Ioan-Aurel Pop: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!” – reflecţii la un secol de la Marea Unire

Ioan-Aurel Pop este preşedintele Academiei Române şi rectorul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca.

Gândurile noastre în legătură cu anul 1918 sunt împărţite. Pe de o parte, comemorăm moartea a milioane de oameni, între care şi sute de mii de români, iar pe de alta celebrăm înfăptuirea deplină a statului naţional unitar român modern.

Dacă în Occident, ideea statului naţional a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminaţi dintre greci, cehi, slovaci, croaţi, polonezi, unguri, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi şi alţii – adică dintre acele popoare care nu aveau state naţionale sau state naţionale moderne şi unitare – au fost animaţi de ideea naţională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii şi alţii făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali şi politicieni ai acestor neamuri au înţeles un lucru elementar: fără stat naţional, popoarele lor riscau să fie înghiţite de imperiile rapace, să fie deznaţionalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porţii, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiţi în Imperiul Ţarist, în Imperiul Otoman şi, mai ales, în Imperiul Habsburgic, au înţeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluţia Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor şi de formare şi consolidare a României până la 1918.
Se accentuează între români convingerea că, vorbind aceeaşi limbă, având acelaşi nume (pornit de la numele Romei), aceeaşi origine, aceeaşi credinţă, aceleaşi tradiţii, locuind acelaşi teritoriu etc., formează o naţiune care are dreptul la propriul stat. Această convingere poartă numele de conştiinţă naţională.

Faptele

Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea o naţiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică naţională. Au înţeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice naţiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare şi dezvoltare a corpului naţional, în ansamblu, şi al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaţionale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menţine prin preceptele lor medievale depăşite, prin absolutism şi neoabsolutism, prin soluţii parţiale şi prin reforme controlate, care nemulţumeau grav popoarele asuprite.

După 1848, dorinţa masivă de unire a românilor într-un stat naţional a fost conjugată cu acţiunile pe plan internaţional, de obţinere a sprijinului marilor puteri. Românii ştiau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes şi că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze şi italienii, şi germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat naţional din Moldova şi Ţara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat naţional a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat, numit oficial România şi reformat după principiile occidentale;
2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independenţa României şi lupta pentru recunoaşterea oficială a independenţei absolute a ţării pe plan internaţional; unirea Dobrogei cu România şi proclamarea ţării drept regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor şi a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei; recunoaşterea pe plan internaţional a statului naţional unitar român în graniţele sale istorice.
Jumătatea secolului XIX şi deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe naţiuni o epocă de formare sau de consolidare a unităţii lor politice. Aşa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar şi al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea şi au întărit forţa naţiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declaraţiei preşedintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României.

Românii, în noile condiţii, s-au organizat, şi-au ales propriile organe reprezentative – politice şi militare (de ordine publică) – şi, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internaţională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crişana, Sătmarul, Maramureşul). Aceste foruri erau „Sfatul Ţării” (la Chişinău, în 27 martie / 9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuţi, în 15 / 28 noiembrie 1918) şi „Marea Adunare Naţională”, prin cei 1.228 de delegaţi cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie / 1 decembrie 1918). Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) şi cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internaţional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componenţă a ţării şi noile graniţe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferinţa de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condiţiile favorabile dezvoltării naţiunilor, dar a conţinut şi germenele unor rivalităţi şi contradicţii, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ţinut seama şi de voinţa popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari şi astăzi. După căderea comunismului, configuraţia de la 1919-1920 s-a şubrezit pe alocuri şi s-a consolidat în alte locuri. Acestea sunt faptele.

Opiniile

Fireşte, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulţumiţi şi laudativi faţă de acele evoluţii, iar învinşii fiind critici şi dornici de revanşă. În ţările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general şi al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie faţă de realizarea edificiilor naţionale şi chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorităţii, fiindcă reprezentanţii minorităţilor (mai ales ai acelor minorităţi foste odinioară majorităţi) au fost, în cea mai mare parte, reţinuţi, dacă nu ostili şi opozanţi direcţi. Nu se putea trece prea uşor de la conştiinţa de naţiune imperială, regală, dominantă şi stăpână la conştiinţa de naţiune obişnuită ori de minoritate naţională ori de grup etnic trăitor într-un stat diferit. Schematizările privează, desigur, realitatea de bogăţia şi varietatea detaliilor, de paleta largă a situaţiilor de nuanţă. Pornind de la această constatare, este clar că au fost atunci şi români care (ca şi unii cehi, polonezi, croaţi, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală, până la credinţa că viaţa lor sau a naţiunii lor ar fi trebuit să se dezvolte în alte cadre, de exemplu occidentale şi nu „balcanice”.

Ceea ce este însă clar atestat şi dovedit, fără nicio putinţă de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari şi că acesta a fost recunoscut pe plan internaţional, prin tratate.

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Curentul vremii

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară apuseană decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Dar ei – românii – au fost conduşi mereu de elite şi nu au rămas nicio clipă fără elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii.

La 1918, se afirma plenar o generaţie de oameni de stat memorabili, iar România avea un suveran şi o suverană care se identificau deplin cu interesele naţiunii, dincolo de orice origini, locuri de naştere şi înrudiri. Regele Ferdinand şi Regina Maria au ştiu să întruchipeze atunci idealul naţional şi să fie înconjuraţi de o elită politică de prim rang, formată din Ion I. C. Brătianu. Nicolae Iorga, Take Ionescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman Constantin Averescu şi mulţi alţii. Din Basarabia veneau Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Vasile Stroescu, Ion Inculeţ, Ion Buzdugan, din Bucovina se afirmau Iancu Flondor, Sextil Puşcariu, Aurel Onciul, Radu Sbiera, iar din Transilvania se alăturau Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Enea Grapini, Septimiu Albini, Onisifor Ghibu, Miron Cristea, Iuliu Hossu şi mulţi alţii. Toţi aceştia au fost fiinţe vii, au avut bucurii şi tristeţi, îndoieli şi certitudini, dar cu un mare numitor comun: să îndeplinească voinţa neamului românesc.

De aceea, revin la vorbele înţeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea, naţiunea a făcut-o!”. E vorba de naţiunea română de oricând şi de oriunde. Unirea i-a coagulat pe români şi în formele de manifestare ale vieţii lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, refăurită şi retrăită mereu şi mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite. Unirea şi România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile nu se lasă de izbelişte, ci se apără, se ocrotesc şi se primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea au ştiut să facă generaţiile trecute.