Molimele se schimbă, oamenii nu

De când a apărut pandemia, producția de narațiuni, informații, adesea contradictorii sau confuze, de statistici, opinii, filme despre trecute epidemii, bancuri, pe lângă ordonanțe și recomandări, ocupă media socială, blogurile, totul. Aproape că nu mai îți vine să scrii nimic, pare că s-a ajuns la sațietate, dar nu este așa.


Distribuie articolul

Unii se referă la trecut, la perioada pre-coronavirus, alții la prezent, alții la post-coronavirus. Se fac comparații și prognoze. Totuși, două teme majore există: frica și incertitudinea. Ar mai fi și ignoranța, pe care majoritatea evită să și-o asume, referindu-mă la liderii de opinie, jurnaliști, politicieni, decidenți sau la cei ce-și doresc cu orice preț prezența în spațiul social oferind opinii. Se dau rețete, sfaturi, soluții, idei, cei prezenți în tabloide, interesați de faptul că aparțin lumii showbiz-ului și cancanurilor, nu uită să facă orice ca să nu fie uitați de fani, de public. Ce fac ei în perioada de izolare, cum trăiesc, li se pare o continuare a autopromovării ca strategie de a nu fi uitați. Așa aflăm cum îl tunde Gina Pistol pe Smiley și cum dansează micuța Măruță.

Unii scriitori amintesc despre vechile molime de ciumă, holeră, tifos, variolă din istoria omenirii, citând surse importante, dar și cărți scrise de scriitori sau de istorici consacrați.

Interesul pentru istoria urgiilor abătute asupra oamenilor, pentru cronologia molimelor, a făcut să crească interesul pentru cărți care, de regulă, nu prea erau citite. Astfel, în Regatul Unit, lectura unor cărți uitate a crescut semnificativ. S-au scos de la naftalină Meditațiile lui Marcus Aurelius, Jurnalul anului ciumei a lui Daniel Defoe, celebru prin cartea sa Robinson Crusoe, s-a recitit Decameronul, dar și Frica în Occident (secolele XIV-XVII). O cetate asediată a lui Jean Delumeau sau Omul în fața morții din Evul Mediu până în prezent, studiul privind marea ciumă din secolul al XIII-lea al lui Philippe Aries.

După cum se vede cu ușurință, autorii au fost filosofi, scriitori sau istorici.

Am să încep cu Marcus Aurelius, împăratul roman din antichitate, numit filosof, ale cărui Meditații s-au vândut și au fost recenzate recent, datorită interesului față de pandemia pe care o trăim astăzi.

Considerat de istorici ca ultimul mare filosof stoic al antichității, el a trăit în ultimii săi 14 ani de viață cea mai rea ciumă din istoria europeană, care a ucis cinci milioane de oameni și se spune că și el a murit din aceiași cauză. Avea doar 58 de ani.

Ciuma, care după unii era de fapt variolă, dar a fost considerată ciumă, a devastat legiuni de romani, orașe și sate întregi, acestea ajungând depopulate, în ruină. Roma, de asemenea, era o zonă în care se murea mult, cadavre de morți erau mereu cărate de pe străzi și din case. Ravagiile epidemiei au fost devastatoare pentru Imperiul Roman.

În mijlocul acestui dezastru, Marcus Aurelius a scris Meditațiile, considerate sfaturi și îndemnuri psihologice și morale pe care el însuși și le-a dat sie însuși, meditând asupra destinului uman.

Astăzi, cele ce le-a scris el sunt considerate principii ale rezilienței mentale, atunci când oamenii se confruntă cu catastrofe. Din punct de vedere psihologic, acest lucru ne duce la ideea de control. Ce putem noi controla în asemenea situații? Și ce este în afara controlului nostru?

După Marcus Aurelius, ceea ce ni se întâmplă nu este niciodată sub controlul nostru, niciodată complet. Propriile mele gânduri și acțiuni, scria Marcus Aurelius, sunt cel puțin voluntare. Pandemia, așa cum vedem și astăzi, nu este realmente sub controlul individului, dar modul în care ne comportăm ca răspuns, reacția la ea, este sub controlul nostru.

Nu e virusul care ne sperie, ci părerile noastre despre el și restricțiile la care suntem supuși.

Ceea ce scrie Marcus Aurelius este foarte clar: Nu sunt evenimentele cele care sunt deasupra noastră ci, mai degrabă, opiniile noastre despre ele. Această opinie a devenit unul dintre principiile psihologic ale stoicismului și, important de amintit, el este premisa de bază pe care s-a construit în psihologie terapia modernă a comportamentului cognitiv.

Dar cine a privit spre trecut pentru a vedea ce poate fi valorizat, dincolo de trecerea timpului, în modernitate? Un psiholog american, Albert Ellis, și un psihiatru american, Aaron T. Beck. Ambii sunt considerați astăzi părinții acestei psihoterapii cognitiv comportamentale, o practică generală în domeniul psihoterapiei, cunoscută în toată lumea. Modești, aceștia au recunoscut că s-au inspirat din stoicism, dovedind cât de mult poate migra fertil o idee dintr-un așa zis domeniu în altul. Dar, Marcus Aurelius a mers mai departe și analizându-și prietenii, rudele de sânge, familia, formatorii lui, ajunge la constatări privind reacția la situația catastrofală: înțelepciunea, răbdarea și autodisciplina sunt potențiale surse de reziliență față de adversități. Trebuie să vedem ce au unii oameni care se descurcă în aceste situații, ce îi face să fie învingători. De la stoicism putem învăța multe așa cum vom vedea.

 

Frica face mai mult rău decât lucrurile de care ne este frică

Această afirmație este o altă pildă pe care o dă stoicismul. Motivul este simplu și cunoscut, dar la care nu prea ne gândim. Chiar dacă ai 99% șanse să supraviețuiești pandemiei, grijile, spaimele, anxietatea pot să-ți ruineze viața, să te ducă la nebunie, la disperare și, în cazuri extreme, la sinucidere. Frica poate duce la efecte negative asupra sănătății noastre fizice și mentale, calității vieții noastre

Desigur, în timpul unei pandemii te poți confrunta cu riscul sau posibilitatea de a muri. Din ziua în care te-ai născut, acest lucru este adevărat. Nimeni, când tu te-ai născut, nu ți-a promis o viață minunată. Oamenii preferă să nu se gândească la acest lucru, ei preferă negarea unui lucru știut, imposibil de evitat: în cele din urmă toți murim.

Stoicii, se spune, au crezut că, atunci când ne confruntăm cu propria mortalitate, perspectiva noastră asupra vieții se poate schimba dramatic, pentru că viața nu este infinită. Marcus Aurelius și-a gândit moartea ca pe ceva firesc, natural.

Un istoric a scris despre faptul că apropiații lui, prietenii lui, erau nefericiți la gândul că el va muri. Dar, el era calm și le-a spus că ei trebuiau nu să-l plângă, ci să accepte că boala și moartea sunt inevitabile, sunt parte a naturii omului. Acest gând pare să domine ca temă Meditațiile lui.

În meditațiile sale, el spune că totul trece, chiar și boala și moartea, iar pentru noi, oamenii, trebuie ca acest lucru să ne fie familiar ca trandafirul primăvara și fructele toamna. El a murit în perioada așa-zisei ciume care a lovit Imperiul Roman în timpul dinastiei Antonine și pentru că el se numea și Antoninus, a fost numită ciuma antonină, uneori și ciuma lui Galen, după numele unui mare medic . Este cea mai bine documentată epidemie din cele mai vechi timpuri.

După foarte mulți ani, cartea publicată de Daniel Defoe despre marea ciumă de la Londra pare să fie atât de apropiată de ceea ce trăim noi astăzi. A fost publicată în 1722, iar marea ciumă la care se referă cartea s-a petrecut la Londra în anii 1665-1666. Ceea ce este interesant este faptul că, în acea perioadă, Daniel Defoe avea cinci-șase ani, dar cartea apare când el deja avea 62 de ani.

Dar, trebuie să amintesc cine a fost Daniel Defoe. El este cunoscut pentru romanul Robinson Crusoe, carte care a avut cel mai mare număr de traduceri după Biblie și pentru romanul Moll Flanders, celebru și ecranizat cu mult succes încă din 1965 și destul de recent în 1996.

Daniel Defoe este, deci, mai puțin cunoscut pentru cartea despre marea ciumă londoneză deși, cum am spus, această carte ne arată cât de mult nu ne-am schimbat noi, oamenii, și cât de mult seamănă reacțiile noastre în prezent comparate cu cele ale oamenilor care au trăit atunci, de demult, marea ciumă londoneză.

Se cuvine să amintesc de Daniel Defoe, personaj cu o viață foarte aventuroasă. El, cum am spus, era copil când a trăit ciuma londoneză, de aceea publicarea acestei cărți ridică și astăzi multe nedumeriri și controverse.

Daniel Defoe a fost comerciant, scriitor, jurnalist, pamfletar și spion. A scris sub 198 de pseudonime, a fost bogat, dar și foarte sărac, a fost închis într-o închisoare a datornicilor, a fost plimbat prin Londra, pentru a fi umilit public, timp de trei zile, cu o scândură lată în jurul gâtului, din care printr-o gaură îi ieșea capul, a fost urmărit de creditori și s-a ascuns de multe ori pentru a nu fi găsit. Într-o perioadă când era ascuns și-a găsit sfârșitul vieții. Avea 70 de ani.

Cartea lui Daniel Defoe se poate citi, cu multă răbdare, pe net, prin proiectul Gutenberg sub formă PDF. Pe copertă apare că această carte este scrisă de un cetățean care a trăit urgia ciumei, că în carte sunt observații ale unor martori oculari, privind viața privată și publică în acea perioadă. Se pare că acel cetățean era unchiul lui Daniel Defoe care, de fapt, a scris cartea, astfel că și astăzi există discuții dacă Daniel Defoe a fost editor sau autor.

 

Organizarea socială. Asemănări între ciuma londoneză și pandemia noastră de astăzi.

Din jurnalul lui Daniel Defoe aflăm cum a început ciuma în Londra, cum știrea că în Olanda a revenit ciuma a devenit publică și ce au făcut autoritățile. La început nu s-a crezut că ciuma va fi în Londra o epidemie violentă, cu mare răspândire. De aceea, autoritățile au avut o atitudine rezervată, la care au renunțat pe măsură ce cazurile de moarte au devenit frecvente. Atunci, primarul Londrei, consilierii lui și magistrații au decis să ia măsuri. Prima măsură a fost să închidă, deci să izoleze, casele unde erau oameni infectați de ciumă. Pe ușa casei se punea o cruce roșie, care avertiza prezența unor oameni infectați.

La noi, astăzi, a existat măsura izolării dar fără a pune pe case însemnul infectării. Doar după cutremurul din 1977, au apărut blocuri cu bulină roșie, ceea ce semnala pericolul de a se prăbuși, nu imediat, dar în timp.

Autoritățile londoneze au organizat lupta împotriva ciumei, dând sarcini speciale unor oameni și stabilind anumite categorii de oameni care erau implicați în confruntarea cu ciuma. Așa au apărut gardienii (watchmen), care păzeau casele cu cruce roșie. Funcționau în echipă, unul stătea de pază toată ziua, altul urma să păzească toată noaptea. Desigur, că au fost gardieni care au fost mituiți, pentru că cei care nu aveau voie să părăsească locuința au făcut-o fie profitând de neatenția lor, fie mituindu-i.

Complicitatea, ca și astăzi, între polițiști și interlopi este un comportament care nu dispare. Au existat infirmiere, femei sărace, care cu recomandarea gardienilor, desigur cu plată, trebuiau să se ocupe de cei infectați și care puteau intra în casele cu cruce roșie. Gardienii dețineau cheia de la casa care era cu cruce roșie.

Oamenii, ca și astăzi, au încercat să iasă din izolare, au fugit din casă, sărind pe ferestre, au făcut tot ce era posibil ca să nu stea izolați. Unii au fugit din Londra, ei fiind mai avuți, și nu erau puțini, alții, mai ciudat, s-au retras în bărci bine amenajate în care locuiau, considerând că, fiind înconjurați de apă, nu vor fi atacați de ciumă. Ei plăteau oameni care îi aprovizionau cu alimente și alte necesaruri, pe care le lăsau, ca astăzi, lângă barcă, deci lângă locul în care locuiau.

Ca și astăzi, locurile publice au fost închise, tavernele, hanurile, magazinele au fost închise. Bisericile au rămas deschise, dar pe măsură ce ciuma făcea din ce în ce multe victime, oamenii au renunțat să mai meargă la biserică. Clericii mureau și ei sau plecau din Londra. Străzile erau pustii, dar circulația cioclilor, care adunau cadavrele a devenit în timp ceva obișnuit.

Cioclii, lipsiți de control social, profitau controlând cadavrele, luând bijuterii, haine, chiar și de la cei secerați de ciumă, care încă mai dădeau semne vagi de viață, aruncându-i pe toți în gropi comune.

Aprovizionarea cu alimente și alte necesaruri era însă importantă, astfel încât pe măsură ce ciuma devenea mai violentă în răspândirea ei, cei care ofereau marfă putea vinde doar la intrările în Londra, deci la marginea orașului. Autoritățile și oamenii cu bani își trimiteau subalternii sau servitorii să cumpere, iar aceștia lăsau proviziile la ușa locuinței. Ca astăzi, când rudele sau angajații unor marketuri aduc cumpărături celor care nu părăsesc locuința.

Ca și acum, aerul era un element important. Se considera că aerul este pestilențial, că prin el se propagă ciuma, ca astăzi virusul, astfel încât, așa cum am spus, cei mai bine situați financiar, care aveau proprietăți la țară sau rude, au părăsit Londra. Și astăzi, mulți s-au dus la țară, considerând că aerul și natura sunt condiții importante pentru a te păzi de răspândirea virusului.

Dar ce să amintesc de usturoi. Și astăzi, indiferent de boala unui om, de viroză sau gripă sau răceală, usturoiul este considerat un remediu general. Și astăzi, la țară mai ales, oamenii consideră că usturoiul este un dușman al oricărei boli, deci și al coronavirusului. Ca și astăzi, oamenii au constatat că unii par sănătoși, nu dau impresia că ar fi atinși de boală și brusc mor, unii secerați pe stradă. Astăzi le zicem că sunt persoane asimptomatice.

În jurnal, H.F., povestește de un bărbat, bine îmbrăcat, care părea avut și care ajunge la o tavernă cerând să fie găzduit. Taverna era oarecum tolerată, adică mai veneau oameni fără a fi amenințați de autorități. Bărbatul, pentru că era necunoscut, a fost refuzat de proprietari, spunându-i-se că ei nu găzduiesc pe nimeni, dar la insistențele lui, i s-a dat o cameră modestă pentru el, în pod. Neavând ce face, el a acceptat, mai ales că s-a tocmit cu proprietarii cerându-le o cameră pentru o noapte.

Slujnica tavernei, care l-a condus la cameră, l-a întrebat ce ar vrea să mănânce și el a spus ceva. A doua zi dimineața au observat că el nu venise să mănânce. Când s-a dus să vadă ce este cu acest bărbat, slujnica l-a găsit mort. Ea a spus că, având multe treburi de făcut, a uitat să-i ducă bărbatului ceva de mâncare după ce l-a instalat în pod.

Întâmplări de acest fel au dus la creșterea suspiciunii, pentru că oameni care arătau sănătoși, fără probleme, mureau repede, uneori mergând pe stradă. Acest lucru a făcut ca oamenii să traverseze trotuarul pentru a nu se întâlni cu cineva pe același trotuar, a nu invita pe nimeni în casă, pentru că nu aveau cum să știe dacă acea persoană nu era deja infectată de ciumă.

H.F., povestind de pățania lui cu furtul pălăriilor din locuința fratelui său, menționa că femeile hoațe erau pe trotuarul de peste drum, iar el nu a traversat strada pentru că era bine să nu ai contact cu nimeni.

Loialitatea față de cei dragi există și astăzi și a și existat. În jurnal sunt povestiri despre oameni cărora o rudă li se îmbolnăvea și care nu părăsea locuința, murind și el, și ceilalți din locuință, pentru că nu s-au despărțit. În jurnal se vorbește mult despre cum s-a răspândit ciuma în unele cartiere ale Londrei, locuite de oameni săraci.

Distincția între bogați și săraci este mereu amintită, pentru că în Londra rămăseseră doar săracii sau oamenii curioși de viitor, ca unchiul lui Daniel Defoe. Și astăzi această distincție exisă. Prințul Charles s-a izolat cu consoarta sa la palatul Balmoral, cu o pădure și vegetație de 200 km pătrați, pe când un om obișnuit poate viețui infectat sau nu într-un apartament modest, fără pădure, fără niciun mijloc de a ieși din izolarea lui.

O categorie specială, considerată ca vector ai infectării, erau servitorii, slujnicele, care mergeau la magazine și în piețe pentru cumpărături ca să aprovizioneze familiile. Aceștia transmiteau boala, prin răsuflare, respirație, aducând-o în casa unde erau angajați. Respirația, ca și astăzi, era calea sigură a infectării. Se mai scrie în jurnal, că servitorii nu aveau voie să pună mâna pe carne. Măcelarii tăiau carnea în afara Londrei, de unde o cumpărau și o aduceau pe cai la Londra. Oamenii erau prudenți, mai ales când era vorba de carne. De aceea, carnea nu se lua din mâna măcelarilor, ci direct de unde era agățată și pusă la vedere. Măcelarul nu atingea banii, ci îi punea într-un vas cu oțet folosit doar în acest scop. Banii mărunți erau și ei folosiți, dar cu mai mare neglijență, uneori cumpărătorul fiind păcălit sau, dimpotrivă măcelarul renunțând la restul de mărunțiș. În măcelării, măcelarii, câștigând mai bine ca alți furnizori de alimente, puneau sticle cu parfumuri, vase cu miresme menite a purifica aerul. Acest lucru era costisitor, iar oamenii săraci nu-și permiteau să aibă plante și parfumuri, esențe cu miros plăcut. Totuși, mulți măcelari și-au pierdut viața.

Să ne amintim că oțetul a fost mult folosit pentru protecție împotriva ciumei la București pe timpul ciumei lui Caragea.

 

Despre cum a trăit unchiul lui Daniel Defoe vremea ciumei

Mulți critici susțin că ceea ce a scris Daniel Defoe despre anul ciumei mari la Londra este, de fapt, opera unchiului său, care se semnează la sfârșitul cărții cu inițialele H.F., el numindu-se Henry Foe. Daniel Defoe a dorit să-și înnobileze numele adăugând „De” înainte de Foe, devenind Defoe.

Unchiul său era meșteșugar, făcea șei din piele pentru cai și o ducea bine, având o menajeră, care ținea gospodăria, o slujnică și doi ucenici. El a apucat pe tot parcursul ciumei de la Londra să nu părăsească orașul, deși de mai multe ori a avut îndoieli dacă rămânând la Londra nu-și punea viața prea mult în pericol. Probabil, se gândea la viața lui și a familiei lui, deși nu a făcut nicio referire la plecarea familiei sale la țară, așa cum s-a întâmplat cu mulți londonezi. Desigur, nu cei săraci părăseau Londra.

Ca și în Decameronul lui Boccaccio, o molimă îi face pe oameni să plece din locul în care ea se manifestă, de unde se iscă focarul. Se pleacă la țară unde aerul este curat, natura minunată, așa cum au făcut personajele lui Boccaccio părăsind Florența unde bântuia ciuma.

De la începutul povestirii unchiului lui Daniel Defoe, pe care-l voi menționa cu inițialele H.F. (chiar dacă se pare că autorul poate fi totuși Daniel Defoe), el fiind autorul povestirii, marea ciumă de la Londra și-a făcut discret prezența printr-o știre dintr-un discurs obișnuit, apărută în septembrie 1664, în care se spunea că în Olanda a reapărut ciuma. De unde a reapărut nu era clar. Se vehicula la început Italia, apoi Levant, apoi Cipru. Acest lucru nu era prea important. Important era că în 1663 în Olanda fusese o ciumă devastatoare, care a avut urmări grele, fiind foarte violentă mai ales la Amsterdam și Rotterdam.

Atât H.F., cât și vecinii lui au aflat această veste proastă, care i-a îngrijorat. Ciuma nu și-a făcut apariția cu vești prea grave, un mort și apoi încă doi, dar treptat lucrurile s-au înrăutățit și Londra descrisă de H.F. amintește de ceea ce am văzut că s-a întâmplat în zilele noastre în Ecuador, cu morți pe stradă și cadavre depozitate, depășind posibilitățile de a le îngropa.

H.F. a avut momente în care frica l-a copleșit și s-a gândit să plece la țară. Mulți londonezi, cu rude sau prieteni la țară, cât mai departe de Londra, au făcut-o. Și-au sigilat locuințele, unii au pus un afiș anunțând că s-au mutat temporar, au lăsat locuința în grija unor rude sau vecini și, cu speranța că nu va dura mult, au plecat, pregătindu-se cu o aprovizionare cât mai bogată.

Era luna septembrie, încă cald afară. Fratele lui H.F., când a văzut că unii pleacă, a decis să plece și el cu familia lui și i-a spus lui H.F. să facă și el la fel. Dar, a pleca, a pune totul în ordine, a hotărî ce iei cu tine și ce lași, a face rost de provizii de mâncare și alte necesități nu este ceva ușor de făcut. Mai ales că nu știi câtă vreme vei fi plecat.

Decizia fratelui lui era fermă, nu trebuie să riști, trebuie să te salvezi. Cheile de la casă i le-a lăsat lui H.F., care urma să aibă grijă de casă și să vadă ce se va întâmpla cu ea, gândindu-se amândoi că vin vremuri tulburi. Unii spuneau că 200.000 de londonezi au părăsit atunci Londra. Unii, care au plecat, și-au închiriat casele.

Dar ce simțea în acea vreme a ciumei H.F.? La începutul molimei, el nu a luat-o foarte serios, deși uneori se întreba dacă hotărârea lui de a rămâne este bună. Și, a rămas. La început ieșea destul de des din casă și încerca să vadă cum se comportă semenii lui, ce decizii au luat primarul, consilierii lui și magistrații. Avea un foarte bun prieten, un doctor, pe care se ducea să-l viziteze și care venea și el în vizite. Petreceau timpul bine împreună, discutau ce se întâmplă în jurul lor.

Când lucrurile au început să fie foarte grave, când împrăștierea infecției devenise violentă și foarte rapidă, prietenul lui, doctorul, i-a spus că ar trebui să stea acasă, să nu mai iasă, să nu-și riște sănătatea întâlnind oameni infectați. Și așa el s-a convins pentru că vedea oameni murind pe stradă, secerați de ciumă, case închise cu geamurile bine acoperite de perdele și draperii, multe case cu semnul crucii roșu pe ușă, ceea ce însemna că cei din casă erau infectați, auzea de sinucideri, de oameni care și-au pierdut mințile, de oameni care traversau pentru a nu se apropia cineva de ei, de suspiciunea generală și faptul că nimeni nu te ajuta.

Așa cum vedem, nu numai că el își analiza propriile lui trăiri, dar le analiza și pe cele ale semenilor lui. Chiar dacă ieșea mai rar din casă, el totuși era interesat de macabrul spectacol al străzii. I se povesteau tot felul de întâmplări, pe unele le voi aminti.

Văzuse că medicii și chirurgii, foarte puțini rămași la Londra, își omorau pacienții care se chinuiau să moară, cu gangrene care însemnau moarte sigură. Ulterior acești medici au plecat și ei la țară. A auzit povestiri pline de orori, cu mame care-și omorau copiii, de oameni care fugeau din casele în care erau prizonieri și plecau fără să știe unde, murind pe câmp sau înecându-se, de oameni care săreau pe geam pentru a părăsi casa în care erau izolați, de bărbați care alegeau să se spânzure știind că sunt infectați. Toate aceste reacții ale oamenilor la confruntarea cu ciuma el le observa cu multă atenție, încercând să înțeleagă comportamentul lor.

Interesant este că oamenii începuseră să aibă vedenii, să vadă stafii, să povestească lucruri cu totul închipuite. Aveau, poate, halucinații vizuale. Deliruri. Pretindeau că au văzut îngeri cu spadă, că pe cer au văzut cine știe ce figuri cărora le dădeau tot felul de semnificații fantasmagorice, totul datorită spaimei pe care pusese stăpânire pe ei.

O întreagă industrie a luptei împotriva ciumei a apărut. Se vindeau pastile împotriva ciumei, apăreau reclame de leacuri, pe uși apăruseră oferte de servicii ale unor astrologi, ale prezicătorilor privind viitorul, la care oamenii apelau. Au apărut șarlatanii, cei care vindeau pretinse remedii ale infecției, așa cum se întâmplă și astăzi în timpul pandemiei cu afacerile cu măști, cu dezinfectanți. Mecanismul este același, apar afaceriști care profită de ignoranța și spaima oamenilor.

Alții încercau singuri să se protejeze de ciumă.

Un vecin al fratelui lui H.F., a cărui soție se angajase să îngrijească bolnavi de infecție, era foarte precaută. Acest vecin, îi spunea lui H.F. că el ține în gură și mestecă usturoi și fumează. Soția lui, care intra în contact cu bolnavii, avea un ritual mai complicat. Ea își freca hainele cu oțet, purtându-le umede, ce purta pe cap era, de asemenea, umed de oțet, pe față punea tot timpul o batistă tot umedă de oțet, iar în casa ei făcea fumigații cu tot felul de plante a căror miasmă alunga ciuma. Nu putem spune nimic despre imunitatea acestei femei, dar din cele spuse de soțul ei lui H.F., ea nu fusese niciodată infectată de ciumă.

Spaima intensă poate aduce oamenii la nebunie. Așa se explică cazul unei mame, cu o fiică foarte bogată, care aflând că fiica sa se simte rău, când a ajutat-o să se bage în pat, a observat semnele ciumei, gangrene pe picioarele fetei și urlând alerga prin casă cerând ajutor. Cui? Sorții.

În timp ce fiica ei a murit, ea nefiind lângă ea, alergând disperată prin casă, timpul s-a blocat, ea nu mai știa nimic de fiica ei, care murise. Starea ei a rămas constant de spaimă mare, deși nu se mai putea face nimic, iar după nu mult timp, mama acestei fete a murit.

Cum am spus, reacțiile oamenilor față de pericolul infectării erau diferite. Unii s-au speriat și și-au amintit de păcatele lor, s-au speriat că se vor îmbolnăvi pentru că au păcătuit și și-au zis că mărturisirea publică a păcatelor lor ar putea fi o soluție de a fi iertați. H.F. povestește cum pe străzile pline de morți alergau disperați oameni strigând: „Sunt un hoț!”, „Am fost un ucigaș!”, „Sunt o adulterină!” „Am furat!”. În vremuri normale, acești oameni nu ar fi spus așa ceva despre ei.

Despre hoțiile, jafurile și tâlhăriile din timpul ciumei apar în carte multe date și descrieri de cazuri concrete. Hoților nu prea le păsa de faptul că se pot infecta, intrau în casele cu semnul ciumei, crucea roșie pe ușă, și furau tot ce găseau, mai ales bani, bijuterii, haine, astfel încât cei care erau morți sau care erau muribunzi erau găsiți goi.

H.F. considera că, mai ales, femeile furau și multe dintre infirmiere își jefuiau bolnavii sau chiar le grăbeau moartea pentru a-i fura. Unele îi sufocau sau le puneau pe față cârpe care să-i facă să nu mai poată respira.

Pățania lui cu femeile hoațe este minunat descrisă, fapt care mă face s-o amintesc. Se făcea că el se dusese să vadă casa fratelui său, care-i fusese lăsată în grijă. Casa avea o mică curte și un gard de cărămidă în care era și poarta prin care se intra în curte.

Mergând pe stradă, în apropierea casei, când s-a apropiat de casă, el a văzut trei-patru femei, cu pălării mari în cap și alte pălării în mâini. Nu le-a văzut ieșind din curtea fratelui lui și a traversat de frica infecției. Ajungând la poartă, a văzut o femeie care tocmai ieșea din curte cu mult mai multe pălării. Atunci a întrebat-o ce afacere are, iar ea i-a spus că sunt mai mulți oameni în curte, dar că ea nu a luat mare lucru. Atunci s-a dus grăbit spre casă, care avea o magazie, un fel de depozit, și acolo lacătul era spart, ușa deschisă și înăuntru mai multe femei care alegeau pălării și și le puneau pe cap.

Enervat, el a făcut scandal, le-a făcut hoațe, dar ele erau prea multe și s-a gândit că n-are nicio șansă să pună mâna pe vreuna, să-și pună viața în pericol și să strige la supraveghetorul de pe stradă. A urmat o discuție în care el a aflat că unele femei erau vecine ale fratelui său. Ele spuneau că pentru că nu era nici un proprietar al casei se putea intra în casă. Situația s-a rezolvat, luându-le numele și adresa, controlând dacă declarațiile lor erau corecte și amenințându-le că, atunci când se va întoarce fratele său, ele vor plăti pagubele. El habar n-avea că în acea magazie se aflau cufere cu pălării, probabil pentru o afacere a fratelui său.

 

Despre jurnalul lui Daniel Defoe

Jurnalul, cum am spus, are ca sursă principală experiența unchiului lui Daniel Defoe, consemnat la începutul lui ca fiind cetățean care a trăit la Londra în toată perioada din timpul ciumei. Dar, se consideră că Daniel Defoe a folosit și alte surse. Important este tratatul medical al doctorului Nathaniel Hodges, numit Loimologia, tradus din limba latină în limba engleză în 1720, un doctor care nu a dat bir cu fugiții ca mulți medici și a rămas la Londra făcând multe observații despre ciumă și publicând statistici despre evoluția acestei molime.

Șirul de epidemii de ciumă la Londra a fost destul de lung: 1592, 1603, 1625, 1636, toate fără a lăsa urme în mentalitatea oamenilor, care credeau de fiecare dată că urgia nu se mai repetă. Sau poate sperau acest lucru. Și atunci, în aceste perioade, străzile Londrei erau goale și oamenii erau speriați.

Poate că Daniel Defoe a fost inspirat și de jurnalul administratorului maritim Samuel Pepys, ținut timp de zece ani începând cu 1660, deci și în timpul marii ciume londoneze.

Din păcate, jurnalul lui Daniel Defoe se consideră că a avut mai mică priză la public față de cartea lui Richard Bradley despre ciuma din Marsilia din 1671 care a avut cinci ediții.

Totuși, ca anvergură a analizei ciumei londoneze, multitudinii de aspecte psihologice, sociologice surprinse, statisticilor date, povestirilor despre situații concrete, anecdotelor, jurnalul rămâne, indiferent de misterul legat de cine l-a scris, cel mai important document despre această molimă care a lovit Londra și alte localități în perioada 1665-1666. Cine îl citește își poate da seama cât de mult seamănă deciziile autorităților și reacțiile emoționale și comportamentele ale celor care trăiesc o calamitate de asemenea grozăvenie, indiferent de timp.

 

Și totuși, unele lucruri se schimbă în rău 

Jurnalul lui Daniel Defoe se termină cu bucuria dată de dispariția aproape ca din senin a ciumei. Oamenii, chiar bolnavi, s-au făcut ca prin farmec bine. Au scăpat de moarte. Pe străzi mergeau oameni care, deși nu se cunoșteau, se salutau și se minunau de salvarea care venise, neavând niciun mijloc aflat de om, de medic, pentru a opri ciuma. Niciun medicament nu a fost descoperit, nicio metodă sau operație medicală nu a dus la vindecare, ci mâna invizibilă a cerului.

Ea dispăruse, oamenii mulțumeau cerului, convinși că ciuma a apărut datorită unei puteri supranaturale și că păcatele oamenilor au dus la apariția ciumei. Astăzi, se știu mai multe lucruri, deși tot neputincioși suntem în fața coronavirusului.

Putem, însă, spune că tot păcatele speciei noastre au contribuit la pandemia din prezent.

James Lovelock, conștiința planetară care susține că omul și-a bătut joc de natură, de această doamnă în vârstă, elegantă, care s-a răzbunat pe noi, Thomas Lovejoy, pionierul biodiversității, care arată că viața înseamnă diversitate și că omul, prin comportamentul său nesăbuit, a dus la extincția multor specii pe planeta care este nu numai a lui, ci și a tuturor formelor de viață, sunt voci importante. Sunt avertismente date de oameni de știință, care afirmă că pandemiile vor fi din ce în ce mai prezente în viața oamenilor.

Foarte recent, în The Guardian a apărut un articol despre despădurire și modul promiscuu în care trăiesc astăzi animalele sălbatice – pe care le-am alungat din habitatul lor natural –, cele domestice și oamenii. Acei oameni care mănâncă animale bolnave vândute în piețe. Animalele, care trăiau fiecare separat, acum sunt obligate datorită despăduririi să se amestece, să se amestece și cu oamenii, să migreze în spații locuite de oameni, să transmită boli de la o specie la alta și de la ele la specia umană. Nu putem considera, ca James Locklove, că natura este un organism complicat, ceva care are mecanisme de reglare și atunci să-l considerăm ca o putere supranaturală și deci o cauză a pandemiei noastre?

Nu sunt oare acțiunile oamenilor păcate? Ca și în cazul ciumelor, în pandemia prezentă, vrând-nevrând, ajungem la păcatele oamenilor.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te