România, desprinde-te. Totul depinde de alegere!

Capitalul social acumulat de către Occident, pe parcursul de mai bine de două secole, se află în situaţia de a fi destrămat într-o singură generaţie. Acest declin al capitalului social pare un lucru rău pentru oamenii care doresc să protejeze sau chiar să recreeze ceea ce nu mai există. O lume cu graniţe geografice închise, cu locuri de muncă sigure în interiorul aceleiaşi firme, cu valori familiale tradiţionale.


Distribuie articolul

 

Oamenii își experimentează individualitatea printr-o risipă ostentativă, cumpără ca să existe, își caută expresia de sine și propria identitate prin intermediul cumpărătorilor.

Oamenii își experimentează individualitatea printr-o risipă ostentativă, cumpără ca să existe, își caută expresia de sine și propria identitate prin intermediul cumpărătorilor.

Trebuie să înţelegem că avem o responsabilitate individuală în realizarea unui capitalism cu valori, cu o cauză, un capitalism căruia îi pasă de fiecare cetăţean. Fiecare trebuie să se gândească cum să se schimbe pe sine, pentru a obţine ceea ce îşi doreşte.

La sfârşitul acestui an, România împlineşte un sfert de secol de când s-a întors la economia de piaţă şi observ cu tristeţe o anumită defazare în orice. Nu pot nega progresele făcute, dar aşteptările noastre sunt atât de mari, încât această lentoare a transformărilor nu face altceva decât să omoare şi speranţa. Voi încerca să fac o analiză a factorilor ce determină schimbarea din diverse domenii şi straturi sociale pentru a alcătui o imagine a vremurilor noastre nesigure. O asemenea perspectivă este importantă pentru România, în ceea ce ne priveşte pe fiecare, deoarece într-o lume a schimbărilor rapide, suprasaturată de informaţii, e foarte uşor să pierzi din vedere perspectiva de ansamblu. Ce s-a întâmplat în România din 89 până în prezent, mare parte dintre noi cunoaştem. De ce s-a întâmplat şi care sunt implicaţiile pentru societate, organizaţii şi indivizi, încă mai purtăm discuţii pro şi contra. Abundenţa întrebărilor din acest articol nu face nimic altceva decât să fie o invitaţie la meditaţie la felul cum funcţionează lumea. Sunt convins că întrebările pun în mişcare viitorul. Într-o lume dominată de o piaţă globală, competiţia între organizaţii este foarte dură, supravieţuiesc doar cei ce inovează în permanenţă şi, pentru acest lucru trebuie să-i echipăm pe oameni cu cea mai competitivă armă a timpurilor noastre, cunoaşterea. Supremaţia cunoaşterii este singura sferă de concurs. Creează România condiţii ca să faciliteze atragerea, şi nu scurgerea de creiere? Războiul rece a murit demult, astăzi vorbim despre înfruntarea dintre creiere, un război mult mai subtil. „Cândva factorul decisiv al producţiei era pământul, iar mai târziu capitalul, astăzi este chiar omul şi cunoaşterea sa” spunea chiar Papa Ioan Paul al II-lea. Aşadar, să pornim!

Totul depinde numai şi numai de mine. Pe cine să dau vina? Chiar trebuie să suport singur toate repercusiunile unei alegeri? Cum am intrat noi în această lume a individualizării? Răspunsurile, cel puţin o parte dintre ele, le găsim în ceea ce ne este sortit să se întâmple tot timpul, schimbarea. Schimbarea a fost şi este întotdeauna determinată de trei forţe: ale tehnologiei, instituţiilor şi ale valorilor (instrumentele, regulile şi normele).

Tehnologia la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut era de domeniul armatei şi al oamenilor de ştiinţă din câteva industrii, apoi în perioada anilor 70-80 a devenit una comercială, fiind confiscată de întreprinzători. Accesul la cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice a fost întotdeauna important în lupta competitivă, deoarece într-o lume în care gusturile, necesităţile şi sistemele de producţie flexibile se schimbă cu viteza luminii, accesul la ultima tehnică, la ultimul produs, la ultima descoperire ştiinţifică implică posibilitatea câştigării unui avantaj competitiv important. Înseşi cunoştinţele devin un bun cheie, produs şi vândut celui ce oferă cel mai bun preţ, în condiţii care sunt ele însele organizate pe o bază competitivă. Universităţile şi institutele de cercetare sunt angajate într-o competiţie înverşunată pentru personal, ca şi pentru a fi primele care brevetează noi descoperiri ştiinţifice. Cu alte cuvinte, controlul asupra fluxului de informaţie şi asupra mijloacelor de propagare a gustului şi a culturii populare a devenit armă vitală în lupta competitivă.

Progresul neîngrădit al tehnologiei ne împinge înainte să ne înţelegem mai bine pe noi ca oameni, ca indivizi unici. În mod paradoxal şi miraculos, individualizează! Etica ştiinţei şi a tehnologiei constituie dezbaterea numărul 1 a timpurilor noastre. În secolul al 19-lea şi al 20-lea, dezbaterea s-a concentrat pe distribuirea bogăţiei creată de producţia în masă. În secolul al 21-lea, pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, însăşi natura existenţei umane urmează a fi disecată. Societatea, probabil, trebuie să selecteze indivizi mai capabili să facă faţă problemelor complexe. Lucrul cel mai important este să nu dăm vina pe tehnologie. Nu tehnologia ia decizii şi nici nu provoacă sciziuni, ci oamenii. Tehnologia a apărut doar în folosul umanităţii. Poate că ar fi mai bine să ne întrebăm dacă omul se declară pro sau antiomenire.

Noul Eu de pe net

Impactul principal al progresului tehnologic în lumea postindustrializată se resimte în domeniul informatic şi al tehnologiei comunicaţiilor. S-a născut al şaptelea continent, ciberspaţiul. Acum vorbim mai mult despre un spaţiu de muncă şi mai puţin despre un loc de muncă. În loc să mutăm oamenii, începem să le mutăm gândurile şi ideile. Cum acum avem un nou spaţiu, putem să vorbim despre emigranţii virtuali, cei care vor lua slujbele altora fără ca măcar să se arate la faţă. Statul va impozita din ce în ce mai greu o astfel de muncă într-un astfel de spaţiu, de aici şi semnele sale de slăbiciune. Pierderea pentru state este cu atât mai mare cu cât preţul „cunoaşterii” în raport cu celelalte costuri, materie, energie, etc este dominant. Noile mărfuri de valoare conţin puţină materie şi mai multă cunoaştere, sunt mai uşoare dar mai inteligente.

Ne oferă libertatea de a şti , de a face şi de a fi. Putem alege să fim oricine dorim, dar nu putem să fim invizibili. Când faci surfing pe internet, laşi urme. Cu toate astea, tehnologia ne prilejuieşte posibilitatea de a ne explora personalităţile. Poate ca acum cel mai interesant aspect al individualismului este să devină această capacitate de a deveni multipersonali.

„Viaţa mea este şi opera mea” spunea Oscar Wilde, de aceea, e mai bine să dai greş în originalitate, decât să ai succes în imitaţie. Aceasta este o chemare la îndrăzneala de a fi diferiţi. Numai autenticitatea şi imaginaţia ne plasează pe scenă şi nu în sală, ca simpli spectatori.

Monopolul asupra informaţiei s-a evaporat, ceea ce face ca multe autorităţi să se confrunte cu perioade dificile in ceea ce priveşte legitimitatea lor. Transparenţa poate fi comparată cu un bulevard cu benzi pe ambele sensuri, nu numai autorităţile, personalităţile publice devin mai transparente, chiar şi noi.

Informaţia este valoroasă prin actualitate şi acurateţe şi, dacă ai competenţa să-i descifrezi semnificaţia, să o poţi transforma în cunoaştere, apoi să-i găseşti mediul fertil unde să producă o schimbare, să aducă un avantaj. Răspândirea tot mai largă a informaţiei le permite celor ce au capacitatea de a înţelege semnificaţia informaţiei să se alăture oamenilor cu resurse financiare, formând noua elită. Puterea se transferă de la cei care controlau informaţia la aceia care controlează cunoaşterea. Oamenii au nevoie de educaţie şi pregătire permanentă pentru a obţine cunoaşterea vitală. În domeniul IT, România poate face salturi uriaşe, sunt cunoscute asemenea salturi în istorie, Japonia de la feudalism la societatea postindustrială, Coreea de Sud, etc. Cu cât oferim produse în care ponderea muncii intelectuale atinge valori de 80-90% din valoarea totală, cu atât şansa de acumulare a capitalului este mai mare. Dacă stăm să ne gândim la Microsoft, singura lor posesiune este imaginaţia umană. Bill Gates afirma că „Ne despart întotdeauna 18 luni până la eşec” asta, cu siguranţă în cazul in care el şi persoanele cheie părăsesc compania.

Credinţele religioase ofereau pe vremuri răspunsuri. În prezent se constată o îndepărtare a oamenilor de biserică, occidentalii lasă bisericile goale în urma lor. Până si cea mai sigură slujbă de pe pământ a devenit una dintre cele mai nesigure. În Spania, numărul preoţilor în ultima jumătate de secol a scăzut cu aproape 75%. Pe măsură ce oamenii s-au îndepărtat de biserică, ei au căutat alinare în îmbrăţisarea primitoare a statului, făcând astfel transferul de la o instituţie dominantă (biserica) la o alta, statul-guvernantă. Împotriva disperării, statul a fost privit ca un zid protector, el te va susţine în orice împrejurare. Proiectul modern început cu preponderenţă la începutul secolului 20 de catre Ford si perfecţionat după cel de-al doilea război mondial, a dat şi el greş. Bill Clinton ştia foarte bine când spunea, în 1996, „epoca guvernării de la înălţime a apus în statul de drept”, doar el a fost cel care a încercat să revitalizeze economia, realizând ultima dereglementare, în mod brutal şi definitiv, a sistemului bancar. Guvernele se retrag încet, cheltuielile guvernamentale spre exemplu în Suedia au explodat atingând maximum în anul 1980 când reprezentau 60% din PIB, acum se găsesc undeva sub 54%. Se pare că am intrat într-o societate (a „Bunăstării”) de tipul descurcă-te singur – 99% responsabilitate. Promovarea unei astfel de societăţi s-a făcut într-un mod destul de fals, într-adevăr ea oferă destule oportunităţi pentru anumiţi indivizi, dar ea dictează o mulţime de responsabilităţi pentru noi toţi. Lăsând piaţa (mâna invizibilă) să devină forţa dominantă a zilelor noastre, nu facem nimic altceva decât să selecţionăm orice activitate în două categorii, eficient şi ineficient, pentru că piaţa, doar acest lucru realizează ca mecanism. Capitalismul în care doar piaţa este singura forţă dominantă scoate în evidenţă puterea elitei. Chiar dacă biserica înţelege nevoile actuale, prin oferta ei nu mai atinge nicio coardă sensibilă a lumii occidentale, dar nu încă şi la noi. Statele devin din ce în ce mai slăbite, ceea ce duce la o încredere scăzută în cei ce guvernează, absenteismul la vot fiind un indicator destul de bun în acest sens.

Tot mai multă libertate (individuală) aduce cu sine mai multă responsabilitate, dar şi o mulţime de întrebări ca efect secundar ale acestei libertăţi crescânde. Unde ar trebui să trăiesc? Ar trebui să mă căsătoresc? Pot să-mi cresc copiii în acelaşi timp cu realizarea unei cariere? Ce ar trebui să studiez? Unde ar trebui să lucrez? Pensionar fiind, voi putea să am grijă de casă si sănătate? La toate aceste întrebări biserica şi statul nu mai oferă în mod automat răspunsuri. Dar atunci către cine să mă uit? În felul acesta ne întoarcem către piaţă, chiar una centrală, cine îşi permite şi are curajul. Piaţa centrală devine de neocolit, până şi Partidul Comunist Chinez are acum un supliment financiar prin organul său de presă, People`s Daily. Privind mai atent în jurul nostru, observăm că, lăsăm în urma noastră şi sindicatele, vecinii şi nu în ultimul rând, familia, celula de bază a societăţii.

Constatăm că numărul divorţurilor şi al separărilor este de la o perioadă la alta mai ridicat, sporind numărul persoanelor ce ajung în situaţia de a avea bani mai puţini. Întâlnim copii ce cresc acum cu doi taţi, două sau trei mame, fraţi doar pe jumătate, surori vitrege sau un frate cu care nu au avut nici o legătură mai apropiată. Mulţi dintre aceşti copii îşi doresc o independenţă materială la vârste mult mai fragede, alegând de obicei acel parcurs educaţional ce oferă intr-un timp cât mai scurt inserţia pe piaţa muncii. Cred că mare parte dintre aceşti copii nu au o reprezentare a conceptului de loialitate veşnică. Cu greu mai putem să vorbim în prezent despre o loialitate faţă de o ţară, o soţie, un soţ, de un brand, etc. Mulţi tineri nu se mai căsătoresc niciodată, ori rămân singuri ori trăiesc pur şi simplu împreună. Oare de ce? Nu mai dorim să ţintim aşa de sus? Cândva loialitatea era ceva de la sine înţeles (Stand Up Guys cu Al Pacino poate proba). În prezent, loialitatea trebuie câstigată atât în viaţa personală, cât şi în afaceri.

Un alt paradox al zilelor noastre îl constituie faptul că, deşi cunoaştem mai multă lume, ne simţim mai singuri. Peter Katz spunea că „ Alcătuim o societate bazată pe reţele şi cu toate astea tânjim după comunitate.” Am întâlnit din ce în ce mai des prin restaurante diverse afişe prin care conducerea îşi cerea scuze că reţeaua wi-fi nu funcţionează momentan, dar îşi mărturiseau speranţa că timpul petrecut cu prietenii sau familia, în ambianta oferită, să facă uitat acest mic incovenient. Îmi amintesc de o întâmplare dintr-un restaurant modest, aflat prin centrul vechi din Milano, când soţia mea a întrebat pe unul din chelneri dacă se poate asculta muzică. Chelnerul, jovial, trecut bine de prima tinereţe, a răspuns cu un zâmbet mai mult decât suspect: „La noi nu se ascultă muzică, este adevărat că după prima sticlă cu vin consumată această dorinţă o să fie mult diluată, de la a doua sticlă o să-mi cereţi permisiunea de a cânta, poate chiar a dansa”. Cândva oamenii se strângeau să vorbească despre aceleaşi lucruri, un episod din Dallas, un film de excepţie, un spectacol sportiv, etc. Astăzi dispunem de zeci de posturi de televiziune, cam acelaşi număr de posturi radio, de sute de milioane de site-uri de internet, cu greu într-un astfel de peisaj atât de fragmentat al mass-mediei mai putem dispune de subiecte comune. Cu greu mai putem construi o lume în care să ne putem întâlni, lumea ta nu e a mea, universul meu nu e al tău. Apropierea nu mai e ca pe vremuri. O astfel de tendinţă semnalează un proces de fragmentare crescută. Realitatea şi vieţile noastre se destramă tot mai tare.

În concluzie, capitalul social acumulat de către Occident pe parcursul de mai bine de două secole se află în situaţia de a fi destrămat doar într-o singură generaţie. Acest declin al capitalului social pare un lucru rău pentru oamenii care doresc să protejeze sau chiar să recreeze ceea ce nu mai există, o lume cu graniţe geografice închise, cu locuri de muncă sigure în interiorul aceleiaşi firme, cu valori familiale tradiţionale, cu participarea la slujbele de duminică de la biserică. Realitatea este că oamenilor nu le displace schimbarea, ci, mai degrabă, ideea de a fi schimbaţi. Neliniştea vine şi din nesiguranţă. În ţările unde legăturile sociale sunt slabe, se pare că inovaţia este mai bine promovată şi implicit dezvoltarea economică. Inovaţia continuă este o necesitate, este revoluţionară şi evoluţionistă. O trăsătură a societăţilor cu un capital social scăzut o constituie deschiderea către diversitate şi activitate culturală. Cu cât găsim mai mulţi arhitecţi, designeri, artişti, muzicieni, actori, dansatori şi fotografi într-o anumită regiune, cu atât sunt mai mari capacităţile de schimbare, de reînnoire ale regiunii respective. Modul cum îi atragi, păstrezi şi motivezi pe oameni este mai important decât tehnologia.
Ultima forţă a schimbării o reprezintă sistemele de valori. Ne convine sau nu, valorile afectează tot ceea ce gândim şi facem. Prin intermediul lor intrăm în relaţie cu munca, oamenii şi tehnologiile. Valorile sunt omniprezente şi foarte diferite de la un loc la altul, având o putere uriaşă. Ne place sau nu, observăm că şi ele se schimbă, încet, foarte încet. Valorile au fost eliberate din punct de vedere geografic, în trecut sistemele de valori aveau caracter local.

streetartnews_dolk_tokyo-3

Când a apărut protestantismul (1517), Martin Luther ne-a învăţat să muncim şi să ne rugăm. Munca în sine era un lucru bun, un act de omagiu, o activitate înălţătoare pentru spirit. Oamenii s-au străduit să-şi demonstreze valoarea prin muncă. Statutul într-o firmă oferea o poziţie, un loc bine descris, atât în societate cât şi în organizaţie, dându-ne un simţ al apartenenţei. Cu alte cuvinte munca aducea cu ea semnificaţie. Dar ce s-a întâmplat, de ce nu mai găsim aceleaşi semnificaţii în prezent? Se pare că identitatea nu se mai leagă de producţie (muncă), ci de consum. Dreptul de a alege, de a fi, de a consuma sunt vitale pentru noi. Putem crea semnificaţii pentru noi înşine, avem această şansă. Să ne mai mirăm atunci, de ce această goană după semnificaţie? Am intrat într-o lume nouă, a individualismului, alegerea şi pieţele se întrepătrund în mod continuu, provocând şi o mare confuzie. Bisericile încep să se golească, iar Mallurile devin prea pline. Copiii ne sunt înfiaţi de Mall-uri. Am păşit în lumea superficialului, sensul vieţii a cedat în faţa acestuia. Economistul Thorstein Veblen spunea că „oamenii îşi experimentează individualitatea printr-o risipă ostentativă, cumpără ca să existe, îşi caută expresia de sine şi propria identitate prin intermediul cumpărăturilor.” Trăim într-o lume a abundenţei şi se pare că nimic nu reuşeşte mai bine ca excesul. O lume din ce în ce mai fragmentată, în care solidaritatea constituie o noţiune pe cale de dispariţie. Rămâne ca o preocupare importantă a noastră să urmărim dacă abundenţa ne va împinge dincolo de lăcomie.

Dacă privim aşa-zisa lume bogată, observăm că, în interiorul ei, se retrasează graniţe între cei săraci şi cei bogaţi, rezervaţii pentru bogaţi şi ghetouri pentru săraci. Competiţia globală şi schimbarea tehnologică pun o presiune din ce în ce mai mare pe umerii celor fără aptitudini, la care se mai adaugă şi toate schimbările instituţionale, chiar şi distrugerea familiei. Observăm o lume bipolară, oameni care pot şi deţin capital, şi oameni care trebuie să se zbată pentru supravieţuire, oameni care pot alege şi oameni cu şanse mici. Această lume în care capitalul se distribuie neuniform mai este sfâşiată de trei forţe puternice: talentul, pregătirea şi relaţiile. Poţi să ai talent cu carul şi şcoli corespunzătoare şi tot nu este suficient, dacă nu ai prieteni bine plasaţi, în poziţii-cheie. Cu siguranţă că există şi zone mai puţin influenţate de aceşti trei factori, să le zicem de superspecializare. Această împărţire în săraci şi bogaţi este mai degrabă o consecinţă a faptului că ne bazăm mai mult pe mecanismul pieţei. Este o abordare teoretică, dar în realitate mai putem adăuga şi un sistem politic dictatorial, reprezentanţi ai guvernelor corupte sau pur şi simplu administratori incompetenţi. Însă dacă ne referim doar la pieţe, constatăm că ele nu fac nimic altceva decât să sorteze eficienţa de ineficienţă, este singurul lucru pe care îl pot face. O astfel de societate unde ne bazăm doar pe reguli ale pieţei libere reprezintă un loc dur în care cu greu se supravieţuieşte. Trebuie să recunoaştem că este grea căsnicia între empatie şi eficienţă.

Pentru a construi o societate solidă, cu oportunităţi pentru toată lumea, omul trebuie să scape de viziunea goală, fără semnificaţii, ce ne înconjoară pretutindeni. Ideile nu se dezvoltă în vid. Fără idei împărtăşite şi idealuri nu putem crea decât o lume bazată pe legea minimei rezistenţe. Profesorul Rakesh Khurana spunea „Când îi oferi mâinii invizibile de pe piaţă un statut religios … lăcomia încetează să mai fie un păcat capital şi devine, în schimb, o virtute ce afirmă viaţa.” Trebuie să găsim o altă fundaţie comună decât glorificarea lăcomiei. Ce preţ suntem dispuşi să plătim pentru prosperitate? Ce fel de cauză dorim să împlinim prin acest tip de capitalism? Oare lucrurile de care avem nevoie cu adevărat sunt nişte pieţe cu moralitate şi semnificaţie? Putem spera la o elită cu etică?

Nu putem să scăpăm de spectrul sărăciei spirituale şi materiale fără să nu răspundem la întrebarea: ce înţelegem printr-o viaţă bună?

Fără un control al societăţii asupra clasei politice şi al elitelor nu cred că sunt şanse de realizare a unei societăţi solide, cu oportunităţi pentru toată lumea. Suntem sfătuiţi să ne cunoaştem drepturile, dar ce folos dacă nu învăţăm să ni le şi exercităm.

Cu toţii avem griji legate de sănătate, familie, serviciu, este adevărat că există unii care au o grijă în plus, şi anume, să-şi facă griji. Trăim într-o lume înspăimântător de imprevizibilă, instituţiile pe care ne bazăm vedem că se prăbuşesc sub privirile noastre, ne simţim prizonieri în colapsul economic global. Care este consecinţa? Un sentiment de inutilitate, o stare emoţională, în care oamenii se simt vulnerabili la greutăţile economice, o viziune mohorâtă asupra prezentului şi chiar întunecată asupra viitorului. Putem vorbi mai degrabă despre o stare mentală deprimantă, ce întăreşte percepţia oamenilor că lumea ar fi un loc riscant în cere ei au prea puţin control sau chiar deloc. Toate acestea stau la rădăcina a ceea ce numim starea de frică. Instalarea acestei stări emoţionale conduce către anxietate, depresie…

Dacă privim așa-zisa lume bogată, observăm că, îm interiorul ei, se retrăseseră granițe între cei săraci și cei bogați, rezervații pentru bogați și ghetouri pentru săraci.

Dacă privim așa-zisa lume bogată, observăm că, îm interiorul ei, se retrăseseră granițe între cei săraci și cei bogați, rezervații pentru bogați și ghetouri pentru săraci.

Martin Seligman spunea „Obiceiurile în gândire nu trebuie să fie veşnice … indivizii pot alege modul în care gândesc.”

„Dacă doriţi într-adevăr să ajutaţi oamenii, nu acţionaţi asupra comportamentului, ci asupra paradigmelor lor” spunea Stephen Covey. În astfel de vremuri când totul pare posibil, singurul lucru de care ar trebui să ne temem cu adevărat este chiar teama însăşi.

Avem nevoie de un capitalism cu valori, altfel îşi va semăna seminţele propriei distrugeri. Cu alte cuvinte, capitalismul trebuie să devină un sistem extrem de productiv, dar totuşi uman, să realizeze o structură de guvernare eficientă dar şi empatică. O societate solidă trebuie să obţină un echilibru între sistemul economic (Piaţa centrală), sistemul ideologic şi sistemul legislativ. Piaţa centrală asigură eficienţa. Sistemul ideologic garantează empatie şi comportament etic, iar sistemul legislativ furnizează condiţii pentru egalitarism şi stimularea spiritului întreprinzător prin crearea unui cadru legal şi politici de taxe şi impozite.

Facem parte dintr-o lume a individualizării sporite şi provocarea o constituie dezvoltarea unei societăţi unde există o fundaţie comună autentică. În lumea nouă, fără graniţe, trebuie să găsim un liant care să ne unească. Jonathan Swift spunea acum trei sute de ani în urmă „Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alţii dar nu îndeajuns cât să ne iubim.”

Sunt vehiculate în ultima vreme tot felul de teorii în privinţa realizării unui sistem de guvernare globală, atât eficientă cât şi empatică, de tipul: controlul asupra pieţelor, eliberarea prin credinţă şi umanizarea prin participare, etc. Ultimei din cele prezentate merită să-i acordăm mai multă atenţie, deşi foarte pretenţioasă, ea pare să aducă echilibrul cel puţin pentru momentul prezent, să aducă şansa unei realizări fezabile. Trebuie să înţelegem că avem o responsabilitate individuală în realizarea unui capitalism cu valori, cu o cauză, un capitalism căruia îi pasă de fiecare cetăţean. Trebuie să te cunoşti pe tine, să-ţi defineşti obiectivele. Pentru a-ţi crea o viaţă mai bună, autodefinirea este singurul mijloc. Fiecare trebuie să se gândească cum să se schimbe pe sine, pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Cu alte cuvinte, obţinem capitalismul pe care-l merităm. Capitalismul şi competenţa noastră nu conduc la formarea caracterului. În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: atitudinea faţă de sine însuşi, atitudinea faţă de ceilalţi, atitudinea faţă de muncă. Atitudinea este totul. Richard Sennet în cartea sa Erodarea caracterului trăgea concluzia că „Un regim care nu oferă fiinţelor umane un motiv întemeiat pentru grija reciprocă nu-şi poate păstra legitimitatea.” Creşterea responsabilităţii individuale nu înseamnă că firmele se pot dezice de reponsabilitatea pentru ceea ce se petrece. Începând cu anul 1973, când a început capitalismul cu acumulare flexibilă si culminând cu ultima deregularizare cea financiar-bancara (1997) s-a constat că organizaţiile economice au lăsat întreaga responsabilitate pe umerii unui stat din ce în ce mai vlăguit din toate punctele de vedere şi mai ales financiare. Firmele trebuie să devină mai responsabile din punct de vedere social, să realizeze că o libertate mai mare presupune implicit îndatoriri mai multe, altfel există şanse mari ca această libertate să fie revocată.

Acceptarea responsabilităţii legate de felul în care funcţionează trebuie să înceapă cu responsabilitatea individuală, cu o analiză a propriei persoane. Acest lucru presupune să nu excludem acţiunea colectivă planificată sau emergentă. Trebuie să încetăm să dam vina mai întâi pe politicieni, oameni de afaceri, instituţii şi organizaţii, etc, pentru starea actuală. Mai întâi să vedem că toate aceste stări sunt de fapt rezultatul acţiunii noastre responsabile. Fără să avem un fundament comun, fără să avem control asupra politicienilor şi elitelor nu putem decât să fim părtaşi la realizarea acestui sistem. Aşa cum spuneau si cei de la Beatles „îmi spuneţi cu toţii că de vină sunt Instituţiile, dar mai bine v-aţi elibera minţile.”
Depinde de fiecare semnificaţie ce răzbate din fiecare moment trăit pentru a duce o viaţă plină de sens, de aceea cred că este mai plin de sens să întrebăm ce putem face noi pentru viaţă, decât invers.

Pentru a reuşi în viaţă trebuie să ne înarmăm cu aptitudini şi cunoaştere, ce altă motivaţie mai puternica trebuie să avem pentru a regândi din temelie sistemul nostru de educaţie, înţepenit de mai bine de 50 ani în aceeaşi paradigmă. Schimbarea presupune educaţie şi educaţia se face încet, sau, în cazul nostru, nu prea se mai face. Lipsa educaţiei poate duce la moartea economică, în timp ce un talent unic vă poate răsplăti cu un paşaport internaţional. Ceea ce îi face pe oameni să se mute este prăpastia pe care o percep între aspiraţiile şi aşteptările personale şi mijloacele de a le îndeplini în ţara natală într-o perioadă rezonabilă de timp. Manuel Castells spunea „Elitele sunt cosmopolite-numai oamenii simpli rămân pe loc.”

Aşa cum a spus şi Richard Sennet: „Răul pe care îl tolerezi depinde în mare măsură de binele pe care îl doreşti.” O strategie de viaţă bine gândită nu poate face minuni, avem nevoie de şansă şi ceva noroc.
Cred că acum avem cel puţin şansa, despre noroc trebuie să mai spun că ţi-l poţi face şi cu mâna ta. Este cazul să spun, România desprinde-te! Totul depinde de alegere! „Nu anii dintr-o viaţă sunt importanţi, ci viaţa pe care am dus-o în acei ani” spunea Abraham Lincoln.

Distribuie articolul
  1. Gicu APETREI says:

    Un articol plin de substanță, un ” abecedar” al societății noastre pe care toți ar trebui sa-l stăpânim… educativ, pentru cei care iubesc normalitatea și care își păstrează echilibrul…

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te