Pandemia de după pandemie: intoleranța politică. Text de Mihnea Stoica


Distribuie articolul

În aprilie 2020, când întreaga Europă era încă adâncită într-o stare de urgență generalizată, apăreau pe piață primele scenarii privind epoca post-COVID. Cei care aveau suficientă curiozitate să le parcurgă traversau un caleidoscop care cuprindea de la cele mai sumbre proiecții (demne de premiile Oscar la categoria science-fiction), până la abordări moderate, unele dovedindu-se în timp a fi de-a dreptul optimiste. Deși conflictuale din punctul de vedere al viziunii privind efectele economice, exista un oarecare consens privind efectele de natură politică – și anume, recrudescența populismului. La peste un an distanță de la izbucnirea pandemiei, se impune nuanțarea acestei ipoteze inițiale. S-ar putea ca populismul să nu fie singurul efect. Și – mai cu seamă – s-ar putea ca nu aceasta să fie cea mai gravă moștenire politică a pandemiei.

Angela Merkel la Summitul G-20 din Osaka, Japonia 2019/Foto: Reuters

Contrar apelurilor la solidaritate cărora le-am fost martori în repetate rânduri în acest luni, pandemia a dezvoltat noi forme, uneori de-a dreptul agresive, de egoism. S-a întâmplat acest lucru pentru simplul motiv că fiecare individ a încercat în primul rând să-și protejeze propria sănătate și sănătatea celor din proximitatea lui. Sensibilitatea opiniei publice a atins cote de neimaginat: încrederea în guverne urca și scădea odată cu creșterea sau descreșterea numărului de infectări. Studiile realizate pe parcursul anului 2020 indică faptul că aceste fluctuații devin tot mai puternice odată cu trecerea timpului, pe măsură ce publicul, confruntându-se cu așa-numita „oboseală pandemică”, își pierde răbdarea în lipsa unui orizont de timp rezonabil pentru încheierea acesteia. Aceleași studii arată că performanța economică nu reprezintă un predictor relevant al reclădirii încrederii în guverne. Cu alte cuvinte, interesul – absolut firesc, de înțeles – al oamenilor este acela de a-și vedea salvată în primul rând sănătatea și viața. Restul sunt detalii.

O asemenea schimbare în percepția indivizilor asupra vieții face ca așteptările lor de la politic să fie diferite. Acolo unde până nu demult economiștii erau salvatorii națiunilor, aceștia au căzut în plan secund – cel puțin în prima fază a pandemiei, când efectele sale economice încă nu începuseră să se facă pe deplin simțite. Așa se explică și de ce, într-un sondaj realizat de Parlamentul European la mijlocul anului trecut, cetățenii europeni considerau că prioritățile Uniunii Europene ar trebui să fie asigurarea de echipament medical suficient pentru toate statele membre, găsirea unui vaccin și cooperarea între cercetătorii din țările europene. Abia spre finalul listei de priorități s-au regăsit aspectele de natură financiară. Așadar, aproape peste noapte, spaima că sănătatea lor ar putea șubrezi sau că și-ar putea pierde chiar viața a făcut ca europenii să devină mult mai interesați de soarta lor pe termen scurt și foarte scurt. Tocmai de aceea, această pandemie se dovedește a fi o gazdă excelentă nu atât pentru populism, cât pentru intoleranța politică și așteaptă tot mai multe oportunități de a-și face simțită prezența.

Alegeri care-au fost, alegeri care vin

Un prim indicator al intoleranței politice este, într-adevăr, apariția unor partide populiste noi sau reactivarea altora mai vechi. În Uniunea Europeană, de la momentul declarării pandemiei COVID-19 au avut loc alegeri parlamentare în cinci state: Croația, Lituania, România, Olanda și Bulgaria. Cu excepția Lituaniei, alegerile din toate aceste țări au confirmat apariția unor noi partide populiste pe scenele politice naționale, al căror discurs propovăduiește o formă sau alta de intoleranță. De la AUR în cazul României, la partidul „Există un Astfel de Popor” al vecinilor bulgari (clasat al doilea, cu 17,4% din numărul total de voturi), „Forumul pentru Democrație” din Olanda sau „Mișcarea Patriotică” din Croația.

Dar un alt indicator al intoleranței politice crescânde este fragmentarea electorală – ceea ce demonstrează faptul că alegătorii nu mai sunt dispuși să facă nici cel mai mic compromis, renunțând la „votul strategic” în favoarea susținerii propriilor favoriți, cu toate riscurile pe care le incumbă acest gest. În cazul României, fragmentarea electorală în combinație cu pragul electoral de 5% a făcut ca PMP și PRO România să rateze intrarea în Parlament. Acolo unde pragul electoral este mai flexibil, această fragmentare a dus la accederea în forul deliberativ a unui număr mare de partide. În legislativul de la Vilnius au ajuns 10 partide – la fel ca în vechea legislatură, dar cu scoruri foarte apropiate. Parlamentul de la Sofia numără, după alegerile de anul acesta, 7 partide, cel din Zagreb 16, iar în Parlamentul de la Haga au acces 17 partide – record absolut în decursul ultimului secol pentru Țările de Jos. Această fragmentare fie a permis partidelor de guvernare să-și păstreze pozițiile (cum e cazul României, al Croației și cum va fi, cel mai probabil, și cel al Olandei), fie a blocat procesul de formare a coalițiilor (cum e cazul Bulgariei).

Anul acesta, toți ochii vor fi ațintiți asupra Germaniei, care va organiza alegeri federale în septembrie, iar cu această ocazie, cancelarul Angela Merkel va părăsi marea scenă politică. După un avans de necontestat al CDU în debutul crizei sanitare, tot mai multe sondaje indică o ascensiune puternică a Verzilor, ba chiar varianta ca deputata Annalena Baerbock, co-președintă a ecologiștilor germani, să preia frâiele Guvernului Federal. Ceea ce până mai ieri părea neverosimil a devenit astăzi posibil, pentru că ne aflăm în acest context al unei intoleranțe politice accentuate. Creșterea Verzilor este tocmai o expresie a acestei tendințe, sprijinită și de inevitabila erodare a CDU în cei 16 ani de mandat Merkel. Intoleranța politică își arată colții în Germania și prin revenirea în sondaje a dreptei radicale, reprezentată de AfD.

Valul verde și neoruraliștii

Pe fondul acestei puternice fragmentări electorale, mai sunt, totuși, două tendințe politice notabile la nivel european: pe de o parte, ecologiștii. Germania nu e singura țară în care evoluția verzilor e de urmărit. În Olanda sunt două partide ecologiste la masa negocierilor: Stânga Verde și Partidul pentru Animale (împreună cumulând 9% din electorat), iar în Lituania, Partidul Verde și-a securizat un reprezentant în parlament. La aceste scoruri se adaugă și cifrele deloc de neglijat pe care ecologiștii din Franța le-au înregistrat în alegerile locale de anul trecut. În acest context se vorbește, la nivel european, despre un așa-numit „val verde”. Rămâne de văzut dacă nu cumva acest val se va sparge în stabilopozii politicii est-europene, deocamdată prea puțin sensibilă la temele care privesc protejarea mediului.

O altă tendință interesantă este cea care privește partidele agrariene. „Mișcarea Cetățenilor Fermieri” din Olanda este reprezentată în Parlamentul de la Haga, la fel și Partidul Țărănesc Croat în Legislativul de la Zagreb. Ca o încununare a celor două tendințe, „Uniunea Verde Țărănistă a Lituaniei” s-a clasat pe locul al doilea în alegerile de anul trecut. Iată cum intoleranța politică scoate la lumină zone ale electoratului care până acum erau în umbră – cu bunele și cu relele sale.

„Vaccinul” împotriva acestei pandemii a intoleranței politice presupune renunțarea la egoismul pe care pandemia COVID-19 ni l-a insuflat. Reexersarea solidarității va fi adevărata imunizare colectivă, de care vom avea nevoie în urma acestei experiențe de tristă amintire pentru istoria umanității.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te