Nicolae-Victor Zamfir: Se împlinesc şi 100 de ani de fizică în România


Distribuie articolul

După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)
[box type=”info”]

Nicolae-Victor Zamfir

Nicolae-Victor Zamfir este fizician, membru al Academiei Române, director general al Institutului Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară de la Măgurele. După 1989 a lucrat cu prof. dr. von Brentano, director al Institutului de Fizică Nucleară al Universităţii din Koln, în SUA la Brookhaven National Laboratory, Upton, New York. Apoi ajunge profesor cercetător la Universitatea Yale, New Haven, Connecticut, USA. În 2004 revine în ţară şi ocupă postul de director general al Institutului Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”. Din această poziţie s-a ocupat de dezvoltarea unuia dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice din România: ELI-NP.[/box] Parcursul istoriei fizicii în România este similar celui al istoriei statului român. Şi asta nu numai prin faptul că premisa de bază a dezvoltării sale a fost existenţa statului modern, dar şi pentru că însăşi cercetarea de fizică în lume s-a dezvoltat în ultimii 100-150 de ani.

În România, fizica „s-a născut” ca un domeniu distinct de educaţie, elementară şi, ulterior, universitară după Unirea Principatelor, odată cu înfiinţarea Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti. Generaţia reprezentată de Emanoil Bacaloglu, Constantin Miculescu, Dimitrie Negreanu, Ştefan Micle, Ştefan Procopiu sau Dragomir Hurmuzescu, educată ca şi predecesorii Gheorghe Lazăr, Ion-Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru, sau Alexe Marin, la Paris, Viena şi în alte capitale ale culturii ştiinţifice mondiale în acele timpuri, a dat naştere fizicii româneşti.

Acum 100 de ani, fizica românească era aidoma cu cea a majorităţii ţărilor, la nivelul „grădiniţei”. După Unirea de la 1918, fizica românească a trecut, pe rând, prin şcoala primară, gimnazială şi liceală, pentru ca după Al Doilea Război Mondial să absolve Universitatea. A apărut şi s-a dezvoltat cercetarea de fizică instituţională, impunându-se, în lume, ca un absolvent universitar şi tânăr, egal în performanţe cu oricare altul din ţările dezvoltate.

Reprezentanţii acestei generaţii, Horia Hulubei, Şerban Ţiţeica, Ioan Agârbiceanu, Eugen Bădărău şi mulţi alţii au pus bazele unei şcoli de fizică solide care a trecut cu bine de vicisitudinile istoriei noastre din ultimii 60-70 ani. Ei au creat premisele ca noua generaţie reprezentată de Ioan Ursu, Marin Ivaşcu, Ioan-Ioviţ Popescu, Aurel Săndulescu, Marius Peculea, Radu Grigorovici, ca să amintesc numai câţiva, să aducă, în ultimele decenii ale secolului 20, fizica românească, la nivelul unui matur cu o capacitate profesională remarcabilă.

Astăzi, fizica românească se înscrie în liga marilor jucători mondiali şi va ocupa un binemeritat loc pe harta cercetării ştiinţifice a lumii.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te