Profesorul de filosofie, Ciprian Mihali, despre eșecul campaniei de vaccinare: „O astfel de educație științifică e, de fapt, o bombă cu întârziere”


Distribuie articolul
Centrul de vaccinare drive-through Cluj-Napoca/Foto: Dan Bodea

Centrul de vaccinare drive-through Cluj-Napoca/Foto: Dan Bodea

România este penultima în clasamentul țărilor europene privind procentul de persoane vaccinate împotriva Covid-19. Dacă Portugalia are 84% din populație vaccinată, România – doar 30%. S-au cheltuit bani, s-au consumat energii, s-au sacrificat activități umane și sectoare întregi din economie, s-a pierdut timp și iată că la noi a crescut rapid doar numărul de îmbolnăviri. Acest eșec al campaniei de vaccinare trebuie să aibă explicații. Ele țin de deciziile politice, de organizare, de priceperea celor implicați, dar și de felul în care s-a comunicat cu populația. De ce nu au avut mai mare succes mesajele științei decât cele ale conspiraționiștilor? Ce anume din educația acestui popor l-a plasat penultimul din Europa în înțelegerea necesității vaccinării?

Revista Sinteza încearcă să descifreze „mecanismul” pentru că, până nu-l vom înțelege, nu vom afla de ce nu funcționează. Profesorul de filosofie Ciprian Mihali în textul următor identifică unele cauze – incompetența de a explica și gestiona vaccinarea, politizarea și militarizarea – dar și educația de tip fast-food.

Text de Ciprian Mihali

Dincolo de cauzele politice și administrative ale eșecului campaniei de vaccinare, cauze cât se poate de importante și de generatoare de consecințe dramatice, cred că putem invoca și un alt set de cauze, care țin de felul în care societatea românească înțelege știința, dar și de modul în care oamenii de știință români înțeleg comunicarea cu societatea.

În primul rând, așadar, putem invoca o neîncredere cronică față de știință și față de cunoașterea de tip științific. Ceea ce trebuie spus numaidecât e că această neîncredere nu vine din partea ignoranței absolute, din partea prostiei (ca lipsă de cultură și de cunoaștere), din partea celor radical analfabeți. Ci vine din partea celor care au o educație medie, mai degrabă mediocră, care au trecut prin școală, care au trecut mai ales prin universitățile-fabrici de diplome și pentru care cunoașterea a fost doar un obstacol în calea unei parveniri mai rapide. Din rândurile escadroanelor de absolvenți de școli și facultăți de tip fast-food, fast-diplomă, s-au recrutat jurnaliști, influenceri, comunicatori, a căror relație cu cartea de știință seamănă mai degrabă cu relația unei ghicitoare cu cărțile de joc. Aceste armate de semidocți au acumulat mecanic un set minimal de cunoștințe tehnice, necesare strict în domeniul lor precis (drept, business, consultanță, HR, PR, tot felul de cuvinte pretențioase ca niște tinichele), fără să fi avut vreodată acces la înțelegerea mecanismelor științei.

O astfel de educație științifică e, de fapt, o bombă cu întârziere, sau cu fragmentare: ea va exploda de fiecare dată când o problemă socială va apărea și va lovi cu violență acolo unde doare mai rău. Este o educație pentru care informația științifică se culege de pe rețelele sociale, de pe site-uri dubioase și, în cel mai fericit caz, din reportajele transmise de televiziuni. Informație elaborată de surse incerte, digerată astfel încât să transmită un maximum de certitudini și un minimum de întrebări, fără să țină cont în vreun fel de dinamica științei, de logica ei intrinsecă, de evoluția ei progresivă, dar neregulată.

Probabil că asta vine și din felul însuși în care e predată știința în școlile românești: nu ca un proces, nu ca o căutare și o cercetare perpetuă, ci ca o sumă de adevăruri dogmatice, care le face astfel simetrice (adică similare) altor adevăruri dogmatice și, deci, care pot fi combătute cu aceeași vehemență și cu același dogmatism ca orice altă dogmă.

De partea lor, oamenii de știință români deprind cu greu darul vorbirii în public și pe înțelesul lui. E o reticență ușor de înțeles, pe undeva. Expunerea la un public needucat, dar nerăbdător să-și împărtășească judecățile și umorile, poate provoca șocuri și suferințe reale, capabile să destabilizeze liniștea și echilibrul de care e nevoie în cercetarea științifică. Savantul simte că se pângărește, că se murdărește dacă intră în bălăcăreala generală a rețelelor sociale și atunci preferă să se retragă în comunitatea lui de parteneri egali.

În același timp, din formarea științifică a cercetătorilor și profesorilor lipsește de multe ori veriga vulgarizării științei. E veriga dobândirii aptitudinilor care să permită explicarea a ceea ce se întâmplă într-un laborator pentru un public needucat sau mai puțin educat, dar capabil totuși să deprindă semnificații elementare și necesare înțelegerii deosebirilor dintre știință și pseudoștiință, dintre certitudinea științifică și, bunăoară, credința religioasă, dintre interogație, falsificabilitate și dogmă.

Dacă adăugăm aceste explicații celor privitoare la incompetența funciară a autorităților de a explica și gestiona vaccinarea, la politizarea și militarizarea procesului vaccinării, obținem un tablou mai apropiat de realitatea acestui eșec cu consecințe încă greu de cuprins și de imaginat.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te