Oana Moraru: „Speranța mea e că virusul va reforma sistemul”

Înainte ca fiecare școală să se fi apucat de gândirea unor scenarii de lucru, fie ele și fanteziste, zona publică de dezbatere și exprimare a ideilor a luat foc în România. Până la primul reflex de considerare a unor soluții, s-au repezit cu aplomb și fatalism, mii de guri rele, condamnând deja la îmbolnăvire sigură copiii care încă nici nu au plecat la școală. Valuri de comentarii isterizate au paralizat discursul general, făcând optimismul unora sau reflexul de a gândi soluții să pară indecente.


Distribuie articolul

Ca să poți da coerență organizării școlii în timp de pandemie – dincolo de neputințele obiective ale infrastructurii și de proverbiala anchilozare națională a liniilor de decizie – trebuie să pornești de la câteva idei pe care știința le-a notat despre modul de contagiune a acestui virus. Pentru a construi o schemă de reducere a riscului, pornești de la probabilități.

  • E mai puțin probabil să se transmită virusul în interiorul unei comunități de elevi care poartă mască și care mențin distanța de peste 1 m atunci când interacționează;
  • E mai puțin probabil să se transmită virusul, dacă cineva este purtător, într-o cameră aerisită și cu suprafețe dezinfectate mai des;
  • E mai puțin probabil să se transmită virusul dacă membrii comunității școlare se spală des pe mâini.

Pe scurt, distanța de peste 1 metru, spălatul des al mâinilor, purtarea măștii și aerisirea spațiilor școlare ar trebui să reducă mult probabilitatea de îmbolnăvire, atunci când, de pildă, un copil bolnav sau mai mulți – asimptomatici – își desfășoară orele împreună. Vorbim doar despre asimptomatici, pentru că presupunem că școlile, după familii, fac triajul la sosire.

Când oamenii se simt – chiar și la nivel subconștient – atât de părtași la disfuncționalitatea sistemului, ceea ce rămâne de făcut și exprimat este frica, furia și învinovățirea cuiva. De aici, inacțiune, letargie, stridența celor care știu să țipe mai tare.

Deci, cu ce se confruntă școlile la început de an?

Cu nevoia de a tria elevii la intrare, de a-i menține în săli aerisite, la distanță, cu măști și cu rutine de spălare des pe mâini.

Față de toate aceste cerințe, există o mulțime de obstacole tehnice, dar, înainte ca fiecare școală să se fi apucat de gândirea unor scenarii de lucru, fie ele și fanteziste, zona publică de dezbatere și exprimare a ideilor a luat foc în România. Până la primul reflex de considerare a unor soluții, s-au repezit cu aplomb și fatalism, mii de guri rele, condamnând deja la îmbolnăvire sigură copiii care încă nici nu au plecat la școală. Valuri de comentarii isterizate au paralizat discursul general, făcând optimismul unora sau reflexul de a gândi soluții să pară indecente.

Zgomotul cântării tragice a acoperit convenabil tot ce nu au făcut școlile în ultimele trei luni și, cu atât mai convenabil, tot ce nu vor face de acum înainte. Din iunie, comunitățile locale, inspectoratele și directorii s-au făcut că așteaptă norme DSP și proceduri de la minister care să soluționeze exact poziționarea băncilor, distanțarea elevilor, spălarea lor pe mâni. Unii au acționat, alții s-au făcut că acționează având convenabila scuză că nu se poate face nimic până nu li se spune oficial ce e de făcut. Până la detalierea oferită de minister, era de bun-simț să ne imaginăm că protocoalele DSP se vor referi la măsurile de mai sus și că întârzierile de decizie sunt simptomul altor metehne omenești de pe la noi, nu neapărat al bâlbelor ministeriale. Școlile sunt construite pe mentalități de funcționari de ghișeu – toți par oameni cu autoritate, dar niciunul și cu responsabilitate.

Același refren fatalist a sunat vreo doi săptămâni în iunie, înainte de examenele naționale, când, în secret, unele comunități de profesori sperau cu sufletul la gură ca numărul de cazuri de îmbolnăviri să crească și să se amâne toate eforturile de organizare a examenelor și de reîntoarcere la muncă.

Este sigur că sunt școli care nu își pot adapta spațiul și personalul la cerințele de mai sus, dar și mai sigur este că pandemia nu ne-a prins numai cu o infrastructură proastă și clase aglomerate, dar mai ales ne-a prins în incapacitatea cancelariilor și a inspectoratelor de a acționa ca o echipă, adică ca un grup de oameni care gândesc critic și iau decizii împreună. Noi nu am fost în stare, ca minim exercițiu de lucru în echipă – până la marea criză de astăzi – să rezolvăm marile crize de pe holurile școlii în timpul pauzelor. Școlile românești nu au nici până astăzi o procedură clară de asigurare a serviciului pe școală: cu adulți responsabili de supravegherea comportamentelor sociale și sanitare ale elevilor.

Cei mai panicați și vocali părinți – chiar dacă nu au știut mereu s-o spună – simt acest gol de decizie în școală; au trăit, alături de copiii lor impersonalitatea spațiului și au asistat, de-a lungul timpului, la dese ridicări de umăr a neputință din partea conducerii sau a profesorilor. Groaza care s-a stârnit față de începerea anului școlar are la bază mai mult această convingere că îți trimiți copilul nu neapărat să facă față unui virus la școală, dar mai ales unei grupări de adulți care nu știu să acționeze împreună și care nu își pun autentic problema stării de bine a copilului.

Pe de altă parte, să înțelegem, că tradițional vorbind, suntem țara unde părinții încă strâng bani pentru cadoul învățătoarei, la sărbători, dar tolerează fără probleme existența toaletelor insalubre. Țara unde îmi înscriu, cu lupte, intervenții și cadouașe, cel de-al 37-lea copil la o „doamnă bună”, fără să iau în calcul nicio clipă cantitatea de oxigen rămas pentru respirația fiecăruia la orele intensive de matematică din gazetă.

Când oamenii se simt – chiar și la nivel subconștient – atât de părtași la disfuncționalitatea sistemului, ceea ce rămâne de făcut și exprimat este frica, furia și învinovățirea cuiva. De aici, inacțiune, letargie, stridența celor care știu să țipe mai tare.

Singura soluție pentru începutul acestui an este soluția fiecărei comunități școlare. Adică mii de soluții diferite, împreună. Cu tot ce ar însemna mutat de bănci, venit alternativ la școală, redirecționat bani dinspre bugetele locale spre igienizare și reechipare a băilor, toaletelor, dotare a copiilor cu sisteme de conectare la distanță. Fiecare comunitate părinți – profesori – copii – lideri locali trebuie să considere acest an drept o probă de inteligență și voință colectivă, în care principalul obiectiv este menținerea copiilor într-un program care are o direcție, o structură, o motivație și o măsurare a impactului.

Copiii au nevoie – fie că este școală față în față, fie că e online sau o combinație dintre cele două, de adulți care să creeze structură, sens, context social și cognitiv în jurul lor. Cel mai sănătos lucru, împreună cu măsurile de prevenție a îmbolnăvirii fizice, este menținerea tonusului mental și emoțional. Cum? Prin program de lucru, motivație școlară, sentimente de triumf academic și relevanță socială în grup. De aici trebuie să pornim. De la această mare necesitate în dezvoltarea normală a oricărui copil. Online sau față în față, după cum dictează ritmul rațiunii fiecărui grup inteligent și dedicat de oameni. Nu de la bocitoare, fatalități, ridicat de umeri și arătat cu degetul către tătucul nostru, Ministerul Educației. Ministerul este vârful acestei nesănătoase piramide și reflecția propriilor noastre ratări și amânări.

Este un an greu, cu multe reajustări și adaptări.

Îl vor trece cu înțelepciune și voință aceia care știu că nu de tantrum-uri de adult au nevoie copiii noștri, ci de oameni care nu se tem să gândească și care știu să angajeze comunități în dialog. Nu s-au mișcat lucrurile până acum, pentru că la nivelul acestor comunități nimeni nu răspunde în fața nimănui: liderii locali nu se tem că inacțiunea lor e taxată de părinți, profesorii nu se simt responsabili în fața părinților, părinții nu realizează câtă inacțiune, anxietate și neputință modelează pentru copiii lor.

Paradoxal, există o parte bună a acestui virus: nu sunt șanse să dispară curând, va trebui să trăim cu el – după spusele științei – încă un an-doi. Suficient, poate, cât să ne trezim și noi. Speranța mea e că virusul, un așa-zis inamic, va reforma sistemul, dacă cei despre care se presupune că își iubesc copiii nu au putut încă s-o facă.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te