Michael Astner: Ultimul meu Crăciun la Apold


Distribuie articolul

În loc de motto:

autoportret

eu, cel născut tîrziu
sub pădurile mărginimii
în apoldul de sus
cel cu saşi şi cu landleri
cel pe care nu-l găseam şi nu-l găsesc
pe hărţile uzuale ale patriei
eu, cel născut tîrziu
într-o zi de vineri
în anul construirii zidului de la berlin
în ziua în care
a izbucnit al doilea război mondial.

eu şi cu mine, noi doi
această echipă minimală
în căutarea spiritului de echipă pierdut –

dar, vorba tricoului nemţesc
„Lieber schizophren als ganz allein!“
da, cum să nu: mai bine schizofrenic
decît singur cuc –

deci eu
cel tîrziu devenit
campionul amînărilor
un soi de anguis fragilis
o grămăjoară de fum
şi-un pumn de-mpotrivire.

Biserica și moara copilăriei, 2018, Michael Astner

În loc de introducere

Părinţii mei, amîndoi din Amnaş (Hamlesch), sat săsesc vecin cu Apoldu de Sus (Grosspold), s-au căsătorit în 1953.

În 1954, s-a născut primul lor copil, sora mea cea mare, 1a Apoldu de Sus, unde tata era unul dintre morari la moara din sat, moară care, în anii aceia, fiind cea mai mare din regiune, funcţiona în trei schimburi!

În 1957, s-a născut cealaltă soră, tot la Apoldu de Sus.

În fine, mi-a venit şi mie rîndul, în 1961. Evident, în acelaşi sat compus, în ce priveşte comunitatea de etnie germană, din landleri şi din saşi.
N-am elucidat niciodată pînă la capăt de ce părinţii mei le-au dat pe surorile mele la bunicii din partea mamei (unul din motive va fi fost şi acela al spaţiului locativ, altul că bunicii trăiau singuri), cert este că ele au făcut şcoala generală la Amnaş, pe cînd eu, mezinul, am rămas la părinţi, petrecîndu-mi toată copilăria, pînă la confirmare, la Apoldu de Sus. Chestiune care, evident, avea să cauzeze la un moment dat, cînd surorile mele crescuseră şi judecau lucrurile cu propria minte, oareşce supărări: da, pe noi ne-au trimis să stăm cu bunicii, iar pe tine, fiu’ mamii, te-au ţinut la Apold! Desigur, aveam să mă simt cumva, cum se spune, vinovat fără vină, nu în ultimul rînd judecînd retrospectiv situaţia: şcoala din Apoldu de Sus a fost net mai bună decît cea din Amnaş, unde mai pui că la Apold eu am făcut engleză ca limbă străină, pe cînd surorile mele au avut parte de limba rusă…

În 1976, ai mei aveau să se mute înapoi la Amnaş: surorile mele trăiau şi lucrau la Sibiu, bunicul din partea mamei murise în 1973, aşa că bunica rămăsese singură. Cum tata a aflat încă din toamna lui 1975 că din cei doar doi morari rămaşi, fiecare cu jumătate de normă, urma să rămână unul singur, el trebuind să facă naveta la Sibiu (angajat al Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie fiind), decizia de-a se muta acasă, la Amnaş, a fost cît se poate de simplă, de vreme ce şi de acolo se putea lesne face naveta, la cele trei curse zilnice spre Sibiu şi trei dinspre Sibiu spre Amnaş! Cum la Şcoala Generală din Amnaş se făcea limba rusă, ai mei au reuşit cumva să aranjeze transferarea mea, în plin an şcolar, la Şcoala Generală Nr.12 din Sibiu care avea şi secţie de predare în limba germană şi unde limba străină din programă era limba engleză. Astfel, trimestrul I dintr-a opta a fost ultimul meu petrecut la Apold, dar de Crăciunul din acel an 1975 nu mai am nici cea mai mică amintire: pesemne l-am petrecut deja la Amnaş, cu ai mei. Pesemne m-am simţit cumva dezrădăcinat, scos dintr-o comunitate în care, în acel ultim an dintre 1974 şi 1975 ajunsesem să fiu integrat pe deplin şi fără rest.

Ultimul meu Crăciun la Apoldu de Sus

Am realizat această mică schiţă biografică pentru a oferi cadrul în care mi-am petrecut eu acest ultim an la Apoldu de Sus, sat în care toţi saşii din sat ştiau şi dialectul landlerilor (majoritari), toţi landlerii ştiau (îndeobşte) şi săseşte, dar limba de „circulaţie” pentru mine, dar şi pentru surorile mele (cît au făcut grădiniţa la Apold), a fost Landlerisch. Doar mama şi tata, amnăşeni fiind, n-au învăţat nicicînd dialectul dominant din sat.

Deci nu, ultimul meu Crăciun la Apoldu de Sus, în satul copilăriei mele, n-a fost în 1975, ci în 1974. Iar de început, acesta a început cu vreo lună înainte de 24/25 decembrie, odată cu pregătirea decorării bisericii pentru ultima mare sărbătoare religioasă a anului. Pregătire care cădea, în parte, în sarcina confirmanzilor, deci a fetelor şi-a băieţilor care urmau să fie confirmaţi în anul următor de Florii. Dincolo de bradul mare instalat îndeobşte în dreapta amvonului, în stînga altarului, biserica trebuia decorată cu o sumedenie de ghirlande. Ghirlande împletite din Efeu (iederă) şi Immergrün (saschiz). Din păcate, nu-mi amintesc dacă se foloseau sau nu şi crengi de brad, dar, de, asta-i memoria, ba-o vina, are găuri şi păstrează doar ce-o impresionează… Primul pas, desigur: procurarea materiei prime. Mers, adică, la oamenii din sat care aveau saschiz prin grădină şi mers într-o drumeţie pînă sus, în pădure, înspre Rod (sat românesc de deasupra Apoldului) la cules iederă. Apoi ne-ntîlneam acasă la cîte cineva din grup (trebuie să fi fost mai multe grupuri, pentru că „promoţia” 1975 al confirmanzilor a constat nu dintr-o singură clasă şcolară, ci din două!) pentru a confecţiona aceste ghirlande. Şi apare altă gaură-n memorie: zău dacă ţin minte dacă noi, băieţii, am contribuit concret la împletirea ghirlandelor!? Personal am zero amintire c-aş fi lucrat cu mîinile mele la făcut ghirlande. Cert este că aceste întîlniri reprezentau şi un fel de pregătire într-ale socializării comunitare, aşa cum confirmarea ulterioară însemna ritualul de primire ca membru deplin al comunităţii confesionale şi de trecere în rîndul tineretului (nota bene, odată confirmat, practic aveai voie să ciocneşti – şi să bei, desigur  – un pahar de vin…). Evident, după muncă urma de fiecare dată un fel de mic chef, cu cîntece şi cu jocuri. De pildă, învîrtitul sticlei: învîrteai o sticlă goală pe duşumea, pînă se oprea şi gîtul ei indica o fată, dacă erai băiat, un băiat, dacă erai fată, iar cei astfel aleşi trebuiau să se pupe… Moment în care constat altă gaură neagră-n biata-mi memorie: nu ţin minte vreun nume de fată cu care să mă fi nimerit la acest joc!? Dar, de, la cît de timid eram, pesemne jocul acesta va fi fost pentru mine mai degrabă un mic chin, ca atare…

În fine, de slujba mare din Ajunul Crăciunului al anului de graţie 1974 iarăşi nu-mi aduc aminte cine ştie ce: da, a fost ultimul an cînd am mai primit şi noi, confirmanzii, ca toţi copiii, cîte-o pungă de hîrtie umplută cu ceva dulciuri (bomboane de pom, vreo ciocolată mică), o portocală, cîţiva biscuiţi de casă cu forme tematice. Dintre confirmanzii mai „răsăriţi” (fie la orele de pregătire a examenului de confirmare – căci, da, aveam de dat un examen în toată regula, în timpul slujbei de Florii, în faţa întregii comunităţi, fie la şcoală) erau aleşi cîţiva care să recite în cadrul slujbei din Ajun de Crăciun cîte o poezie religioasă. Am recitat şi eu una de acel ultim Crăciun al copilăriei mele apolzene, dar, din păcate, nu-mi amintesc ce.

Foto: Michael Astner

În loc de încheiere

Ajuns la final, mă-ntreb de ce naiba am acceptat eu să scriu acest text. Ca să ce? Ca să-mi aduc aminte că nu-mi aduc aminte mare lucru, că memoria mea are o groază de găuri negre? Că despărţirea de satul copilăriei mele a avut loc fix în anul apartenenţei mele depline, singurul, la o comunitate? La o comunitate care a mai funcţionat ca atare, ce-i drept, doar pînă la începutul anilor 1990, dar care, între timp, a devenit şi ea o amintire dezrădăcinată?…

În cele două trimestre dintr-a VIII-a făcute la Sibiu şi pînă după treaptă (1978, la Liceul Brukenthal), am fost probabil unul dintre cei mai singuratici adolescenţi – am pierdut complet contactul cu foştii colegi şi prietenii din Apold, pierzînd doi ani şi jumătate din devenirea mea ca tînăr, de vreme ce n-aveam nicio legătură nici cu tinerii de vîrsta mea din Amnaş. După ce-am luat treapta, am fost cam singurul băiat de la ţară care a fost cooptat în gaşca sibiană. Nu mai eram chiar suspendat între desprinderea totală de satul copilăriei şi neintegrarea în satul alor mei. Dar în ciuda acestei integrări tîrzii într-o gaşcă de liceeni sibieni, acea desprindere completă de Apoldu de Sus trebuie c-a fost un fel de traumă pentru mine. Traumă care, probabil, şi-a găsit dizolvarea, încetul cu încetul, în scris.

Dacă m-ar întreba azi cineva cine, ce sînt, un posibil răspuns ar fi (printre altele…) acesta: Sînt un amnăşan născut şi crescut la Apoldu de Sus.

Michael Astner (* 1961 la Apoldu de Sus, jud. Sibiu) a studiat germanistica şi anglistica la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi.

A debutat literar în 1985 în limba germană (în revista Neue Literatur din Bucureşti) şi în 1987 în limba română (în revista studenţească ieşeană Dialog) şi a publicat volumele de poeme despre calitatea unui timp (Iaşi, 1999) şi ţara transformată-n vînt (Bucureşti, 2011).
Din 2007, susţine rubrica de opinii „Teutonul român” în Ziarul de Iaşi, iar din 2010 este constant prezent cu contribuţii literare în Deutsches Jahrbuch für Rumänien, anuarul-almanah al ziarului Allgemeine Deutsche Zeitung din Bucureşti.

A tradus, printre altele, din română-n germană Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică de Radu Mărculescu (Leid und Offenbarung in der sowjetischen Gefangenschaft, Berlin, 2008), iar din germană-n română Winter im Sommer – Frühling im Herbst, cartea de amintiri a lui Joachim Gauck, fostul preşedinte al Germaniei (Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă, Bucureşti, 2013).Membru al (fostului) Club 8, trăieşte, vorba nemţilor-nemţi, ca freier Autor (în traducere liberă: ca autor fraier) la Iaşi, iar în ultimii ani face din ce în ce mai multe fotografii şi un fel de navetă între Iaşi şi Amnaş (satul natal al părinţilor), unde-l aşteaptă casa părintească a mamei probabil ca ultima staţie a vieţii.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te