de guvernământ în România, iar opţiunile ar fi: menţinerea republicii şi trecerea la monarhie, dvs. ce aţi vota?, 62% ar opta pentru republică şi doar 21% pentru monarhie, opţiune omogen distribuită în populaţie, cu excepţia celor educaţi care preferă monarhia într-o proporţie mai mare (34%). Când este vorba despre republicani, majoritatea lor nu pot explica avantajele unei republici în comparaţie cu monarhia constituţională. În căutarea unui tătuc, peste 60% dintre români preferă un regim personalizat (republica prezidenţială sau monarhie).

 

Ce-i de făcut?

Cei mai mulţi analişti ar putea să răspundă simplu: nimic. Fragmentarea este o consecinţă a postmodernităţii, ea consolidează independenţa individului şi îmbogăţeşte societatea prin diversificarea ei. Da, vor putea recunoaşte alţii, sunt posibile şi derive, cum a fost scandalul Cambridge Analitica, Brexit sau alegerea lui Donald Trump, dar trebuie să urmărim doar aceste derive şi să le controlăm. Se poate că şi marile manifestaţii ale mişcării ”Occupy” sau mişcarea „vestelor galbene” pot să pară a fi fost generate de activarea unor bule emoţionale, dar este vorba aici şi de neglijarea unor dezechilibre sociale care s-au acumulat în societăţile dezvoltate şi care răbufnesc în proteste.

Marile trusturi de presă, directoare de opinie, îşi pierd influenţa, iar identităţile se diversifică în mod obiectiv. Faptul că interesele sunt multiple în societate este un lucru care creşte nivelul competiţiei pentru resurse, iar competiţia poate să arbitreze cernerea unor valori. Mai rău este când discursurile politice sau de altă natură exploatează fragmentarea şi caută să creeze bariere sau conflicte între aceste grupuri ori caută să instituţionalizeze conflictul ca fiind singura formă de relaţie între neotriburi. Incitarea împotriva emigraţiei, împotriva asistaţilor sociali, campaniile electorale rasiste sunt exemple care arată că unul dintre fenomenele negative tot mai des întâlnite în prezent sunt identităţile politice negative. La ultimele runde de alegeri, energia emoţionala care a adus la prezenţe masive a fost repulsia, sentimentul de respingere, chiar ura, acestea sunt mai nou resorturile interne care îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid.

Când sociologul Z. Baumann a vorbit despre „societatea lichidă” în opoziţie cu societatea „solidă” a observat că societatea de consum are ca efect şi fragmenatrea prin promovarea autonomiei şi libertăţii: libertatea moravurilor, libertatea de a pune capăt relaţiilor sociale restrictive, libertatea de a afirma valori diferite şi noi, punând la îndoială relaţiile considerate prea autoritare, dar, este important de precizat, controlul social nu a dispărut, doar a luat diferite forme, mai atenuate, dar foarte destul de puternice.[26]

Şi societatea românească trece printr-o profundă depresie; aproape 80% dintre români spun că ţara merge într-o direcţie greşită, încredrea în instituţii şi politicieni este la un nivel foarte scăzut, pesmismul şi incapacitatea de a se proiecta în viitor sunt foarte ridicate. Conflictul politic permanent foloseşte aceste angoase încercând să le lege de politicieni, partide sau chiar categorii sociale.

Se poate face ceva pentru a micşora aceste razboaie intertribale sau a face aceste triburi să oprească separarea şi conflictul real sau simbolic? Richard Sennett[27], sociolog american, crede că acest lucru este posibil. Chiar dacă societatea a devenit mai puţin cooperantă, ar trebui să încercăm să reducem influenţa identitaţilor negative, să impiedicăm replierea indivizilor în intimitate sau în triburi care îşi bazează coeziunea pe emoţii negative. El crede că politicile sociale şi politica în general trebuie să caute mereu a pune în viaţa socială practici de colaborare, a creea mereu spaţii pentru legătura cu ceilalţi. Nu solidaritatea este cheia, afirmă paradoxal sociologul american, deoarece solidaritatea clamată atât de mult astăzi, deorece ea ucide diferenţele şi diversitatea, de asemenea ea se poate baza pe apelul la emoţii şi poate să fie organizată şi pentru cauze care nu sunt morale. De exemplu, solidaritatea cu cei slabi a dus la naşterea unui conflict al celor care produc, împotriva celor care mai mult consumă. Cu tot apelul continuu la solidaritate socială, scrie Sennet, capitalismul a mers înainte şi prăpastia a crescut, iar inegalităţile la fel. O altă soluţie ar fi să girăm raporturile cu ceilalţi cu empatie, mai degrabă decât cu simpatie. Simpatia este aproape de condescendenţă şi de milă, te face superior, empatia fiind mai bună în relaţiile cu ceilalţi. În fine, este nevoie şi de instituţii noi, instituţii care sa primescă diversitatea în sanul lor, nu doar cele care pot apăra diversitatea, instituţii cu frontiere poroase, nu rigide.

Mergând pe această logică, ar trebui să reinventăm mecanismele de colaborare pentru că acestea nu exclud diferenţele şi nici diferendele, includ relaţiile interpersonale şi ne solicită abilităţi de a comunica, de a înţelege diferenţele şi de a ajunge la îndeplinirea unor ţinte commune. Pentru a trece la modelul colaborativ nu este simplu, nenumărate blocaje individiuale sau colective sunt inventariate azi de sociologi. Modelele competiţionale, ierarhizarea structurilor şi specializarea strictă din cadrul societăţii capitaliste pot fi frâne structurale. Dar poate că ar merita să încercăm proiecte de acest tip, în comunităţle locale, în interiorul, dar şi între organizaţii, în şi între instituţii. Paradoxul poate fi următorul: am putea revrăji lumea noastră fragmentată pe măsură ce ne vom descoperi unii pe alţii, de aici născându-se o emoţie mai mare decât toate celelalte, decât emoţiile care azi ne separă şi ne ţin captivi în triburi postmoderne. Poate mâine, tot emoţia va reuşi, măcar parţial, să adune, magnetic, insulele în care ne risipim societatea şi coeziunea pe care, altădată, le credeam organice.

 

 

[1] http://www.cooperativag.ro/cele-doua-romanii-de-mircea-vulcanescu/

[2] https://adriannastase.ro/2017/02/02/cele-doua-romanii-2/

[3] Varianta peiorativă derivată din termenul democrație

[4]  Pierre Ansart – La gestion des passions politiques, publicată în 1983; Le ressentiment (2002); Les sentiments et la politique (2007)

[5] Ansart, Pierre, La gestion des passions politiques, Paris: L’âge d’homme, 1983

[6] Braud, Philippe, L’emotion en politique: problemes d’analyse, Paris: Presses de Sciences Po, 1996

[7] Marcus, G. E.,  Emotions in Politics, Annual Review of Political Science 2000 3:1, 221-250

[8] www.untold.com

[9] Maffesoli, Michel, Eloge de la raison sensible, http://www.grep- mp.org/conferences/Parcours-1516/raison-sensible

[10] Godin, Seth, Tribes: We need you to lead us, London: Little, Brown Book, 2008

[11] Idem 9

[12] Idem 9

[13] Hetherington, Kevin, ”Stonehenge and its Festival: Spaces of Consumption” în Rob Shields (ed.), Lifestyle Shopping: The Subject of Consumption, London: Routledge, 1992

[14] Hyden Tribe: A Study of America’s Polarized Landscape; Stephen Hawkins, Daniel Yudkin, Míriam Juan-Torres, Tim Dixon, www.moreincommon.com, 2018

[15] Chua, Amy, Political tribes: Group instinct and fate of nations, Penguin Random House, 2018

[16] Patino, Bruno, La Civilisation du poisson rouge. Petit traité sur le marché de l’attention, Grasset, 2019

[17] Inglehart, Ronald, Les Transformations culturelles. Comment les valeurs des individus bouleversent le monde?, PUG, 2018

[18] IRES: „Opinii și atitudini ale românilor cu privire la teme de actualitate”. Volumul eșantionului: 1.202 subiecți 18+; Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist¸ Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ±3,1%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing. Perioadă de desfășurare: 10-13 mai 2019

[19] Idem 18

[20] IRES, „Percepții și atitudini privind justiția socială”. Volumul eșantionului: 920 subiecți 18+; Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist¸ Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ±3,3%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Perioadă de desfășurare: 14 – 17 martie 2017

[21]  IRES, „Românii și Europa”. Volumul eșantionului: 750 subiecți 18+; Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist¸ Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ±3,6%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Perioadă de desfășurare: 31 august-2 septembrie 2013

[22] IRES, „România în fața Președinției Consiliului Uniunii Europene. Percepții publice și reprezentări”. Volumul eșantionului: 1539 subiecți 18+; Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist¸ Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ±2,5%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Perioadă de desfășurare: 19-20 decembrie  2018

[23] [23] IRES, „Profilul românilor plecați în străinatate”. Volumul eșantionului: 1207 subiecți 18+; Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist¸ Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ±2,9%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Perioadă de desfășurare: 31 august-2 septembrie 2015

[24] Dîncu, Vasile Sebastian, Gândirea blocată în religia pieței, Cultura ideilor nr. 291, 2010-09-16

[25] IRES, „Casa Regală a României: Percepții și reprezentări. Volumul eșantionului: 1073 subiecți 18+; Tipul eșantionului: Multistratificat, probabilist¸ Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ±3%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Perioadă de desfășurare: 23-24 martie 2016

[26] Bauman, Zygmunt, Liquid modernity, Polity Press, Cambridge, 2000,

[27] Sennet, Richard, Together: The Rituals, Pleasures, and Politics of Cooperation, Penguin/USA,Yale , 2012

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te