Mitul votului raţional

Detonatori emoţionali în comportamentul electoral din România contemporană


Distribuie articolul

O ipoteză regăsită în lecturile pe tema comportamentului politic este cea conform căreia, în urma creşterii nivelului de educaţie a indivizilor, a diversificării mijloacelor de informare şi a dezvoltării unora noi, precum internetul, dar şi pe fondul apariţiei unor valori postmaterialiste, a avut loc o individualizare pronunţată a cetăţenilor, cu impact asupra implicării politice şi a comportamentului de vot. Aceştia, fiind mai bine instruiţi şi informaţi, ar avea exigenţe crescute de la guvernanţi, fiind tentaţi să abandoneze partidele şi organizaţiile politice tradiţionale pentru forme alternative de participare politică (Boy şi Mayer:12 13).

Transformarea valorilor ar duce la o schimbare a comportamentului de vot şi a atitudinii faţă de politică, iar votul fondat pe clivaje de tip religios sau social (cleavage vote) ar fi înlocuit, în mod gradual, de votul orientat pe anumite probleme (issue vote). Noul alegător „afirmă o autonomie crescândă în luarea unei decizii electorale şi îşi modulează alegerea pornind de la o adaptare strategică la variaţiile ofertei electorale şi a problemelor scrutinului.” (Habert, L., 1996).

Această reorientare a alegătorilor poate avea o contribuţie în ponderea pe care o au emoţiile acestora în luarea unor decizii privind implicarea politică, lucru care urmează a fi explorat pe parcursul articolului. O creştere a individualizării alegătorilor poate însemna o mai mare încredere în reacţiile emoţionale şi instinctuale în luarea deciziilor politice. În ce măsură se aplică argumentele prezentate mai sus alegătorilor români şi care sunt mecanismele emoţionale care stau la baza procesului decizional politic? Care sunt factorii care determină răspunsuri emoţionale suficient de puternice, încât să determine un comportament electoral sau o implicare politică în consecinţă? Care sunt resorturile care stau la baza deciziilor politice într un context social marcat de criză economică, instabilitate socială şi neîncredere în instituţii? Determină aceşti factori o raţionalitate a alegătorului în scopul rezolvării problemelor sau, dimpotrivă, o vulnerabilitate crescută la manipulare emoţională?
Convenţia este, atât la nivelul simţului comun, cât şi în comunitatea ştiinţifică – într-o mare măsură – că există o opoziţie între raţiune şi emoţie, ceea ce îi determină pe cercetători să desconsidere emoţionalitatea drept o categorie viabilă pentru analiza sociologică.

Tradiţia conform căreia puterea actorilor sociali derivă din autocontrolul dovedit în circumscrierea şi realizarea scopurilor, sub semnul valorilor şi în ciuda impulsurilor emoţionale (un exemplu clasic fiind lucrarea lui Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului), neglijează faptul că orice acţiune, inclusiv raţiunea însăşi, necesită anumite emoţii care să o faciliteze (Barbalet, J.M., 2002:1). Raţiunea nu este posibilă, spre exemplu, fără sentimente de calm, încredere în sine sau siguranţă.

O apreciere a emoţiilor în sociologie este esenţială, întrucât nicio acţiune nu se poate produce într-o societate, ca sistem interactiv, fără implicare emoţională; totul în universul uman depinde de aceasta (Barbalet, J.M., 2002:2). Complexitatea acestui obiect de studiu reclamă o abordare interdisciplinară, cu atât mai mult fiind necesară o perspectivă sociologică în acest demers.

Una dintre primele dificultăţi pe care le ridică analiza emoţiilor în universul politic este faptul că emoţiile sunt experimentate la nivel individual, pe când politica este, prin definiţie, un fenomen colectiv, ceea ce presupune din partea cercetătorului un efort de a extrapola detalii ale unor instincte de nivel microsocial la procese şi consecinţe macrosociale (Barbalet, J.M., 2002:1).

Discursurile emoţionale sunt implicate în jocul puterii şi în operarea unui sistem de ierarhie social

Câteva aspecte ale vieţii politice puternic încărcate emoţional sunt „intensitatea dorinţei de putere în cazul celor care aspiră să exercite responsabilităţi publice, vigoarea confruntărilor verbale între candidaţi la alegeri, fenomenele colective de entuziasm, de indignare sau de amărăciune care colorează manifestaţiile în stradă, teama pe care o suscită izbucnirea violenţei sau a terorismului în viaţa socială şi în utilizările din media ale suferinţei celorlalţi.” (Braud, P., 1996:7 8)

Un alt motiv pentru care acest subiect se pretează analizei sociologice este omniprezenţa afectelor în toate aspectele vieţii unui individ, întrucât influenţa acestora nu se limitează la relaţiile interindividuale, deci la palierul microsocial. Fie că se manifestă imperceptibil sau într o măsură mai mare, orice interacţiune sau decizie a unui actor social este „colorată” de emoţionalitate. Emoţiile stau la baza proceselor de construcţie a intereselor, aspiraţiilor şi exigenţelor indivizilor. „Proiectări, idealizări, negări ale realităţii, regresii anxioase, toate aceste mecanisme, de obicei caracteristice sferei psihismului unui individ sunt reperabile în mod egal la nivelul vieţii sociale. […] Universul politic nu scapă puterii acestor fenomene. Dimpotrivă, le este supus în mod particular.” (Braud, P., 1996:7 8)

Regimurile autoritare, prin excelenţă, mizează pe răspunsuri emoţionale din partea publicului, deoarece o componentă esenţială a vieţii politice, în acest caz, o constituie teama. Cu toate că, de regulă, un stat are mecanisme de control social pentru prevenirea violenţei, în aceste regimuri, violenţa devine un mijloc de a suscita reacţiile dorite de la populaţie.

Un alt aspect ce trebuie menţionat este importanţa seducţiei în universul politic. O componentă esenţială a carierei politicienilor este nivelul de popularitate în rândul electoratului, dat de sentimente de stimă, apreciere sau admiraţie. Această popularitate este ceea ce conferă oamenilor politici o autoritate apreciabilă. Trecând în revistă diversele aspecte ale politicului, concluzia evidentă este că o dimensiune afectivă este nelipsită şi, în consecinţă, relevantă în analiza acestui domeniu. O preocupare principală a sociologilor care tratează acest aspect – şi în acelaşi timp o motivaţie a celor care refuză să o facă – este evitarea psihologismului şi a unei abordări „nesociologice” a problemei.

Din perspectiva emoţiilor, Europa postsocialistă oferă un teren de cercetare fascinant. În multe regiuni din Europa Centrală şi de Est au avut loc schimbări şi dezvoltări economice şi politice tumultuoase, care au generat răspunsuri emoţionale puternice din partea populaţiei, de la speranţă şi euforie la dezamăgire, invidie, deziluzionare, tristeţe, singurătate şi ură (Svasek, M., 2006:2). Procesul de tranziţie, sau mai bine spus, diverse procese de transformare, creează specificităţi care atrag atenţia cercetătorilor din diverse domenii. Însă aceştia se concentrează rareori pe dinamicile emoţionale implicate de universul politic, focalizând demersurile ştiinţifice în direcţia analizei dimensiunilor economică, politică şi socială ale tranziţiei.

Studiile prezentate în lucrarea lui Svasek par să se concentreze pe tipuri de procese emoţionale precum speranţa şi bucuria, dezamăgirea şi nostalgia, neîncrederea şi teama, furia, ura şi xenofobia. Conform autoarei, aceste emoţii au fost „produse, simţite, obiectificate şi politicizate în moduri specifice în contexte postsocialiste distincte” (Svasek,M., 2006:2).

În lucrarea Language and the Politics of Emotion, Lila Abu Lughod şi Catherine A. Lutz postulează următoarele: discursurile emoţionale sunt implicate în jocul puterii şi în operarea unui sistem de ierarhie socială. Discursurile emoţionale (emotional discourses) despre sărăcia crescândă, în ţările postsocialiste, spre exemplu, şi discursurile emoţiei (discourses of emotion) pot stabili, afirma, provoca sau întări puterea şi diferenţele de status (Svasek, M., 2006:7). Aşadar, în opinia autoarei, emoţiile nu numai că pot fi utilizate de către cei aflaţi la putere pentru a i persuada şi domina pe cei mai slabi, ci furnizează şi posibilităţi de rezistenţă, idiomuri de rebeliune şi mijloace de a crea complementaritatea cu cei de un status superior.

Emoţii şi explicaţie socială

Cu toate că ideea de „emoţie” este încărcată de sensuri, iar într-un demers sociologic poate suscita reacţii negative, accepţiunea termenului relevantă în acest caz se referă la dimensiunea „experienţei implicării” (Barbalet, J.M., 2002:1). Nu este vorba despre o analiză a gândurilor unei persoane relativ la un stimul anume, ci a nivelului şi sensului (pozitiv sau negativ) de implicare a individului în procesul politic şi cum acest lucru îi influenţează comportamentul de vot mai apoi.

Teoriile convenţionale în ceea ce priveşte conformarea la norme sociale şi la un set stabilit de practici au ca termen-cheie „constrângerea” exterioară, însă „ordinea socială şi conformitatea stabilă nu pot fi explicate prin forţă coercitivă, deoarece rezultatul cel mai probabil al acesteia este rezistenţa, fie organizată, deci conflictuală, ori rezistenţa fricţională, care produc nu ordine, ci dezordinea apatiei, indiferenţei şi alienării.

În mod similar, ordinea socială nu poate fi explicată printr-un sistem de norme sociale, deoarece, într-o societate inegală, adică în orice societate, există o absenţă a acordului general privind normele. În locul acestora, observăm că grupurile sociale tind să adere la norme şi valori care reflectă poziţia lor în patternul inegal al distribuţiei resurselor” (Barbalet, J.M., 2002:2).

Inclusiv teorii care se bazează pe ideea unor constrângeri interne neglijează dimensiunea emoţională care intervine în comportamentul individului; teoria alegerii raţionale, de pildă, postulează faptul că individul se supune ordinii sociale întrucât face un calcul raţional al costurilor şi beneficiilor conformităţii. Însă, conform lui Barbalet, actorii sociali rareori dispun de timpul şi informaţiile necesare unui asemenea calcul, iar apelul la emoţie rezolvă chiar problemele ridicate de imposibilitatea realizării unui calcul raţional în anumite situaţii.

În societăţile moderne, cele două instituţii fundamentale, piaţa şi statul, care înrădăcinează economicul şi politicul în viaţa socială sunt, în teorie, nonemoţionale de la apariţia lor; spaţiul legitim pentru manifestarea emoţiilor era considerat a fi sfera privată (Mabel Berezin în Barbalet, J.M., 2002:34).

Însă, emoţiile s-au regăsit în sociologia politică clasică, purtând valenţe mai pozitive decât ar sugera analizele contemporane; oamenii de ştiinţă care studiază statul-naţiune modern, fie dintr-o perspectivă culturalistă, fie instituţionalistă, par să treacă cu vederea argumentul lui Weber, conform căruia o „comunitate politică” îşi derivă atât forţa, cât şi legitimitatea din „fundaţii emoţionale” (Mabel Berezin în Barbalet, J.M., 2002:34).

Pentru indivizi sunt mai importante problemele relevante pentru ei personal, decât acelea de importanţă naţională, lucru care influenţează modul în care aceştia se implică politic şi direcţia acestei implicări. Sursa foto: graziadaily.co.uk

Elster (1999) demonstrează că în înţelegerea impactului emoţiilor asupra vieţii sociale este nevoie să fie circumscrisă relaţia de cauză şi efect. De pildă, în cazul războaielor civile, se pune problema dacă violenţa crescândă bazată pe o ură de lungă durată este cauza sau efectul conflictelor prezente; de asemenea, acestea oferă ocazia unor grupuri care aveau relaţii tensionate înainte să aibă o justificare pentru conflict în numele cauzei. Relaţia dintre cauză colectivă şi efect colectiv este dificil de desprins (Mabel Berezin în Barbalet, J.M., 2002:34). Concluzia autoarei în urma prezentării acestor argumente este că, în domeniul politic, este mai indicat să fie analizate emoţiile exprimate prin acţiuni, nu instanţele declanşatoare.

Berezin propune un posibil model de analiză a emoţiilor, folosind ideal-tipurile statului sigur (secure state) şi ale comunităţii sentimentului (community of feeling) care să servească drept „prisme analitice” care să prezinte anumite evenimente istorice şi mişcări, în aşa fel încât emoţiile să devină semnificative din punct de vedere politic.

Statul sigur

Această abordare analitică explorează emoţia ca structură latentă a afectului în interiorul unei structuri politice macro – anume, statul. Securitatea, cu sentimentele adiacente de încredere şi confort, constituie şablonul emoţional al celei mai răspândite forme de organizare politică modernă: statul naţiune (Mabel Berezin în Barbalet, J.M., 2002:38).

Graniţele statelor constituite astfel inspiră încredere şi loialitate membrilor, furnizând, de asemenea, securitate internă (poliţia) şi externă (militară). Cetăţenii dezvoltă astfel o legătură emoţională cu statul, fiind dispuşi să îşi rişte viaţa pentru a l apăra sau să plătească taxe pentru a contribui la bunul mers al lucrurilor. Statul sigur generează, cel puţin în teorie, un sentiment de compasiune socială care permite empatia şi generozitatea (Nussbaum, 2000).

Opusul statului sigur îl constituie statul nesigur; statul sigur paradigmatic este statul naţiune modern, în timp ce statul nesigur este o formă de organizare socială care poate îmbrăca mai multe forme, spre exemplu, un stat în disoluţie sau unul în formare.

România postsocialistă poate fi un exemplu de stat nesigur, tranziţia provocând o gamă diversă de emoţii în rândul populaţiei, mai mult sau mai puţin benigne. Insecuritatea politică are ca principale sentimente adiacente frica şi lipsa încrederii, fiind o reacţie la ameninţări interne sau externe, reale sau percepute. La un nivel analitic, violenţa (de la cea pur simbolică la cea fizică) este rezultatul experienţei colective a insecurităţii (Mabel Berezin în Barbalet, J.M., 2002:38).

Comunităţile sentimentului

Spre deosebire de statul sigur, comunităţile sentimentului sunt astructurale. Statul sigur canalizează energie emoţională în interiorul său, în timp ce aceste comunităţi generează energie emoţională în sprijinul sau împotriva acestuia. În opinia lui Berezin, comunităţile sentimentale, fie regizate sau spontane, au rolul de a spori identificarea indivizilor cu statul.

Acestea îi aduc pe oameni împreună într un loc anume, de regulă public, pentru o anumită durată de timp, pentru a exprima energie emoţională. Statele încearcă să le creeze, prin diverse metode (parade, sărbători naţionale, ritualuri şi adunări), cu toate că efectele politice ale acestora sunt greu de circumscris. Scopul principal însă este crearea unei energii emoţionale pure, de sens pozitiv vizavi de stat sau de regimul respectiv. Ca strategie politică, acest lucru poate fi în avantajul celor care o utilizează sau nu; cu toate acestea, „indiferent de rezultat, spectacolul politic este la fel de vechi precum politica însăşi”, lucru care sugerează că elitele politice au încredere în energia ce poată fi suscitată de spectacol.

Dacă efectele emoţionale în cazul comunităţilor de sentiment regizate nu pot fi prevăzute, acest lucru este cu atât mai greu de realizat în cazul celor spontane. Politicienii au mai degrabă tendinţa de a se folosi de energia emoţională sau de a şi o apropria, mai degrabă decât să o creeze (Mabel Berezin în Barbalet, J.M., 2002:39).

Specificităţi ale contextului social în ţările postsocialiste

Contextele sociale din ţările postsocialiste, imediat după răsturnarea regimurilor socialiste, sunt caracterizate de o stare de euforie provocată de speranţa de libertate şi instaurarea democraţiei. Mari grupuri de oameni au fost copleşite de bucurie, crezând că viaţa lor se va îmbunătăţi semnificativ prin introducerea democraţiei şi a economiei de piaţă. Timothy Garton Ash, de exemplu, a numit căderea Zidului Berlinului din 9 noiembrie 1989 „cea mai mare petrecere în stradă din istoria lumii” (Svasek, M., 2006: 9). Fenomenul ilustrează potenţialul infecţios al emoţiilor, cunoscut drept „contagiune emoţională” (Parkinson, 1995). Sentimentele de bucurie exprimate proiectau profunda nemulţumire a indivizilor privind politica socialistă şi exprimau preocupări de ordin moral privind libertatea individuală (Svasek, M., 2006:9).

Antropologul Katherine Verdery (1996) consideră că socialismul a întărit sentimentele naţionaliste, lucru evident abia după schimbarea contextului politic, care le a oferit condiţiile să se manifeste (Svasek, M., 2006:10).
În era postsocialistă, politizarea sentimentelor naţionaliste, în combinaţie cu dorinţa publicului pentru o viaţă mai bună, devine o unealtă eficientă de manipulare pentru politicienii care urmăresc să obţină influenţă şi putere. Noile guverne instaurate după răsturnarea regimurilor socialiste au mizat pe dorinţa populaţiei de creştere a bunăstării promiţând o creştere economică rapidă. Schimbările economice din ţările postsocialiste au fost mai profitabile pentru unii decât pentru alţii; inclusiv în interiorul aceloraşi categorii de poziţii sociale, între indivizi cu statut economic similar, apare o rivalitate în consum, iar schimbările produc sentimente care ajung de la dorinţă arzătoare la alienare.

Odată ce a trecut un deceniu de la colapsul socialismului în Europa Centrală şi de Est, iar schimbările radicale şi îmbunătăţirea rapidă a nivelului de trai în rândul majorităţii populaţiei au întârziat să apară, sentimentele iniţiale de speranţă şi entuziasm au fost înlocuite, în mare parte, de acelea de scepticism şi deziluzie.

Răspândirea şomajului, noile diferenţe de clasă, sărăcia, scandalurile privind corupţia, neînţelegerile privind restituirea şi aproprierea proprietăţilor, avantajele economice ale vechii nomenclaturi au generat o neîncredere crescândă în noile state „democratice” (Kalb et al. 1999 apud Svasek, M., 2006:12). Oamenii devin confruntaţi cu realitatea naivităţii speranţei şi dezideratelor iniţiale. Ideea unei tranziţii de scurtă durată înspre o economie de piaţă funcţională a început să îşi piardă din veridicitate.

Din cauza acestor fenomene provocate de transformările prin care trec ţările postsocialiste, apare sentimentul unei nostalgii faţă de trecut în rândul populaţiei. Neîncrederea în sistemul politic era deja obişnuită în rândul populaţiei înainte de trecerea de la socialism la economia piaţă, iar după optimismul iniţial din primii ani care au urmat schimbării, aceştia au început să nu mai aibă încredere nici în noile regimuri.

Un alt fenomen care merită atenţie în contextul tranziţiei în statele ex comuniste este afişarea larg răspândită a sentimentelor naţionaliste; apar numeroase partide politice naţionaliste, unele căpătând o putere politică semnificativă. Nu este neobişnuit ca politicienii naţionalişti să selecteze şi să încorporeze în discursul politic naraţiuni istorice şi amintiri emoţionale, tocmai pentru a consolida sentimentele naţionaliste în rândul publicului (Svasek, M., 2006:17). Politicienii urmăresc să modifice în mod strategic percepţia sinelui, ca identitate personală şi politică a indivizilor. De fapt, cele mai eficiente strategii naţionaliste urmăresc să suprapună nivelul personal şi cel politic, să sporească identificarea individului cu naţiunea, promovând astfel ideea excluderii celor care nu sunt incluşi în naţionalitatea dominantă şi întărind ideea legăturii dintre „sânge şi pământ”.

Un concept în funcţie de care poate fi înţeleasă relaţia dintre emoţii şi politică este cel de „capital emoţional”, în măsura în care este analizat felul în care indivizii manipulează anumite sentimente din motive politice şi cum acest lucru poate fi considerat o investiţie; nu rareori se întâmplă ca partidele politice să profite de deziluziile cetăţenilor, folosind capitalul emoţional pentru a şi spori puterea politică (Svasek, M., 1006:19). Cu toate acestea, exploatarea capitalului emoţional nu este făcută voit sau conştient întotdeauna, întrucât unele emoţii pot fi copleşitoare sau se pot manifesta insidios.

Timothy Garton Ash a numit căderea Zidului Berlinului din 9 noiembrie 1989 „cea mai mare petrecere în stradă din istoria lumii”
(Svasek, M., 2006: 9) Sursa foto: fthespaces.com

Emoție. Seducție. Vot

În scop operaţional şi explicativ, este necesară trecerea în revistă a tipologiilor comportamentului de vot. Pe lângă înţelegerea unor moduri de exprimare şi manifestare ale unor segmente particulare de votanţi, acest lucru permite inclusiv un demers practic de identificare a „vulnerabilităţii” acestora la mesaje electorale şi la oferte politice partizane. Cunoaşterea sistemelor de valori, a mentalităţilor, motivaţiilor, reprezentărilor sociale şi practicilor culturale ale fiecărui segment de populaţie reprezintă o condiţie esenţială în desfăşurarea oricărui demers explicativ, teoretic sau metodologic.

Luând în considerare importanţa contextelor sociale, economice, politice, juridice şi culturale în modelarea condiţiilor care determină comportamentul de vot, drept consecinţă a unor „procese de alegere” cu încărcătură deopotrivă raţională şi emoţională, se remarcă faptul că ponderea acestor două dimensiuni în rândul segmentelor studiate va fi diferită (Teodorescu, Gh., 2009:66), acest lucru făcând parte din însăşi identitatea indivizilor care le constituie. Aceste aspecte se traduc prin modul specific în care actorii sociali îşi reprezintă oamenii politici, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.

Tipologiile conduitelor electorale sunt constituite în funcţie de anumite variabile relevante, în aşa fel încât se definesc anumiţi parametri uşor de operaţionalizat în sprijinul unei analize ulterioare sau elaborării de proiecte. Multe dintre acestea au la bază variabile sociodemografice (vârstă, sex, educaţie, ocupaţie, venit), psihosociologice (încredere, aşteptare, emoţie etc.), axiologice (proiecţii, idealuri, aşteptări, aspiraţii, habitus etc.) şi epistemice (percepţie/reprezentare, informare/cunoaştere, cultură civică etc.) (Teodorescu, Gh., 2009:66 67). Prin interferenţa acestor factori, fiecare categorie de alegători capătă caracteristici distincte, de o originalitate mai mult sau mai puţin pregnantă.

Potrivit lui Teodorescu, socioculturile astfel delimitate se recunosc prin intermediul unor semne atribuite lor din exterior, se obiectivează ca grup prin apelul la repere formale sau informale, nu se autoidentifică (Teodorescu, Gh., 2009:66 67).

Ioan Drăgan propune în Construcţia simbolică a câmpului electoral cinci modele ale comportamentului de vot: modelul afectiv emoţional, modelul legitimist, modelul identitar comunitar, modelul uzual (de habitus) şi modelul raţional (Drăgan, I., 1998). Pentru demersul de faţă, relevante sunt modelul afectiv emoţional şi cel raţional.
Modelul afectiv emoţional. Este centrat pe motivaţii emoţionale, „electorii tind să îşi mobilizeze cu precădere resursele afective în justificarea propriei opţiuni electorale” (Teodorescu, Gh., 2009:69). Componenta cognitiv informaţională a mesajului politic devine secundară, alegerile indivizilor fiind caracterizate de spontaneitate şi dependente de stimuli şi reacţii afective asociate cu mesajul respectiv. Reacţii iraţionale, precum şi sentimente de loialitate, devoţiune şi partizanat sunt considerate drept trăsături fundamentale ale acestui model de conduită electorală. Anumite categorii de votanţi sunt mai predispuse influenţei reacţiilor emoţionale, cu precădere în cazul unor contexte electorale dominate de acestea. Segmentele sociale cu o educaţie mai scăzută tind să adopte cu precădere comportamente de vor determinate afectiv, fiind mai susceptibili de a dezvolta sentimente de admiraţie pentru liderii carismatici (Teodorescu, Gh., 2009:70).

Modelul raţional. Există două variante în abordarea determinanţilor socio culturali ai comportamentului electoral: paradigma cognitivistă şi paradigma pragmatic utilitaristă. Acestor două abordări li se alătură „alte versiuni raţionalizatoare ale votării: raţionalitate strategică, imperfectă, limitată ori condiţionată” (Teodorescu, Gh., 2009:73).

Abordarea cognitivistă se focalizează pe accesul la informaţie şi pe structura de personalitate a alegătorului ca elemente fundamentale pentru înţelegerea şi explicarea conduitei electorale. De asemenea, dimensiunea relaţională presupusă de campania electorală (interacţiuni dintre politicieni şi alegători în comunicarea mesajelor cu efecte cognitive, socializante şi persuasive) este esenţială ca factor de influenţă în construcţia câmpului electoral specific (Teodorescu, Gh., 2009:73). Aşadar, în formularea unei decizii electorale, esenţiale sunt contribuţiile contextului, ale personalităţii individului, ale posibilităţilor acestuia de a se informa şi ale capacităţii acestuia de a folosi în mod raţional informaţia astfel dobândită.

În urma unor studii de sociologie politică, s au observat diferenţe semnificative în comportamentul de vot în funcţie de mediul de rezidenţă. Mediul rural este caracterizat de un anumit conservatorism datorat dorinţei de perpetuare a anumitor valori şi de menţinere a unei anumite stabilităţi, dar şi accesului limitat la informaţii diverse şi relevante (Teodorescu, Gh., 2009:74).

Simpla expunere la informaţie nu este suficientă pentru a determina un anumit comportament de vot, întrucât nu avem de a face cu o masă nediferenţiată de votanţi. Pentru fiecare segment de populaţie există mesaje adaptate, croite în aşa fel încât să obţină rezultatul scontat, iar esenţial este ca o populaţie anume să fie expusă tipului de mesaj care i se adresează în mod specific.

Pe baza propriei subiectivităţi, ţinând cont de factori precum socializarea secundară, „autoexpunerea selectivă la informaţie sub aspectul poziţionării sale ideologic axiologice” (Teodorescu, Gh., 2009:76) sau motivaţii personale de moment, individul îşi construieşte scheme mentale despre situaţia politică sau electorală şi decide cursul de acţiune corespunzător. Corespondenţa acesteia cu realitatea poate fi mai mult sau mai puţin relevantă sau conştientizată pentru acesta, însă acest lucru nu subminează importanţa unei participări politice active, efectivă şi raţională.

Potrivit lui Teodorescu, votul devine astfel „expresia libertăţii de a interpreta şi a acţiona pe un suport electoral sensul mesajelor electorale”, nefiind un test la inteligenţa alegătorilor (Teodorescu, Gh., 2009:76).

Votul este o sarcină complexă, care necesită o multitudine de informaţii, pentru luarea unei decizii. Pe parcursul unui ciclu electoral, votanţii sunt „bombardaţi” cu o mulţime de asemenea informaţii, la care sunt sensibili, fie în mod conştient sau inconştient. Procese cognitive şi afective se suprapun în analiza acestor informaţii înainte ca alegătorul să fie convins de un anumit candidat. Însă, nu toţi alegătorii fac efortul de a selecta informaţiile relevante sau corecte sau de a le trata diferenţiat în funcţie de credibilitate sau importanţă. Este mai degrabă norma decât excepţia că indivizii cu drept de vot nu au timpul, înclinaţia sau abilităţile cognitive de a folosi în cel mai bun mod informaţiile disponibile (Kinder, 1983).

Cu toate că luarea unei decizii de vot se dovedeşte o sarcină complicată datorită abundenţei de informaţii ce trebuie însuşite şi a timpului limitat pentru a o procesa, majoritatea indivizilor pare să ia aceste decizii uneori într un timp relativ scurt. Acest lucru este posibil datorită unor mecanisme eficiente pe care votanţii le utilizează în simplificarea deciziei, recurgând la scurtături mentale şi euristici limitate (Simon, 1985).

Aşadar este necesar a explora metodele prin care indivizii ajung, într un final, la o decizie; ei pot folosi în mod explicit sau implicit emoţiile lor faţă de candidaţi drept informaţie relevantă euristic; aceste emoţii le sunt disponibile şi le oferă un reper în a se hotărî, fără ca lucrul acesta să implice un efort major din partea lor (Schwartz, 1990). De asemenea, în contextul unor campanii politice focalizate pe candidat, răspunsurile emoţionale ale indivizilor pot avea o influenţă mai mare decât alte tipuri de procese în luarea unei decizii sau în formarea unei opinii.

Studii anterioare arată că efectele emoţiilor, fie că acestea sunt pozitive sau negative, asupra deciziei de vot sunt independente de acelea ce ţin de alte consideraţii. Ceea ce este încă neclar este magnitudinea acestor efecte. Emoţiile pozitive sporesc încrederea în sine, influenţează motivaţia, astfel este posibil să aibă un impact mai mare decât acelea negative (Marcus, 1988 apud Lee, J., 2007). Este posibil ca oamenii să decidă să meargă la vot şi să voteze într un anumit fel, fiind stimulaţi de emoţii pozitive precum speranţa, aşteptarea succesului, altfel neavând motive să acţioneze. Spre exemplu, campania lui Barack Obama din 2008, care a avut un succes răsunător, a avut drept mesaj principal ideea de speranţă.

Pe de altă parte, unii cercetători se concentrează asupra efectelor emoţiilor negative în comportamentul electoral. Conform lui Richard Lau, distorsiunea provocată de negativitate se referă la „o mai mare greutate dată informaţiei negative în comparaţie cu informaţia pozitivă la fel de extremă sau la fel de probabilă într-o varietate de sarcini de procesare a informaţiei” (Lau, R.R, 1985). Există studii care au demonstrat că evaluările negative ale performanţelor administraţiei au o mai mare influenţă în decizia de vot decât cele pozitive. Efecte perverse, precum spirala tăcerii sau votul sancţiune, pot apărea în urma suscitării unor reacţii emoţionale negative în rândul populaţiei. În analiza acestor fenomene este invocat deseori termenul de devianţă, acestea fiind calificate drept „expresia inocenţei politice, fie a confuziilor ideologice, axiologice ori normative pe care le obiectivează masa alegătorilor” (Teodorescu, Gh., 2009:66).

Există diferenţe semnificative în comportamentul de vot în funcţie de mediul de rezidenţă. Mediul rural este caracterizat de un anumit conservatorism, datorat dorinţei de menţinere a stabilităţii şi de perpetuare a unor valori. Sursa foto: agerpres.ro

Desigur, poate exista situaţia în care sentimentele faţă de un candidat sunt ambigue, ceea ce îngreunează demersul de a afla influenţa acestora asupra comportamentului de vot. Astfel, găsindu se în situaţia aceasta, în care emoţiile nu îi ajută să ia o decizie, pentru indivizi răspunsurile emoţionale vor avea o pondere mai mică în luarea acesteia (Lee, J., 2007). Fiind privaţi de reperul emoţional, oamenii îşi îndreaptă atenţia asupra altor tipuri de informaţii sau ţin cont de alte criterii, cum ar fi partizanatul sau evaluări ale trăsăturilor candidatului.

Întrucât ambivalenţa emoţională îi încurajează pe indivizi să caute informaţii (Hochschild, 1993), alegătorii care se
confruntă cu această situaţie au mai mari şanse de a acorda atenţie anumitor informaţii, mai degrabă decât să se bazeze pe opinii deja formate.

Forţa convingerilor şi influenţa acesteia asupra participării politice

Cercetătorii care au dovedit un interes pentru comportamentul politic au încercat să determine relaţia dintre atitudinile exprimate ale indivizilor şi comportamentele efective, relaţie care nu este întotdeauna una de congruenţă. Datorită dificultăţii de a circumscrie această relaţie, modelele existente pot prezice care tip de indivizi sunt mai predispuşi la participare politică activă, însă nu dezvăluie în mod concret motivele pentru acest lucru, cel puţin în ceea ce priveşte atitudinile politice sau motivaţiile psihologice ale acestora (Burns şi Kinder, 2003, Leighley, 1995 apud Guggenheim, L., 2008:3).

Printre cele mai importante aspecte se află puterea atitudinilor indivizilor, în sensul în care nu este suficient ca o persoană să aibă o anumită atitudine în ceea ce priveşte o problemă politică pentru a se comporta în consecinţă; o atitudine de acest tip trebuie să fie puternic înrădăcinată în mintea acesteia, iar evaluarea problemei să fie de aşa natură încât să îl motiveze pe subiect să acţioneze.

Cu privire la această problemă, Robert Abelson (1988) introduce conceptul de „convingere”, care se referă la o atitudine susţinută în mod ferm; mai mult, aceasta presupunând atât o componentă cognitivă, cât şi una emoţională. Studiind aceste convingeri, cercetătorii ar putea depăşi dificultăţile ridicate de discrepanţa dintre atitudinile respondenţilor şi acţiunile lor. Cercetarea lui Abelson este continuată de Burns and Kinder (2003), care au confirmat ipoteza conform căreia convingerile puternice îi motivează pe indivizi să participe în politică.

Cu toate acestea, problema diferenţei dintre atitudini şi comportamente rămâne una dificilă şi trebuie explorată mai în profunzime. Un aspect problematic în această direcţie de cercetare este dacă aceste convingeri sunt specifice pe un anumit domeniu.

Lauren Guggenheim a realiat un studiu pentru a examina felul în care puterea convingerilor oamenilor este legată de dorinţa sau disponibilitatea acestora de a participa politic, pe baza problemelor dezbătute în mass-media. Alţi cercetători (Miller & Peterson, 2004) au descoperit că pentru indivizi sunt mai importante problemele relevante pentru ei personal, decât acelea de importanţă naţională, lucru care influenţează modul în care aceştia se implică politic şi direcţia acestei implicări.

O altă dimensiune relevantă o constituie siguranţa subiecţilor privind poziţia adoptată asupra unei probleme puse în discuţie. Astfel, Miller şi Peterson (2004:847 867) au descoperit că atitudinile vor prezice comportamentul cu mai multă acurateţe cu cât sunt mai sigure.

O a treia componentă care intervine este relaţia dintre tăria convingerii şi cunoştinţele deţinute cu privire la aspectul la care se referă. Conform lui Fabrigar, cu cât sunt mai relevante anumite cunoştinţe pentru o atitudine, cu atât este mai consecvent comportamentul persoanei respective (Fabrigar, L.R. et al., 2006:556 577).

În ceea ce priveşte dimensiunea emoţională a convingerilor, aceasta a fost tratată drept un element important al atitudinilor, având un rol semnificativ în comportamentul politic. Sentimente precum anxietatea, de pildă, pot fi asociate cu participarea politică (Miller and Krosnick, 2004 apud Guggenheim, L., 2008). Studii anterioare au demonstrat cum o congruenţă dintre cogniţii şi emoţii, în sensul în care acestea au aceeaşi valenţă, poate prezice în mod mai eficient comportamentul decât în cazul contrar.

Participarea cetăţenilor la procesul politic este esenţială într o societatea democratică. Anumite tipuri de implicare a acestora le oferă oportunitatea de a pune presiune asupra guvernului sau de a oferi un feedback, astfel încât participarea este conceptualizată în mod tradiţional drept un mijloc de a facilita comunicarea de sus în jos într un sistem politic democratic (Guggenheim, L., 2008). Persoanele care tind să participe mai mult în acest sens sunt, în mare măsură, acelea cu un nivel înalt al educaţiei şi al veniturilor (Verba & Nye, 1972). Alte variabile care contribuie, aşa cum au fost identificate de cercetători, sunt: mai mult timp pe care indivizii îl au la dispoziţie, mai mulţi bani şi aptitudini civice. Alţi factori pot fi ataşamentul faţă de comunitate, reţelele sociale mai bine definite sau mobilizarea efectuată de către elitele politice.

Cercetătorii amintiţi concluzionează că oamenii sunt mai predispuşi să participe activ în politică cu cât au mai multe convingeri şi cu cât acestea sunt mai puternic înrădăcinate. Însă, principalul mijloc prin care oamenii intră în contact cu universul politic este mass-media. În consecinţă, reacţiile emoţionale pot fi modelate de către modul de prezentare a ştirilor sau a informaţiilor de natură politică, care poate fi în mod voit de aşa natură încât să influenţeze publicul într un anumit sens. Ştirile pot fi prezentate într o anumită lumină sau pe un anumit ton emoţional, pot fi arătate anumite expresii faciale ale politicienilor (Bucy, 2000; Sullivan & Masters, 1988 apud Guggenheim, L., 2008), jurnaliştii pot selecta imagini de aşa natură încât să suscite răspunsuri emoţionale negative sau pozitive. Mai mult, aceste răspunsuri emoţionale provocate de către metodele persuasive din mass-media pot influenţa direct comportamentul politic. Brader (2006, apud Guggenheim, L., 2008) a descoperit această relaţie dintre răspunsuri emoţionale – precum anxietatea sau entuziasmul – şi comportament creând mesaje publicitare care suscitau reacţii de bucurie sau de teamă, prin intermediul imaginilor sau al muzicii. În cadrul experimentului realizat de acesta, vizionarea publicităţii politice evocatoare de entuziasm creştea interesul şi intenţia subiecţilor de a se implica într o anumită campanie.

Carisma populistă și mass media

Populismul. Definiţiile acestui termen sunt multiple, având un sens greu de circumscris datorită perspectivelor diferite şi divergente asupra acestuia, variind în funcţie de contextul social şi politic. În Europa, de pildă, este văzut ca oscilând între un „fascism blând” şi „o democraţie demagogică” (Dorna, A., Betea, L., 2008:258), în timp ce în America de Sud poate fi asociat cu ideea de progres, de reformă socială şi politică. Ca proces, în ciuda manifestărilor multiple, există trei dimensiuni care stau la baza populismului: nevoia de integrare socială, presiunile modernizării şi reziduurile naţionaliste (Dorna, A., Betea, L., 2008:258).

Pentru sociologul sud american Gino Germani (1968 apud Dorna, A., Betea, L., 2008:259), justificarea populismului este trecerea de la o societate tradiţională la una modernă. Mişcările carismatice şi liderii lor îşi asumă conducerea în procesele de adaptare ale societăţii, mobilizând şi integrând masele, altfel spus cresc gradul de participare a maselor şi al investirii acestora cu un nivel slab de inserţie.

Având o ideologie profund înrădăcinată în mituri şi simboluri tradiţionale, populismul se remarcă, în opinia publicului, drept o soluţie viabilă pe timp de criză, când nici politicienii de stânga, nici cei de dreapta nu par competenţi sau de încredere.

Liderul populist. Conform lui Alexandre Dorna, liderul populist este caracterizat printr o „plasticitate pragmatică şi prin abilitatea exuberantă cu care el valorifică o perioadă de criză”. Astfel, liderul de acest tip poate fi văzut ca un „showman”, ca un actor, întrucât o mare pondere a impactului discursului său politic vine din spectacol. Acesta manipulează, se preface a fi prietenul tuturor, dă impresia că este deschis spre dialog şi caută contactul direct cu publicul.

Dă impresia că este interesat în mod autentic de problemele populaţiei, inclusiv de cele triviale, nu intimidează prin prezenţă şi mizează pe iluzia proximităţii.

Discursul populist Liderul populist este un bun orator; discursul său evită formulele doctrinare, se referă la un ideal colectiv, construit pe baza experienţei personale a oratorului; se opune în mod deschis discursurilor tehnocraţilor şi limbii de lemn a politicienilor, având o mare flexibilitate a ideilor (Dorna, A., Betea, L., 2008:260). Ceea ce îi convinge pe ascultători derivă din „simţul justiţiei sociale”, „raţionamentul de bun-simţ” şi „înţelegerea situaţiilor” care se resimt în discursul populist.

Cele mai frecvente elemente constitutive ale acestui tip de discurs, conform lui Alexandre Dorna, sunt: exprimarea simplă, puţin tehnică şi uşor de înţeles; logica plină de bun-simţ; argumentarea pragmatică; gesturile care acompaniază complementar şi afirmativ cuvintele; cuvinte caracterizate de un elan colectiv şi de o viziune a viitorului; cadrul de referinţă permanent este elogiul poporului şi al identităţii naţionale; poziţia antisistemică şi critica elitelor conducătoare; asumarea responsabilităţii în jurul unui „eu” adus mereu în faţă; opoziţia „ei noi”; referinţele des utilizate la: naţiune, popor, elită (cu o conotaţie negativă), patrie, suveranitate, valori tradiţionale; utilizarea în abundenţă a figurilor retorice şi de stil; ritm al vorbirii antrenant; utilizarea celei de a treia persoane când oratorul se referă la sine; stil al vorbirii sincer care sparge limba de lemn a politicii tradiţionale; semantică puternic încărcată emoţional; referirea permanentă la apartenenţa şi ataşamentul personal faţă de ţară; teatralizarea mizelor şi opţiunilor politice; evocarea marilor mituri fondatoare şi a legendelor şi imaginilor populare.

Dat fiind contextul social din România, marcat de frustrare şi sentimente de nesiguranţă, reacţiile emoţionale ale poporului nu sunt temperate de un calcul instrumental în ceea ce priveşte comportamentul electoral. Încrederea în instituţiile statului şi în oamenii politici se situează la niveluri foarte joase, iar majoritatea oamenilor nici nu mai încearcă să se informeze sau să reflecteze asupra deciziilor politice.

Avem de a face cu o societate a victimelor; oamenii au fost victimizaţi atât de elita politică din perioada socialistă, cât şi de cea din perioada actuală. În acest context al fragilităţii emoţionale a populaţiei, aceasta devine vulnerabilă la manipulare, pe fondul unei accentuate lipse de încredere în stat, instituţii sau elită politică. Lipsa de entuziasm a unor subiecţi în a răspunde întrebărilor legate de domeniul politic, motivate de argumente de tipul „Eu nu mă pricep”, demonstrează acest lucru. Oamenii „nu se pricep” nici când le sunt cerute nişte opinii personale.

Personaje apărute de-a lungul ultimilor 30 de ani precum Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Dan Diaconescu ori Gigi Becali, care nu se mulează pe aşteptările populaţiei în ceea ce priveşte prototipul politicianului, au şanse a obţine voturi, mizând pe resorturi emoţionale

Astfel, sensibili la populism şi la manipularea din mass-media, oamenii de toate categoriile sociale trec prin stări profund emoţionale care le influenţează comportamentul electoral şi opiniile. Având sentimentul inutilităţii propriului vot şi a propriei opinii, indivizii se lasă în voia acestor reacţii, deoarece nu simt că ar fi o diferenţă dacă ar lua decizii în urma selectării unor informaţii mai detaliate şi în urma procesării raţionale a acestora.
În România, cu excepţia câtorva procente, votanţii nu au o educaţie politică suficientă pentru funcţionarea unei democraţii reprezentative şi nici interesul pentru a şi o crea, datorită dezamăgirii perpetue a populaţiei din ultimele trei decenii. Astfel, personaje apărute de-a lungul acestor ani precum Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Dan Diaconescu ori Gigi Becali, care nu se mulează pe aşteptările populaţiei în ceea ce priveşte prototipul politicianului, au şanse a obţine voturi, mizând pe resorturi emoţionale.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Barbalet, J.M., coord. (2002), Emotions and sociology,
Wiley‑Blackwell Bellenger, Lionel (1985), La Persuasion, PUF, „Que sais‑je?”, Paris
Betea, Lavinia; Dorna, Alexandre (2008), Psihologia politică – o disciplină societală, Editura Curtea Veche, București
Boudon, Raymond (1979), La logique du social, Hachette, Paris,
Boudon, Raymond (1991), La place du désordre, PUF, Paris
Bourdieu, Pierre (1979), La Distinction, Minuit, Paris
Boy, Daniel; Mayer, Nonna (1997) L’électeur a ses raisons,
Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris
Braud, Philippe (1996), L’émotion en politique, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris,
Breton, Philippe (2006), Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi
Burke, Peter (1995), Les strategies de la gloire, Le Seuil, Paris,
Elias, Norbert (1991), Qu’est‑ce que la sociologie?, Éditions de l’Aube, Paris
Erner, Guillame (2006), La société des victimes, Éditions La Découverte, Paris
Fabrigar, L. R.; Petty, R. E.; Smith, S. M. & Crites, S. L. Jr. (2006), Understanding Knowledge Effects on Attitude–
Behavior Consistency: The Role of Relevance, Complexity, and Amount of Knowledge, Journal of Personality and Social Psychology 90(4): 556‑577
Geertz, Clifford (1980), Negara. The Theatre State in Nineteenth‑Century Bali, Princeton University Press, Princeton
Grawitz, Madeleine; Leca, Jean (1985), Traité de science politique, PUF, Paris
Guggenheim, Lauren (2008), Strength of Convictions: Policy Debates in the Mass-Media and Political Action (lucrare prezentată la întâlnirea anuală a Asociaţiei Internaţionale de Comunicare, TBA, Montreal, Canada, 21 mai, 2008)
Kardiner, Abraham (1969), L’individu dans sa societé, Gallimard, Paris,
Lane, Robert (1972), Political Man, The Free Press, NewYork
Lau, Richard R. (1982), Negativity in Political Perceptions. Political Behavior 4:353-78.
Lau, Richard R. (1985), Two Explanations for Negativity Effects in Political Behavior, American Journal of Political
Science 29:119-38.
Lee, Jongho (2007), Variation in the Significance of Emotional Responses as a Guide to the Voting Decision, Western Illinois University, Prepared for delivery at the 2009 Annual Conference of the Southern Political Science
Association, January 8 – 10
Mehl, Dominique (1996), La Télévision de l’intimité, Seuil, Paris
Miller, J. M.; Peterson, D. A. (2004), Theoretical and Empirical Implications of Attitude Strength, The Journal of
Politics 66(3): 847‑867.
Svasek, Maruska (2006), Postsocialism: politics and emotions in Central and Eastern Europe, Berghahn Books, New York
Tchakhotine, Serge (1952), Le Viol des foules par la propagande politique, Gallimard, Paris
Teodorescu, Gheorghe (2006), Sisteme şi comportamente electorale, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi: 66
Tocqueville, Alexis de (1981), De la démocratie en Amérique, vol. 2, Garnier-Flammarion, Paris
Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te