Psihologul Gabriela Culda Groza, despre relații în pandemie: „Eu cum mai pot să am încredere în judecata managerului dacă el crede în asemenea aberații?”

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean


Distribuie articolul
Gabriela Culda Groza/Foto: DCMedical.ro

Gabriela Culda Groza/Foto: DCMedical.ro

Un efect despre care se vorbește mai puțin al pandemiei este că ea a divizat societatea într-un mod îngrijorător. Ideile, credințele, teoriile conspirației au împărțit oameni care până acum un an și ceva erau prieteni, buni colegi, familii armonioase, în tabere pro sau contra, pe mai multe teme: există sau nu virusul, a fost creat în laborator ca să distrugă lumea, Bill Gates vrea să ne controleze, totul e o conspirație mondială, porți mască sau nu porți mască, te vaccinezi sau nu te vaccinezi.

Și, cum era firesc, conflictele iscate pe seama virusului și a bolii Covid-19 s-au dovedit mai greu de depășit, pentru că ele afectau sănătatea celor implicați, nu erau simple opinii inofensive. Una e să crezi că Pământul e plat, iar acest lucru te privește doar pe tine și alta să crezi că virusul nu există și să nu-i protejezi pe cei din jur. Nu de puține ori între persoane care se prețuiau până mai ieri s-au ridicat ziduri de ură și dispreț în timpul acestei crize. Iar acest lucru a relevat probleme de fond, care pot reveni de câte ori contextul e favorabil.

Am discutat cu Gabriela Groza (Culda), psihoterapeut specialist și cadru didactic al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, despre valul de probleme, care a apărut în timpul pandemiei și ce e de făcut pentru ca relațiile să redevină pe cât posibil la normal.

În activitatea dumneavoastră de psihoterapeut, pe parcursul acestui an și ceva de pandemie, ați întâlnit cazuri în care oamenii să se plângă de faptul că relațiilor lor cu cei apropiați s-au deteriorat din cauza ideilor conspiraționiste?

Da. Sunt multe asemenea cazuri. Uneori, relațiile afectate de ideile conspiraționiste (de obicei a unuia dintre cei doi) sunt relații la locul de muncă, alteori sunt relații foarte apropiate, de familie. De exemplu, am avut mai mulți clienți care și-au pierdut credibilitatea în fața subalternilor/superiorilor/colegilor, ca urmare a unor discuții despre pandemie, sursa virusului și măsurile impuse. Am auzit deseori replici precum „Eu cum mai pot să am încredere în judecata managerului dacă crede în asemenea aberații? Cum mă mai pot baza eu pe rațiunea lui?” sau „Am crezut că e un om inteligent până să avem această discuție. M-a dezamăgit total. De atunci îl evit”.

Îmi vine în minte situația unuia dintre clienții mei care își gestiona foarte greu furia la locul de muncă atunci când discuta cu una dintre colege despre subiectul pandemiei. Au ajuns să nu-și mai vorbească (deși ocupau poziții diferite de management în aceeași firmă și era absolut necesar să comunice). Am abordat situația în terapie și am încercat să-i ofer o altă perspectivă. Judecata noastră nu este întotdeauna rațională, oricât de inteligenți am fi și oricât de raționali am reuși să rămânem în anumite situații. Atunci când intervin emoțiile, când situațiile pe care le judecăm au o valență emoțională puternică, judecata poate deveni irațională. Nu pentru că suntem proști sau rău-voitori, ci pentru că mintea noastră are nevoie să se protejeze de efectele emoționale. Întrebările pe care mi le pun atunci când cineva crede cu putere într-o idee irațională sunt: „Oare de ce are nevoie să creadă asta? De ce adevăr se protejează mintea lui? Ce realitate nu poate suporta?”.

Și ce sfaturi le-ați oferit, cum se procedează în astfel de cazuri?

O tehnică psihoterapeutică folosită deseori în astfel de situații este să-l inviți pe pacient să se gândească la momente în care el este cel irațional (având pretenții irealiste, trăgând concluzii prea repede, judecând lucrurile prea rigid și doar din propria perspectivă etc.) și să-i arăți astfel că ideile conspiraționiste nu sunt altceva decât idei iraționale prin care unii oameni reușesc să facă față unor situații cu încărcătură emoțională. De exemplu, îi amintesc clientului că și el a fost irațional când a fost convins că superiorul l-a invitat la o discuție pentru că dorește să-l dea afară, deși s-a dovedit că discuția fusese despre cu totul altceva. Anxietatea ne afectează judecata. Toți gândim irațional uneori, indiferent de cât de deștepți suntem în rest. Așa că, dacă cel din fața noastră crede în idei conspiraționiste, putem să-l tratăm cu mai multă blândețe și în loc să-l jignim, să ne gândim că este vulnerabil și are nevoie să creadă așa.

Cum ajung oamenii să creadă în teoriile conspiraționiste?

Din aceleași motive – idei conspiraționiste ale celuilalt – în această perioadă s-au produs rupturi și în relațiile de familie. Lucrez în terapie cu pacienți care gestionează cu greu perspectivele diferite ale altor membri de familie. Nu sunt rare afirmațiile precum: „Nu-mi vine să cred că este fratele meu și susține așa ceva. I-am dat block pe facebook. Nu suport să văd ce postează. Îmi e rușine”. Este extrem de util să înțelegem cum ajung oamenii să creadă în idei conspiraționiste și de ce. Majoritatea nu suportă, de fapt, incertitudinea și faptul că pentru o situație dată nu există / nu cunoaștem nicio explicație logică. Decât să suporte că există atât de mult aleatoriu, atât de multe lucruri pe care nu le putem controla și că, practic, se poate întâmpla orice, oricând, mintea celor care au o puternică nevoie de control preferă să creadă în orice altceva. Altfel spus, ideile conspiraționiste îi „salvează” pe cei care au nevoie de control din realitatea incertitudinii și a aleatoriului. Le-ar produce atât de multă anxietate faptul că „nu știm” și „nu putem controla”, încât mintea lor, pentru a-i proteja de această anxietate „alege” să creadă că, totuși, sunt lucruri cunoscute și controlate, dar de alții. E mai ușor de suportat ideea că situația este cunoscută/înțeleasă și controlată, chiar dacă de alții, decât să accepte incontrolabilul. O altă explicație pentru întreținerea ideilor conspiraționiste ne-a oferit-o psihologul profesor Mircea Miclea într-un articol extrem de interesant despre nevoia oamenilor de a crede în conspirații. El reflectă un alt mecanism psihologic implicat :„Fiind vorba despre informații de acest tip, mai ales despre conspirații, te face să te simți special. Tu știi ceva special. Îți întreține delirul personal – și mai vezi că și alții gândesc la fel… E ca o gratulare a ego-ului. Adică: eu am înțeles și am acces la informații, nu ca majoritatea banală și stupidă. Așa îmi gratulez ego-ul și îmi întrețin ego-ul.”

Cum vă descriau persoanele aflate în aceste situații ce simt, ce cred, cum trăiesc tensiunile create de opiniile diferite?

Tensiunile legate de opiniile diferite despre pandemie și măsuri se transformă deseori în conflict. Oamenii trăiesc fie furie puternică, fie anxietate puternică, fie ambele alternativ. De exemplu, una dintre paciente s-a certat foarte tare cu sora ei pentru că aveau opinii diferite despre măsurile recomandate sau impuse în pandemie și despre vaccin. Prima respecta cu strictețe toate recomandările, fie că erau obligatorii sau nu. Celeilalte i se păreau stupide și nu le considera necesare. Problemele au apărut când cea de-a doua își vizita părinții și bunicii fără să poarte mască și fără să ia orice măsură de protecție. S-au iscat certuri aprinse în care i se reproșa iresponsabilitatea, faptul că „nu îi pasă decât de ea” și că „vor muri bunicii din cauza ei” etc. În astfel de situații trebuie să ajungem la un compromis cu membrii familiei. Indicat ar fi să respectăm bunăstarea tuturor. Poate că nu e atât de greu să luăm minime măsuri de protecție față de membrii familiei care sunt extrem de anxioși cu privire la pandemie. Până la urmă, nu o facem pentru că suntem de acord cu părerea lor și nici măcar cu măsurile de protecție, o facem pentru că suntem empatici și ne pasă de cum se simte un apropiat. Dacă crede într-adevăr că pericolul este real și este atât de mare (moartea) e firesc să reacționeze emoțional așa de puternic.

Și noi, dacă am crede că cineva apropiat este în pericol să moară, am reacționa puternic. E absolut irelevant dacă motivele pe care se bazează credința în acel pericol sunt raționale sau nu, reale sau nu. Emoția este reală și puternică și, dacă ne pasă de ceilalți, ținem cont de ea. Pe de altă pate, este în egală măsură nedrept să-i blamăm pe cei care nu simt aceeași nevoie de protecție pe care o simțim noi. Fiecare se comportă în funcție de ceea ce crede și trebuie să înțelegem că, dacă sora noastră nu poartă mască la întâlnirea cu familia, de exemplu, nu o face pentru că nu îi pasă de noi, ci pentru că nu crede că purtând-o ne-ar proteja.

De ce ajungem ca unii să credem cu putere o perspectivă și alții alta, diametral opusă?

Eu mă gândesc mereu la provocarea lui Hemingway. El își provoca interlocutorii astfel: „scrie cea mai adevărată frază pe care o știi” și apoi voia să știe de ce crede celălalt în acea frază. Ce făcea de fapt era să cerceteze care sunt sursele de adevăr valabile pentru interlocutor. Mi-a plăcut tare mult abordarea lui și uneori o folosesc și eu cu ceilalți. Ajută să înțelegem că nu toți „ne luăm adevărul din același loc”.

Care este sursa adevărului nostru? Unii cred ceva pentru că „așa spune știința”, alții pentru că „așa este cuvântul lui Dumnezeu”, alții, pentru că „așa simt”, unii pentru că „așa spune X, sau Y (persoane ce reprezintă sursă/autoritate de adevăr, cum ar fi preotul, medicul, un om cu multă credibilitate etc.)”, alții, pentru că „așa a fost dintotdeauna” etc. Nu este doar despre informațiile pe care le avem, ci și despre sursa lor. Nu toți investim cu aceeași credibilitate aceleași surse.
Sursele pandemiei și „adevărurile” despre pandemie sunt probleme complexe pe care nu le putem soluționa doar pentru că suntem raționali și analizăm critic și corect informația. Majoritatea (dacă nu, toți) dintre noi nu deținem toată informația, iar cea pe care o avem este parțial distorsionată. Așa că, apelăm la sursele noastre de adevăr. Cum „ne luăm” fiecare adevărurile din surse diferite, credem în adevăruri diferite.

În concluzie, este foarte bine să înțelegem cum ajungem noi și ceilalți membri ai familiei să credem ceva sau altceva. Pricepând mecanismul, nu mai luăm credințele celuilalt personal și este mai greu să ne supărăm pe ceilalți. Pentru a ajuta relațiile în astfel de momente în care există multă tensiune, anxietate și conflict, trebuie să fim toleranți și să fim dispuși să facem compromisuri.

Ce i-ați sfătuit, cum e bine să procedezi dacă ai în familie o persoană apropiată, dar care nu a vrut să se vaccineze sau să poarte mască? Dar între prieteni, colegi?

Dacă ai în familie o persoană apropiată, care nu a vrut să se vaccineze sau să poarte mască, trebuie să-i respecți decizia. Ține de libertatea fiecăruia să se vaccineze sau nu. Chiar și purtarea măștii până la urmă este o alegere individuală (chiar dacă în anumite situații se riscă / omul își asumă o amendă). Oricât de convinși sunt unii de utilitatea vaccinării și a măsurilor de protecție (deseori invocând concluziile științifice), ceilalți au dreptul să nu creadă același lucru. Și trebuie să respectăm asta. Deseori este greu din cauza anxietății. Așa că se ajunge la situații în care cei convinși de vaccin și măsurile de protecție încearcă să-i convingă cu orice preț pe ceilalți să fie de acord cu ei, iar ceilalți cu aceeași dorință încearcă să-i convingă de contrariu. De obicei este de prisos. Pur și simplu, pentru că sursa de adevăr este de cele mai multe ori diferită. Ce putem face? Să ne acceptăm unii altora perspectiva și să ne concentrăm nu pe „adevăr”, ci pe relație. Nu putem avea pretenția ca nevoia noastră de siguranță să fie mai importantă decât nevoia celuilalt de libertate, sau invers. Așa că, îi putem spune surorii: „Înțeleg că tu nu crezi în vaccin și nici în măsurile de protecție. Îți respect poziția. Însă eu sunt foarte stresată de fiecare dată când avem întâlniri de familie. Mi-e frică de pericol și nu mai reușesc să mă bucur de aceste întâlniri. Crezi că ai putea, pentru mine, să iei anumite măsuri de protecție la aceste întâlniri? Până la urmă, nu trebuie să am dreptate, dar cred că vrei și tu la fel de mult ca mine să fim toți confortabili”. Abordând astfel lucrurile, avem mult mai multe șanse să ajungem la un compromis. Pe de o parte nu-l jignim pentru cum gândește, pe de altă parte nu discutăm despre adevăr, ci despre scopul comun – bunăstarea la întâlnirile de familie. Cheia este faptul că-l „forțăm” pe celălalt să empatizeze cu noi și cu perspectiva noastră, recunoscându-ne anxietatea.

De regulă, în viața reală, aceste relații sunt reînnodate sau se întrerup? Cum credeți că vor fi depășite aceste tensiuni?

Pot fi depășite aceste tensiuni, așa cum pot fi reînnodate relațiile afectate, însă ia timp și tact. Va ajuta faptul că, pe măsură ce riscurile scad, oamenii vor simți mai multă siguranță și disputele vor fi mai puțin afectate de anxietate.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te