Petrolul, şofranul şi oltenii

Un spaniol, o mână de oameni şi o floare preţioasă sunt pe cale să schimbe viaţa unei văi întregi. Satele stau pe o pânză de petrol, dar asta nu le-a ajutat prea mult. Curajul şi întoarcerea tinerilor acasă vin odată cu Aparicio şi florile lui ciudate. 


Distribuie articolul

S-a întâmplat în 9 octombrie. A fost prima zi. Dimineaţa se ridicase un soare ca de vară, ardea. Lumina albă umplea valea. Plouase cu câteva zile mai înainte şi firele au împuns cu putere pământul moale. În dimineaţa aceea de luni, florile lui Guzman Aparicio au plesnit sub soarele de octombrie şi i-au spuzit pământul cu aur. Aur curat. Apariţia primei flori viorii peste pământul pufos, cafeniu, pe ogorul de dincolo de Vale, a fost ca apariţia Maicii Domnului pe câmpurile Fatimei. Un miracol.

Comuna Bustuchin are 3.400 de locuitori, 8 sate, 2 cătune, 60 km pătraţi, 50 km de drum, 600 de elevi. Bugetul comunei e de 21,8 milioane de lei. Veniturile provin din impozitul pe venit, TVA defalcat, dar şi din taxe locale şi taxe speciale

„N-au crezut”, spune Maricica, în timp ce rupe uşor florile plăpânde şi le aşează în coş. E amiază, a treia zi de cules flori de şofran de pe pământurile până de curând abandonate din Bustuchin, pe Valea Amaradiei. S-a dus vestea, a venit satul, au venit reporterii, au venit curioşi de departe să vadă şofranul cu ochii lor. „N-au crezut!”, continuă Maricica. „La început au bodogănit că vine spaniolul şi ne ia pământurile, să nu le dăm la străini. Ce ne ia, am zis, ciulinii, că aici erau numai ciulini şi buruieni cât mine. Pământul îl aveau nişte bătrâni, nu-l mai puteau munci. Apoi au zis: şi ce face mă, spaniolul acolo, pune flori? Și-o să mâncăm flori?”

Dar Maricica n-a râs, ea ştia despre ce e vorba. Muncise ani de zile în Spania, aşa şi-a ţinut casa, pe ai ei. Când a auzit că un spaniol, adus de un băiat din sat, a cumpărat pământ şi vrea să-i înveţe pe oltenii ei să facă agricultură ca în vest, a zis, gata mă întorc acasă şi lucrez acolo. De la plantat şofranul până acum la cules, Maricica nu s-a dezlipit de ogorul de peste vale, devenit curiozitate locală. Ascultă tot, urmăreşte tehnica de lucru, memorează. Pentru că Maricica vrea ca în curând să aibă plantaţia ei cu flori de aur.

Guzman Aparicio a avut şi el îndoieli. N-a început uşor. Născut în Madrid, acolo a şi crescut. A intrat în afaceri la 18 ani, cu un restaurant. Curând a înţeles că restaurantul e nimic pe lângă cât de importantă e mâncarea şi s-a lansat în agricultură. 25 de ani a făcut agricultură de top în Catalonia. Să pleci de acolo şi să trăieşti în România nu pare simplu. Și nici n-a fost. Un timp a simţit în ceafă o suflare rece.

„Am venit aici pentru că un băiat cunoscut din Bustuchin m-a îndemnat, îmi tot spunea ce sat frumos e la el şi ce pământ bun, dar n-are cine şi cu ce să-l lucreze. Eu observat ce oameni muncitori erau acolo şi cât de dornici să facă ceva în viaţă. Nu uşor lucru să pleci la muncă departe de casă, trebuie să fii om harnic şi curajos pentru asta. Plus că acolo prost plătit omul venit din România. Eu mi-am zis atunci mă duc să văd ce se întâmplă şi ce putem face”, povesteşte Guzman Aparicio. Stăm pe brazda caldă în capul ogorului şi privim florile luminoase ca nişte lumânări aprinse.

Florile pâlpâie în lumina soarelui, tremură uşor şi-un parfum dulce de miere şi caise, crin şi zmeur împreună pluteşte peste lanul de şofran. Nu ştiu cu ce altceva să vă compar mirosul, dar dacă vă imaginaţi vreunul în rai, acela trebuie să fie. Guzman mijeşte ochii în soare, priveşte peste câmpul de flori-lumânări pâlpâinde. Ascultăm albinele adunate roi peste câmp, ademenite de mirosul nou: chiar şofran n-au mai văzut! Se împiedică de fluturi, azi au venit toţi, ce nebunie! L-aş întreba despre preţ, producţie la hectar, dar ne trezim vorbind de altceva, unde şi când e el fericit, şi bâigui ceva de Bustuchin, Madrid, Barcelona. Guzman zâmbeşte: „Nu acolo, aici. Acum şi aici.”

Aparicio de la Mancha

Cu 12 ani înainte a cumpărat terenul, aproape 20 de hectare. O vreme l-a măcinat îndoiala, nu era convins că poate să înceapă ceva atât de important departe de casă, de colegii şi reţeaua lui de piaţă. Ce va face el singur în România? „Nu eram convins că va merge, că pot să rămân. Dar m-a încurajat primarul. Ion a zis hai, te ajutăm noi, hai să dăm un exemplu băieţilor noştri, poate se întorc acasă. Am invitat pe câţiva din Bustuchin la noi în Catalunia şi au văzut cum lucrăm acolo. Legăturile au devenit mai apropiate, mai mulţi am căpătat încredere. Am decis să fac analize de pământ să văd calitatea solului, dacă este bun pentru culturile la care eu mă pricepeam şi le doream mai departe. Când am dus pământul de aici din Bustuchin la examinare în Spania, de acolo rezultatul a fost excelent. Cel mai bun din Europa, nici urmă de chimic. Iar noi asta trebuie să facem, totul bio. Minunat am spus, atunci Guzman, nu-ţi mai fie teamă. Eu înţeleg şi pe oamenii de aici au ei cu îndoială, oare e bine, bag banii mei cât am puţini şi dacă nu iese? Dar nimeni nu arătat la ei, hai că uniţi putem. De aceea am zis, eu pot să încerc, eu am mai făcut, pot să şi pierd dacă nu iese bine, dar dacă iese, ei vor vedea apoi gata, imediat primesc încredere în pământul lor, în ţara lor.”

Aparicio s-a mutat la Bustuchin acum opt ani. „M-am gândit că aici e nevoie de ajutor. Nu lipseau doar banii sau încrederea, ci şi forţa, unitatea. Atunci am spus: facem o cooperativă agricolă ca în Spania. Trebuie să pornim un proiect social economic nu doar un ogor cu ceva acolo. Trebuie gândit pe termen lung şi cu efect pentru oameni, benefic la sat, la comună, la mai multe comune, ca în Europa. Ne-am dus pe la oameni cu discuţii despre o cooperativă. La voi foarte complicat asta. Când spuneam cooperativă, oamenii gata gândeau la comunism. Dar câţiva tineri care fost în Spania, Italia, Franţa, ştiu că nu e aşa. Greu i-au convins pe ai lor, familiile, dar au reuşit şi împreună, eram 26 la început, am decis facem Cooperativa Agricolă Valea Amaradie Catalunia. Mi-am invitat colegii din cooperativele din Catalunia aici în vizită, au venit, au povestit cu oamenii cu autorităţile, au arătat cum se face acolo şi că împreună poţi lua credite, poţi vinde produse, poţi face proiecte şi primi bani europeni”.

În sfârşit, când totul părea gata să se întâmple au pornit documentele, dar cum nu mai era o astfel de cooperativă în zonă, autorităţilor le-a luat trei luni până când au finalizat înregistrarea cooperativei. Douăzeci de tineri din cooperativă au primit butaşi de mur şi şi-au făcut propriile plantaţii pe terenul lor. Pentru şofran şi ei ştiu că trebuie să vadă mai întâi cum se face, să înveţe, iar bulbii fiind mai scumpi, riscul ar fi fost mai mare. În anul următor Cooperativa lor a mai primit membri noi, acum sunt 77 şi încă alţi 300 au făcut cereri de intrare, oameni din toate comunele învecinate.

„Fericirea? Când mă uit la câmpul meu înflorit, sunt fericit”, Guzman la Bustuchin

Guzman a avut pentru cooperativa lor sprijin de la colegii din Spania. Sunt parteneri cu cele mai vechi cooperative de acolo, iar acestea le vor asigura desfacerea produselor. Au deja contract pentru 400 de tone pentru la anul. În plus, Primăria a făcut rost de o clădire, a fostelor mine, una cu etaj, pe care a luat-o în concesiune şi din care vor face depozite frigorifice pentru fructe şi legume. Au făcut proiect pentru fonduri europene, au obţinut 287 de mii de euro şi, după renovare, acolo va fi centrul cooperativei, cu câteva birouri la etaj şi camere de defrigerare la parter. „Fără acest depozit n-am fi putut face mare lucru, n-ai cum să colectezi fructe dacă nu ai spaţii de congelare aşa cum scrie la carte”, spune primarul Ion Ciocea. Din vânzarea producţiei sale, orice membru al cooperativei va primi, la fel ca în Spania, 85% din încasări. „Dacă face o tonă de mure, de exemplu, şi o predă spre vânzare, 85 la sută din cât se încasează va fi al lui”, explică Guzman.

Pentru început, Guzman a adus butaşi de mur, a plantat o parte pe terenul lui dar şi la staţia de epurare a comunei, un lot experimental. În primul an, s-au făcut 150 de tone de mure. Nu ştiau ce să facă cu ele că nu pregătiseră încă desfacerea, era doar un an de probă.Tot satul a mâncat dulceaţă. Acum murarii sunt în putere şi la anul se aşteaptă o producţie record de pe toate plantaţiile sătenilor care au sădit butaşi. „Cu sprijinul societăţii Petrom care exploatează în zonă, am decis să continuăm producerea de butaşi şi să-i oferim gratuit tinerilor care doresc, oricui vrea. Le dăm o sută de butaşi cu singura condiţie ca în anul următor să dea 50 mai departe, la altcineva care doreşte”, spune primarul, iniţiatorul acestui plan Marshal de Bustuchin.

Întoarcerea tinerilor acasă

Nicolae Marian are 30 de ani. A făcut liceul tehnologic din comună şi, după câţiva ani de muncă în Spania, s-a întors acasă. A intrat în cooperativa lui Guzman şi a plantat 2000 de butaşi de mur pe o jumătate de hectar de pământ, primit de la părinţi.

„Tocmai pentru că eu am fost în Spania şi am văzut sistemul de acolo, am văzut cum ei se bazează unii pe alţii, au facilităţi, acum ştiu că aşa funcţionează”, explică Nicolae. „Una e să vinzi un kilogram de mure şi alta e să vinzi o tonă. Au şi bănci partenere care-i sprijină cu bani pentru utilaje, cel mic este ajutat de ceilalţi, până când îşi ia şi el utilaje merg şi-l ajută la munci cu utilajele lor, e o fraternitate care ar trebui şi existe şi la noi. Când am venit în sat şi am auzit de Guzman am zis că este ce ne trebuia şi că voi fi alături de el. Mă bucur ca sunt aici, orice început este interesant şi important că facem ceva pentru noi, acasă. Iar când va fi gata şi depozitul cu camere frigorifice va fi şi mai bine. Pământul nostru este foarte fertil, e păcat să nu-l lucrăm, alţii cultivă pe rocă”. Nicolae acum este convins că se poate trăi şi din agricultură, dar spune el, ar trebui să se implice mai mult şi statul, mai ales în clarificarea regimului proprietăţii pentru că mult teren nu este cadastrat încă, iar pe proprietăţi incerte nu poţi primi nici finaţare nici alte drepturi, nici măcar de asocier.

„Peste 10 ani mă văd cu două hectare de mure!” Nicolae Marian, 30 de ani, Cooperativa Valea Amaradiei-Catalonia

Șofranul de aur

Se spune că aduce sănătate, frumuseţe, iubire, că este elixirul fericirii. Pentru Andreea, şofranul este însă, un loc de muncă bine plătit. Șofranul este pâinea ei. „Domnul Guzman”, spune ea în timp ce rupe florile gingaşe, „plăteşte cel mai bine de pe valea asta. Până să vină dumnealui era greu că nu aveam un loc de muncă” Apoi îmi explică în detaliu cum se rupe floarea cea preţioasă şi cum după ce termină de cules toate florile, în cam două ore, merg acasă la domnul Guzman, unde aleg staminele roşietice şi le pun la uscat pe nişte încălzitoare, apoi le aşează în cutii de carton unde mai stau câteva săptămâni să se usuce bine, apoi se pun în borcănele de sticlă cu etichete şi gramaje diferite. Borcănelele pleacă spre Vest, spre marile restaurante unde se folosesc la mâncăruri, prăjituri şi cosmetice. Ele n-au folosit niciodată. Dar plănuiesc să facă, împreună cu Guzman, o încercare.

În prima zi au recoltat 61 de grame, a doua zi 62, a treia zi 58… în fiecare zi mâinile lor culeg florile care se deschid peste pământul cafeniu. A doua zi, câmpul este din nou plin cu altele. Și asta timp de trei săptămâni.„Nu e aşa că pare un miracol?” La gard, pe poteca ce urmează Valea se opresc curioşi copiii. Vin de la şcoală. Privesc îndelung curioasele flori trandafirii de toamnă, întreabă câte ceva despre ele, femeile le răspund iar ei dau să meargă mai departe, cam fără tragere de inimă. Unul se va face poliţist, altul medic veterinar iar fata naistă. Ea cântă la nai de mică, are talent, mă lămureşte Maricica.

Chiar şi Guzman e uimit. Nu credea că producţia de la Bustuchin o va surclasa pe cea din Spania. La el, aici, câmpul a înflorit anul acesta mai repede decât la colegii din Spania şi, deşi se estimează că poţi face un kilogram de şofran la un hectar de cultură, el crede ca va scoate această producţie de pe cei 60 de ari cât are acum. Kilogramul de şofran de calitate în Spania se vinde cam cu 8000 de euro, iar în Europa poate ajunge şi la 14 mii. Anul trecut, când de regulă n-ar fi trebuit să aibă recoltă, fiind anul 0, aşa e considerat în branşă, el a recoltat 200 de grame. Dar cultura de şofran nu înseamnă doar staminele acelea purpurii, cel mai scump condiment din lume, ci şi bulbii, care în timp se înmulţesc în pământ şi la patru ani de la plantare se scot şi se răresc, iar surplusul fie îl recultivi fie îl vinzi. În Spania un kilogram de bulbi se vinde cu 35 de euro.

„În primul rând eu câştigat pe mine”, spune Guzman privind în altă parte, parcă jenat de propria mărturisire. „Eram o fire stresată, cred că m-am născut stresat, aşa am ieşit eu, gata stresat, cum spunea şi mama. Dar aici şi cu şofranul am învăţat să am răbdare să o iau încet, cu plăcere. E secret asta. ”

Viaţa lui Guzman Aparicio se întinde pe tot continentul. Stă şi la Bustuchin şi la Târgu-Jiu şi la Barcelona şi la Madrid şi-n alte părţi. „Astăzi poţi să fii oriunde oricând vrei. Am prieteni care vin aici în Oltenia la mine, ne bucurăm împreună, merg şi eu la ei în Spania, am noroc de prieteni şi familie mare şi frumoasă.” A învăţat limba română cu poftă, zi de zi. În fiecare seară, când merge acasă, studiază „dintr-o carte groasă ca o biblie”. „Frumoasă limba voastră, numai greu cu verbele, complicat. La fiecare persona, altfel!”

În timpul crizei din 2008 a ajuns la concluzia că lumea aceasta se poate prăbuşi ca un castel din cărţi de joc, dar la mâncare şi la agricultură nu se poate renunţa, ea nu se va prăbuşi niciodată. Aşa că vrea să-i lase copilului lui o afacere trainică, una agricolă.

Catalonia, Europa, Bustuchin

Guzman a adus cu el mai mulţi prieteni importanţi pentru proiectul celor din Bustuchin. Unul dintre ei este Enric Dalmau, preşedinte de 25 de ani al cooperativei agricole Cervia de les Garrigues. Se ocupa de producerea uleiului de masline si este una dintre cele mai vechi cooperative din Spania. Anul trecut a împlinit 100 de ani. A venit şi „don Enric” membru al consiliului de administraţie al Federaţiei Cooperativelor din Catalonia şi membru al consiliului de administraţie al Confederaţiei Cooperativelor din Spania. Enric Dalmau este partener fundator în cooperativa lor de la Bustuchin. „Dacă n-am fi găsit aici şi oameni cu mintea deschisă, gata să înţeleagă ce trebuie făcut, ca domnul primar, n-aş fi rămas şi n-am fi făcut nimic. Eu nu ştiu de la ce partid e, nu cunosc partidele din România şi, dacă e să spun sincer, cred că nu e de la niciun partid, e pragmatic şi ce zice aia face, cu gândire pentru comună”, spune Guzman.

Proiectul lor mai este sprijinit şi de prietenii don Sebastian şi Josep, preşedinte si director general ale cooperativei agricole Fruits, probabil cea mai mare cooperativă din Spania. Au peste 2.500 parteneri si produc în principal nectarine. „Vor să ne împărtăşească din experienţa lor, pentru a lucra împreună, sunt mai multe persoane care vor să intre în cooperativă pentru a ne sprijini, toţi au fost de multe ori in România. Suntem foarte convinşi că această cale va fi viitorul României. România are un potenţial enorm”, spune Guzman.

Cât priveşte Spania, Catalonia, tendinţele separatiste şi viitorul Europei, Guzman crede în izbânda unităţii.

„Catalonia este o regiune foarte frumoasă şi foarte bogată din Spania, am mulţi prieteni acolo şi parteneri de afaceri. Din punctul meu de vedere, pot să spun că Spania niciodată nu se va desparţi, fiindcă noi, spaniolii, de-a lungul povestei noastre am fost uniţi întotdeauna şi tocmai de aceea am reuşit să dezvoltăm Spania. Dacă ne uităm spre Europa, să nu uităm faptul că noi toţi am vrut să fim uniţi. Eu respect ideología tuturor oamenilor şi a celor care îşi doresc indepenţa, dar mie îmi place să fiu foarte realist, prin urmare vreau să spun în mod categoric şi aşa gândesc eu, mai ales de când sunt aici, în Romania, că trebuie sa fim o echipa 100% şi să fim uniţi.”

„Mi-ar plăcea să ne concentrăm ca România să fie grădina Europei, una cu totul specială. Şi nu doar pentru a exporta produsele ci pentru a le prelucra, adică trebuie să creăm industria în jurul agriculturii”, Guzman Aparicio, din Bustuchin.

„În Spania, agricultura produce 24% din PIB-ul ţării. Aşa ar putea fi şi în România şi e păcat că nu e aşa”, Guzman Aparicio, agricultor româno-spaniol

„Am fost în Spania, Belgia, am văzut cum e la ei. În cooperativă e bine că ai timp să te ocupi numai de plantaţie şi de producţie, alţii se ocupă de desfacere şi de celelalte. Plus că ai ajutor, sunt şi ingineri agronomi care pot să te sfătuiască. Am intrat în cooperativă şi am cultivat deja 40 de ari cu mure. Cred că încet-încet şi la noi oamenii se pot educa să se reapropie de agricultură”, Marius Popescu, 40 de ani, din Bustuchin

 

Renaşterea unui sat

E vineri la prânz şi-n Primăria din Bustuchin e forfotă mare, toţi au ceva de făcut. Un băiat de-al locului este trimis să ne ghideze pe unde vrem să vizităm. Pe drum ne spune că acum îşi fac „teatru” şi ne arată o şantier în construcţie. După ce spune cuvântul magic se uită la noi să vadă efectul. Ei?! Da, suntem impresionaţi. „Teatrul”, aflăm mai târziu, va fi un amfiteatru roman în aer liber, un centru cultural multifuncţional, finanţat printr-un proiect european, ca mai tot ce s-a făcut în localitate.

În Bustuchin au toate drumurile asfaltate. Au un centru medical modern, cu etaj, liceu tehnologic şi şcoală profesională, şcoli gimnaziale renovate, grădiniţă normală, grădiniţă cu program prelungit, sală de sport, piaţă agro-alimentară, apă curentă, canalizare, staţie de epurare, spaţiu de cazare pentru situaţii de urgenţă, loc de joacă pentru copii, bibliotecă, spaţiu de documentare şi informare, sală de festivităţi. „Cam tot ce am făcut”, spune primarul Ion Ciocea, „aproape 100% e făcut cu bani europeni. Noi avem buget mic, n-am fi reuşit mare lucru, dar am angajat echipe, am făcut proiectele şi i-am dat bătaie să nu stăm pe loc, să nu stagnăm. Că, dacă nu facem noi, cine să facă? Acum avem trei proiecte în derulare: centru cultural multifunţional cu sală de spectacole, parc fotovoltaic, să ne câştigăm independenţa energetică şi un bloc de locuinţe pentru cei cărora le-au fost afectate casele când am avut alunecări de teren.”

Grădiniţa cu program prelungit din Bustuchin, construită din fonduri europene, în care dorm liniştiţi copiii în timp ce părinţii sunt la serviciu sau la câmp

Ai văzut?

„Ai văzut”, mă întreabă Dan, muncitor la societatea petrolieră din zonă, „ai văzut ce grădiniţă au? Ai văzut drumurile? Ai văzut ce rigole aranjate au, ca la oraş? Acolo asistaţii nu sunt lăsaţi să nu facă nimic, îi ia primarul dimineaţa la 8, îi duce la lucru, sapă şanţuri cu ei, curăţă apele, fac ce trebuie şi nu-i lasă să plece acasă decât după opt ore, ca la servici. Nu se joacă!”

Primarul este nemulţumit de societatea petrolieră, „nu prea dă la comună”. „În primul rând, dacă eu plătesc redevenţă la apă, să-mi plătească şi ei mie redevenţă la petrol, la gaze. Dar nu, legile noastre nu sunt bine făcute. Din pământul nostru scot gaze – aici sunt cele mai mari zăcăminte din ţară –, dar noi plătim racordul la gaze cam mia de euro pentru o casă şi plătim consumul ca toată lumea. De ce n-am putea beneficia de gratuităţi, la fel că-n Spania de exemplu, unde pe o rază de nu ştiu cât, unde sunt eoliene, au curentul gratis? Instalaţia de gaz, douăzeci de kilometri am băgat-o singuri demult, când au făcut disponibilizări la mină. Mă duceam dimineaţa cu microbuzul la Rovinari, luam minerii concediaţi şi cu ei am săpat şi-am băgat 20 de kilometri de conductă. Dar de gaz nu pot dispune, nu e al nostru. ”

Și mai are primarul multe nemulţumiri, pentru legi neclare, prost făcute, pentru lipsa de urechi care să audă şi pentru lipsa de voinţă a celor care trebuie să facă. „Am depus în august documentaţia pentru racordul la curent al blocului pentru calamitaţi, care e gata. Ne-au răspuns de la Bucureşti: două luni ne ia circuitul documentaţiei, obligatoriu. Deci, septembrie, octombrie, mi-au numărat, hopa că vine noiembrie. Dacă aveţi noroc intraţi până în 15 noiembrie, dacă nu, gata, tocmai în martie că noi nu mai dăm avize pînă în 15 martie. Vă daţi seama? Să nu pot aduce oamenii la bloc în condiţii pe timp de iarnă, chiar dacă am depus tot ce trebuia în august! Păi ce ţară e asta?” Partidul lui Ciocea e incert, a candidat prima dată independent, apoi a trecut la PSD („că nu-mi luau nicio propunere în discuţie la consiliul judeţean, o dădeau deoparte”), a câştigat mai multe mandate cu vreo 80% şi când a vrut la parlament l-au dat la o parte de pe listă, fără menajamente, deşi fusese votat de colegi. S-a supărat. Aşa că, nici el nu mai ştie din ce partid e.

„Pentru spaniol am insistat să vină ca să-mi aduc oamenii înapoi de la muncă de prin Spania şi alte ţări. Comuna fără forţă de muncă moare. M-am zbătut să-l ajut să facă actele pentru cooperativa aia – greu de tot” – noi nu avem nici ştiinţa necesară, nici legile adaptate. Vai de mama noastră până am reuşit! Ba mai auzeam pe la judeţ şi comentarii, ce mă, dai pământul străinilor? Prostii de astea. Dar dacă ni se întorc băieţii acasă, am uitat tot, nu-mi mai pasă de gura lumii. Și sunt câţiva, vreo 20 care au cultivat deja în cooperatica agricolă. Dacă dăm drumul şi la depozitul frigorific, gata, am pus agricultura pe roate!”.

La grădiniţa cu program prelungit e cald şi linişte. Instinctiv călcăm pe vârfuri. În sala luminoasă se revarsă culorile copilăriei. E vesel şi tihnit. Mochetă cu desene, măsuţe de pitici, cu scăunele colorate, iar dincolo unul, două dormitoare cu pătuţuri frumos aliniate, în care dorm, ca îngerii vreo 40 de copii. Nu se aude nici măcar fuiorul respiraţiei, educatoarele zâmbesc. Copiii visează. Nu ne aud şi nu ne simt. Au băi cu toalete mici, faianţă cu desene, sală de mese şi bucătărie modernă, au bucătăreasă. În curtea din spate, parc de joacă cu mobilier special pentru copiii de grădiniţă şi gazon. Ieşim tăcuţi, cum am intrat. În criza de grădiniţe din România, o insulă ca asta te lasă mut. Mai sus puţin e grădiniţa cu program normal. S-a finalizat în septembrie. Primim pe mail comunicat de la ministerul Educaţiei cu cele 18 grădiniţe din ţară, finanţate prin proiecte europene şi finalizate. Grădiniţa din Bustuchin e pe listă.

Mă îndepărtez de ogorul cu şofran şi pe punctul de a mă despărţi de Guzman, când îmi întinde mâna albăstrită de flori îmi spune: Mă bucur mult să încurajăm, bineînţeles pe toata lumea şi mai ales tinerii care sunt viitorul României, să nu plece din România pentru a lucra pământurile care nu sunt ale lor, şi în momentul actual pentru un salariu mizerabil. Iţi spun încă o dată, România are un potenţial uriaş. Problema este ca românii momentan nu cred lucru acesta. Dar oricum nu voi renunţa, şi crede-mă când îţi spun că, din când în când mă oboseşte gândirea negativă a unor români.

Îl întreb ce vise îl mai bântuie acum. „Să facem un festival al şofranului. La anul, pe toată lumea invit la festival, ca acasă, în Spania, sărbătorim aici, şofranul de România!”

Guzman Aparicio rămâne lângă lanul lui cu flori vii, să tulbure pe mai departe apele unui sat îndepărtat, dintre dealurile Olteniei, asemeni lui Don Quijote de la Mancha.

Comuna Bustuchin are 3400 de locuitori, 8 sate, 2 cătune, 60 de km pătraţi, 50 de km de drum, 600 de elevi. Bugetul comunei e de 21,8 milioane de lei. Veniturile provin din impozitul pe venit, tva defalcat, dar şi din taxe locale şi taxe speciale.

 

Povestea şofranului

Vine de pe ţărmurile Mediteranei. Florile lui sunt mari, erecte, liliachii, purpurii şi chiar mov, mai închis spre bază, mari, globuloase, cu striuri purpurii şi gâtul păros. Au un stigmat mare, galben-portocaliu-strălucitor, ce depăşeşte lungimea periantului după ce s-a ramificat în trei stamine păroase. Frunze lui cresc în acelaşi timp cu florile,  erecte, liniare. Bulb este mare, globulos, de obicei turtit, în interior alb, la exterior brun-roşcat, datorită resturilor fibroase ale membranei. De la şofran se folosesc staminele, cele trei firicele roşietice unite între ele. Se usucă şi aşa se păstrează pe termen nelimitat. Un kilogram de şofran costă între 8 şi 20 de mii de euro în funcţie de calitate şi zona de provenienţă. S-a socotit că un gram de şofran bun înmiresmează 60 de porţii de mâncare. Este atât de scump pentru că, pentru un kg de şofran se sacrifică 150.000-200.000 de flori, dar şi pentru că întreg procesul culesul şi scoaterea staminelor, se fac exclusiv manual şi cer timp. De pildă, o oră le trebuie culegătorilor să taie 2000 de flori şi nu mai puţin de cinci ore ca să le scoată, cu cea mai mare grijă, stigmatele preţioase. Cel mai bun şofran din lume, se spune, se produce în Spania, chiar în patria lui Don Quijote, La Mancha.
Din recunoştinţă, în ultima duminică din octombrie, după terminarea culesului, La Mancha petrece la Sărbătoarea Șofranului cu Dulcinea, Regina sărbătorii, Don Quijote şi cu Sancho Panza, lângă bătrâna moară de vânt Sancho. Șofran excelent se cultivă şi în Kozani, Grecia, în Provence, Franţa, în Sardinia, Italia şi în Caşmir, India.
Șofranul mai accesibil ca preţ este cel produs în Turcia, în Maroc, în Afganistan, în China, şi, mai ales, în Iran (cel mai mare producător, ce acoperă 80-90% din producţia mondială).

Era folosit ca ofrandă adusă zeilor, ca ingredient al celor mai rafinate şi scumpe miruri şi parfumuri, ca pigment pentru veşmintele regale, dar şi ca remediu pentru bolile stomacului, ale rinichilor şi ale sufletului. Se spune că vindeca melancolia şi nu mai puţin de 90 de boli.
Dar, mai presus de orice, ceaiul, vinul şi poţiunile magice cu şofran, chemau somnul cel dulce şi fiorii iubirii.
Se parfumau cu el, din Persia până la Roma, paturile, iatacurile, sala tronului, străzile, teatrele, termele şi, nu în ultimul rând, mâncarea şi vinul.
Alexandru cel Mare şi generalii săi, Cleopatra şi alte regine ale Orientului, aristocraţii greci şi patricienii romani se îmbăiau în apă cu şofran: şofranul vindeca rănile războinicilor şi le dăruia bărbăţie, iar reginelor şi doamnelor, seducţia şi farmecele Afroditei.
De altfel fenicienii, îi aduceau Astartei, Afrodita lor, prăjiturele cu şofran, poate pentru că în şofran recunoşteau o esenţă a iubirii.

Şofranul este lux şi delicatesă. Spaniolii îl folosesc la paella, căreia îi dă culoarea galben-roşiatică specifică. Italienii îl adaugă în celebrele lor risotto-uri, iar indienii îl pun şi la dulciuri. Bucătarii spun că este mai scump decât caviarul, decât vita kobe şi decât aurul.Îşi eliberează aroma când este pus în apă caldă sau într-o mâncare caldă. firele de sofran continuă să parfumeze mâncarea în urmatoarele 24 de ore. Multe preparate cu sofran au un gust mai bun a doua zi, pentru că şofranul continuă să îşi elibereze aroma şi după aceea.

Primele mărturii despre şofran se află în Grecia: în Santorini (frescele de la Akrotiri) şi în Creta (tăbliţele de la Cnosos). O a doua mărturie scrisă o avem de la Homer care ne spune, în „Iliada” (XIV, 345 şi urm.) că această mică şi delicată floare mov înmiresma îmbrăţişările date de Hera soţului ei slăvit, Zeus. Șofranul e pomenit şi în „Cântarea Cântărilor”, delicatul epitalam/cântec de nuntă din Biblie.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te