Interviu cu Teodora Iacob, medic specialist în boli infecțioase: Despre noutatea COVID-19, epuizare, frică și frustrări


Distribuie articolul

La mijlocul lunii martie, în zilele în care România se pregătea să intre în stare de urgență, medicul Teodora Iacob transmitea de pe holurile secției clinicii unde lucrează un mesaj care a ajuns în scurt timp, prin intermediul rețelei de socializare Facebobok, în fața a mii de oameni. Nu era un mesaj implorator, nici disperat, ci unul extrem de lucid, care ascundea o doză mare de responsabilitate: eu stau la spital, tu #staiacasă. La fel ca mulți dintre colegii ei medici, Teodora a avut de mai multe ori pe durata pandemiei de coronavirus sentimentul că nimic din ce a învățat în facultate nu a pregătit-o pentru modul în care a evoluat această boală. „Coronavirusul a adus tot noul care ar fi putut exista în profesia mea”, a declarat Teodora Iacob în interviul acordat Revistei Sinteza. În tot acest timp, a trecut alături de pacienți și de colegii ei prin momente de frică și frustrare, dar a rămas la „medicina ei”, fără a pleca urechea la fantezie atunci când în spațiul public medicii erau transformați în eroi.

În ultimele luni și-a urmat, „ascultătoare”, rutina. Drumul de acasă, la spital și…retur. Uneori se bucura pe trotinetă de soarele de primăvară, alteori asculta la căști piesele preferate, toate în drum spre și dinspre locul cu cel mai mare grad de contagiozitate din oraș.

Numărul pacienților depistați pozitiv a început să scadă în ultimele două săptămâni și panta noilor cazuri este vizibil descendentă. Saloanele de pe secția Adulți 2 nu mai sunt pline, iar presiunea asupra medicilor a ajuns în sfârșit la cote moderate. În aceste zile se împlinește aproape jumătate de an de când medicul Teodora Iacob nu și-a mai văzut părinții din Sighișoara. După două testări pentru COVID-19 cu rezultat negativ a venit și momentul revederii. „Nici nu mai știu cum se simte să îmi îmbrățișez părinții. E atât de multă fericire, încât simt că nu pot să îi fac față”, a explicat Teodora cu câteva zile înainte de a pleca spre Sighișoara, orașul său de suflet.

Teodora Iacob este unul dintre medicii din România care s-au aflat pe frontul pandemiei de coronavirus de la primele cazuri confirmate în Spitalul Clinic de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca, primul spital din Transilvania care a tratat pacienți cu COVID-19. Absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” (UMF), lucrează pe secția Adulți 2 a SCBI Cluj încă din 2013. În prezent este medic specialist în boli infecțioase, asistent universitar la UMF și lector la Universitatea „Babeș-Bolyai”.

Foto: Cristina Beligăr

Am vorbit cu medicul Spitalului Clinic de Boli Infecțioase, Teodora Iacob, despre perioada epuizantă a ultimelor trei luni, despre noutatea pe care a adus-o COVID-19 în profesia ei și despre sentimente de frică și frustrare.

Îți amintești cum au fost primele zile în care ai intrat în contact cu pacienți infectați cu coronavirus?

Primul meu pacient infectat a fost internat de doamna doctor Monica Muntean, medic primar și șefa secției Adulți 2, ea fiind de gardă în acea duminică noaptea. Pacientul era internat inițial doar cu suspiciune de COVID și luni dimineața l-am preluat eu. Între timp, infecția era confirmată. Pregătirea a început însă cu mult înainte de a avea primul caz, mai exact după ce a explodat focarul din nordul Italiei. Încă de la primele cazuri din Europa, inclusiv la noi în clinică a început să se sensibilizeze lumea la raportul zilnic, dar când numărul de cazuri a izbucnit în Italia, am început să discutăm la modul foarte intens despre protocoalele de echipare și dezechipare. În 24 februarie, deci în zilele când Italia se confrunta cu un număr extrem de mare de cazuri, eu eram de gardă. Dacă înainte, pe linia de COVID a clinicii noastre erau trei-patru consultații, în acea gardă am avut 38 de consultații. A fost prima gardă în care am stat șase ore în combinezon și chiar primul om din spital care s-a văzut pus în situația de a face asta. Am prins exact acel boom.

Ce înseamnă să stai șase ore în acel combinezon? Ce limite îți impune?

Nu aveam neapărat o problemă cu acel combinezon, ci eram extrem de stresată pentru că nu aveam circuitele bine puse la punct la nivel de spital. Ne întâlneam cu tot felul de particularități. Pacienți care au venit în contact cu oameni confirmați, alții care au fost în zone vecine cu ei, alții care doar au luat avionul din acele zone. Încă nu eram pregătiți pentru aceste particularități. Și în lipsa triajului, m-am trezit cu 16 oameni care toți așteptau în același loc. Ne aflam la doar două zile de când focarul izbucnise în Italia și la nivel de țară nu era pus la punct protocolul. Când ești pus față în față cu 38 de particularități, deciziile trebuiau luate pe moment, în condițiile în care nu existau la nivel legislativ hotărâri în acest sens. Cel mai greu este să iei o decizie când ai o particularitate la caz, nu când ai cazul clasic. Pe parcurs, protocolul s-a adaptat în funcție de evoluția epidemiologică și de cea clinică, respectiv terapeutică.

În ceea ce privește echipamentul, noi preferăm ca vizita la pacienți să o facem în halatele impermeabile pe care le iei din față și care se leagă la spate. Peste ele avem șorțulețul de plastic, botoșei, capelină, mască FFP2, ochelari, vizieră și două perechi de mănuși. Le preferăm pe acestea, pentru că sunt mai ușor de dezechipat. Protecția în acest caz, însă, nu este din cap până în picioare, pentru că rămân câteva părți puțin expuse. În cazul combinezonului, este protejat fiecare centimetru al corpului. Te simți, într-un fel, ca la nivel placentar. La dezechipare este, însă, mult mai greu. E foarte important să rulezi partea de sus a combinezonului pentru că altfel riscul este foarte mare să te contaminezi în jurul gâtului. De aceea, atât la combinezoane, cât și la halate impermeabile, mereu mă dezinfectez și în zona gâtului. Combinezoanele, personal, le-aș folosi în momentul în care stai mai mult timp îmbrăcat sau în timpul procedurilor generatoare de aerosoli, când pacientul tușește sau când trebuie intubat. De asemenea, combinezoanele sunt fezabile în cazul asistentelor care trebuie să intre la toți pacienții să recolteze probe sau să le administreze tratamente.

Ca medici infecționiști foloseați și înainte echipamente diferite față de alte specialități medicale?

Pot să spun că eram mai familiarizați cu procedurile de echipare și dezechipare medicală, pentru că am mai trecut prin tot felul de situații particulare, precum cazurile și epidemia de Ebola, bolile cu transmitere respiratorie majoră, sau tot felul de gripe. Cu siguranță eram extrem de bine familiarizați cu masca și mănușile și foarte atenți cu partea de curățenie și dezinfecție. Mă gândesc de exemplu la infecția determinată de Clostridium, care se transmite prin spori și e foarte ușor transmisibilă. De aceea, cumva, suntem puși în gardă cu ce înseamnă transmiterea și, da, din punct de vedere epidemiologic, suntem mai instruiți și mai precauți poate decât alte specializări medicale.

Medicul specialist Teodora Iacob, în timpul vizitei unui pacient suspect de coronavirus/Foto: Cristina Beligăr

Foarte mult s-a vorbit în această perioadă despre relația pacient-medic. Cum ai resimțit tu îngrădirile impuse de echipament și de faptul că nu știați nici voi, la început, foarte multe despre modul în care se manifestă și evoluează această infecție?

Relația medic-pacient, în cazul infecțiilor cu noul virus, nu mai există. E o relație surogat. Ne simțim extrem de limitați și, deși cred că s-a mai spus, este foarte frustrant pentru un medic să nu poată să își petreacă timpul de care are nevoie cu pacientul respectiv. Pe lângă timp, în al doilea rând, contactul fizic și vizual sunt absolut limitate și minimale, ceea ce este aberant. Am simțit la modul emoțional negativ că pacientul se externează din spital și nici măcar nu știe cum arătăm. Noi îi vom recunoaște mereu și ne vom aduce aminte de ei mereu, pentru că au petrecut minim 14 zile, maxim, 7-8 săptămâni cu noi. În timp ce noi i-am văzut în fiecare zi, ei văzându-ne, nu ne-au văzut de fapt și nu fac diferența între noi. Când ți-ai pus parafa pe scrisoarea medicală, e destul de trist și descurajant să știi cu un om te-a văzut trei-patru săptămâni, dar de fapt nu te-a văzut niciodată. Maxim îți cunoaște zâmbetul de sub vizieră. În funcție de complexitatea cazului, petreceam mai mult sau mai puțin cu pacienții. Cinci-șase minute, în medie. La început, atât eu, cât și colegii mei eram foarte concentrați să ieșim cât mai repede din saloanele bolnavilor. Ascultam plămânii și inima, palpam un abdomen, verificam niște edeme, parametrii clasici, schimbam trei cuvinte și atât. Pe parcurs, aflând și alte informații despre boală, ne-am mai relaxat și am înțeles că nu este nicio problemă să le acordăm pacienților mai mult timp.

Cu ce sentimente te-ai confruntat în această perioadă? Ce sentimente ai citit în ochii pacienților pe care i-ai avut?

COVID-ul, prin definiția de caz, are printre simptome și anosmia, adică pierderea mirosului. Dacă mă întrebați a ce miroase COVID-ul, răspunsul e: frică și a frustrare. Sunt două sentimente încercate atât de pacienți, cât și de medici, până ne-am acomodat cu ce înseamnă coronavirus din punct de vedere clinic, terapeutic, complicații și transmitere. Cel puțin, în primele două-trei săptămâni, mă duceam cu frică la clinică. Era ceva complet nou și nu știam ce efecte va avea pe termen lung. Pacienților le era frică în primul rând, pentru că se aflau internați în spital cu o boală despre care se vorbea nonstop, atât pe rețelele de socializare, cât și la TV. A mai intervenit apoi frustrarea din partea pacienților asimptomatici care doar pentru faptul că sunt pozitivi trebuie să stea în spital. E o situație foarte complexă, dat fiind că legislația în vigoare nu permite pacienților asimptomatici să fie izolați la domiciliu și atunci trebuie să fie izolați în spital până în momentul în care testul de coronavirus e negativ. Asta poate dura și trei săptămâni. Au fost persoane care s-au conformat și persoane care nu reușeau să înțeleagă situația, o stare care s-a răsfrânt în toate direcțiile.

S-a schimbat profilul pacientului pe parcursul pandemiei?

Cu siguranță, studiile retrospective vor evidenția dacă profilul s-a schimbat pe parcurs. Raportat la cazurile noastre, profilul a depins mult de locul unde a izbucnit focarul. Dacă focarul a izbucnit într-un centru de îngrijire a vârstnicilor, atunci evident că pacienții au fost vârstnici. De asemenea, o rată mare de transmisibilitate a fost la început în rândul tinerilor, pentru că am avut exodul diasporei. Depinde în de comunitate sau zonă a izbucnit.

Foto: Arhiva personală

La mijlocul lunii martie ai simțit nevoia să transmiți un mesaj pe Facebook în care le recomandai oamenilor să stea acasă. De ce această nevoie de exprimare?

De ce am vrut să arunc fumigena cu statul acasă? Din cauza familiei. Pentru că inclusiv în familia mea există persoane cu comorbidități multiple, respectiv tatăl meu, și mi-am dat seama cât de important este să ne protejăm atât pe noi, cât și pe cei din jur. E vorba de simțul responsabilității. Și mi se părea că, atunci când era agonia primelor cazuri la noi în țară, lumea nu doar că nu conștientiza, dar nu credea că trecem printr-o epidemie. Nici în momentul în care a devenit pandemie, lumea nu credea în puterea acestui virus. Asta a născut în mine o revoltă și am simțit că în felul meu trebuie să transmit importanța asumării responsabilității. Deci este clar că acea acțiune a avut o componentă emoțională, cu izvorul în familie.

De cât timp nu ți-ai văzut familia?

De la sfârșitul lui ianuarie nu mi-am văzut părinții, deși eram obișnuită să merg acasă, în cetatea mea (Sighișoara, n.r.) și de două ori pe lună. În urmă cu o săptămână am avut ocazia să îi văd, însă nu i-am putut îmbrățișa pentru că nu fusesem încă testată.

Care a fost cea mai mare îngrijorare a părinților tăi în toată această perioadă?

Evident că îngrijorarea lor majoră a fost faptul că unicul lor copil se afla în prima linie și că se expune în permanență, în fiecare zi, atât pe secție, cât și în gărzi. În familia mea situația este particulară pentru că și mama este tot cadru medical, tot în prima linie, mai exact medic de familie și pediatru. Ca urmare, îngrijorarea era stereo, bilateral simetrică. Erau acolo niște anxietăți pasate de la unii la alții.

Din punct de vedere etic și moral, am fost sfătuiți să limităm contactul cu familiile noastre, să încercăm să ne izolăm de prieteni, să locuim separat, tocmai pe considerentul că noi suntem în permanență expuși și am putea fi asimptomatici. Au fost multe cadre medicale care s-au izolat de familie și care fiind din Cluj au locuit la hoteluri sau la pensiuni puse la dispoziție de SCBI Cluj. Evident, acum, că s-a spart valul și că deja face doar spume la mal, toată lumea vrea să își vadă familia, iar pasul doi în acest caz este testarea. Pe rând, pe secții și departamente, lumea din spital s-a testat. Din fericire, toate rezultatele de la noi din clinică, în repetate rânduri, au fost negative, ceea ce pentru noi e o reușită majoră. Cred că a fost vorba de multă atenție și responsabilitate din partea mea și a colegilor mei, gândindu-ne la momentul în care ne vom revedea familiile. Un rol important l-a jucat și frica, mai ales în rândul celor care au o anumită vârstă. Totul a funcționat ca într-o mare familie.

Teodora Iacob, păstrând distanța față de mama și tatăl ei, în fața Spitalului Clinic de Boli Infecțioase din Cluj/Foto: Arhiva personală

Spune-ne mai multe despre familia „Adulți 2”. În lipsa părinților și a celor apropiați s-a creat la nivel de secție o legătură pe care nu o aveați înainte.

Întotdeauna pe secția noastră a fost o atmosferă mai de Woodstock, nu neapărat relaxată, dar cu o încărcătură extrem de pozitivă. La noi pe secție se ascultă muzică, la noi pe secție, oamenii vorbesc despre roșii, despre dovlecei, despre chitară, despre pictură, despre pietrele semiprețioase. Și am încercat să enumăr aici doar câteva dintre pasiunile colegilor mei. Cert este că îndrăznim să vorbim și altceva decât medicină și atmosfera este foarte pământeană. Și mai cred că atmosfera s-a menținut și pe durata pandemiei. Înainte era o relație de colegialitate, între colegi care se simt bine pe secția unde lucrează. Era, cum s-ar spune, o veselie matinală. Știam că, după ce mi-am băut cafeaua acasă, mă duc la clinică cu trotineta zâmbind, fără un motiv să fiu încrâncenată sau încruntată. Odată cu pandemia, a crescut tensiunea la cote fabuloase. Fiecare ne doream să anulăm starea de anxietate, dar era extrem de greu să facem asta. Din fiecare, puși în tot felul de situații, ieșeau anxietățile și se manifestau în diverse feluri. Am ajuns însă să ne cunoaștem aceste anxietăți și s-au creat niște legături extrem de complexe. De la colegi și prieteni, am început să ne simțim ca în familie. Șefei mele de secție îi spun „mama Moni”, nici nu se poate altfel. Toată lumea ne știe ca familia Adulți 2.

Ce ți-a lipsit cel mai mult în termeni de socializare în ultimele luni?

Berea cu Alinuța (râde). Prietena mea cea mai bună lucra cu un etaj mai jos. Lucrând pe secții închise, au trecut săptămâni întregi fără să ne vedem. Vorbeam la telefon, ne vedeam pe WhatsApp, deși teoretic ne aflam foarte aproape una de cealaltă. Îmi lipseau momentele când, odată plecată din clinică, îmi luam prietena de braț și mergem pe o terasă să ne povestim ziua și să ne descărcăm. Săptămâni la rând nu am mai făcut asta, până în momentul când a venit prima tură de testare și ne-am testat în aceeași zi amândouă, alături de o altă colegă de secție și de soțul ei care mi-a fost coleg de facultate. Ne-am testat toți patru și, în momentul în care testele au ieșit negative, nimic nu ne-a mai stat în cale să petrecem câteva ore împreună. În momentul în care Alina a intrat în apartamentul meu, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Atât de fericită sunt, că mă simt ca în rai”.

Ai simțit o schimbare a percepției oamenilor asupra medicilor în această perioadă? Peste tot s-a vorbit despre eroii zilelor noastre, eroii din prima linie.

Cred că am putea discuta la nesfârșit pe această temă. În momentul în care există o agonie, de orice fel, omul prin definiție caută un reper de care să se agațe. În agonia aceasta coronavirală, singurul reper de care se puteau sprijini oamenii erau medicii. Și atunci s-a dezvoltat ideea de medicii noștri, eroii noștri. Sigur că aceasta a fost o situație particulară, în care efortul depus al medicilor a fost la cote maxime, la fel și implicarea lor. Dar nu este prima oară când medicii se implică sau când medicii sunt acolo, în primă linie. Fiind vorba de pandemie, totul a căpătat proporții fantastice și hiperbolice. Tot o culoare și o nebunie și un hashtag peste tot. Au fost foarte mulți medici în centrele roșii ale pandemiei, care și-au dat viața pentru pacienți. Ei au fost adevărații eroi. Eu însă sunt foarte obișnuită cu declarațiile bombastice și apoi cu reversul medaliei și anume afirmațiile că medicii iau șpagă, că nu se implică. Nu e nici prima situație, nici ultima. Așa că rămân la medicina mea, nu plec urechea la fantezie și la poezie.

O parte din familia Adulți 2/Foto: Arhiva personală

Ce a adus COVID-19 în viața ta, ca medic?

Coronavirusul a adus elementul de noutate. Nu este prima pandemie de pe planetă, nu va fi nici ultima, nu este nici prima pandemie de natură virală care există. Avem exemplul HIV, Ebola, MERS-CoV, deci suntem oarecum suntem familiarizați cu ceea ce înseamnă o epidemie sau o pandemie. Există și alte coronavirusuri. Dar SARS-CoV-2 e cu totul și cu totul nou și este atât de versatil și de complex, încât ne uimește zilnic cu ceva. A adus tot noul care putea exista. În fiecare săptămână în care credeam că una din terapiile pe care le folosim ar putea fi cea bună, se descoperea un alt efect patogen al virusului sau un alt mecanism patogenetic care implica asocierea altei terapii. După ce asociam cele două feluri de medicamente, ne dădeam seama că este nevoie de un al treilea tratament. Atunci sigur că ne aflăm încă pe nisipuri mișcătoare. Încă nu reușim să stăpânim evoluția lui. Din acest punct de vedere a adus tot noul care există pentru profesia mea.

Îți dorești să cunoști mai multe despre acest nou virus? Te vei implica în acest sens și în proiecte de cercetare?

Deja sunt implicată în două proiecte de cercetare, chiar dacă nu mi-am făcut un ideal în a face cercetare în această profesie. Dar coronavirusul este o provocare și îmi doresc să mă implic în proiecte de cercetare să rezolvăm cu tot „noul” acesta odată.

Despre noul coronavirus s-a spus că este temperat, domol. Ce înseamnă temperat și ce înseamnă periculos în termeni de contagiozitate?

Sigur că nu este cel mai contagios virus din univers care există. Nici rata de mortalitate nu e cea mai mare dintre toate felurile de epidemii virale. Dar a avut un impact atât medical, cât și social și economic la nivel global într-un timp foarte scurt, încât ne-a făcut pe toți atenți la el.

Care a fost cel mai mare număr de pacienți pe care l-ați avut în spital?

166 a fost cel mai mare număr de pacienți în tot spitalul, iar pe secția noastră am avut zile cu 22 de pacienți din 24 de locuri. Teoretic ar fi trebuit ca în fiecare salon să avem un singur pacient, dar având în vedere că erau focare intracomunitare, sau pacienți din aceeași familie, ne-am permis să îi punem în același salon și atunci am câștigat multe locuri „de cazare”.

Cum au trăit studenții și rezidenții tăi perioada pandemiei? Ce impact crezi că va avea asupra lor toată această perioadă?

În momentul în care am avut primii pacienți cu coronavirus, activitatea didactică în cadrul unității noastre sanitare s-a oprit. Astfel, studenții doar la nivel teoretic au venit în contact cu boala, pentru că la nivel practic nu a fost cazul. E o curiozitate și pentru ei cum este pentru multă lume. În acest moment cred că sunt mult mai preocupați de examenul online pe care îl au de dat. Pandemia nu a făcut altceva decât să-i încurce în finalul lor de an. Nu cred că au uitat de bolile din care trebuie să dea examen. Mai știu și că au fost supărați că nu au mai putut organiza serenadele de sfârșit de an. Au așteptat șase ani pentru două săptămâni de serenade, ceea ce nu se va mai întâmpla. Din punct de vedere al rezidenților, ei nici nu au apucat să vadă ce înseamnă o altă boală, precum o rujeolă, o hepatită A, o meningită. Au intrat cu pieptul dezvelit în plin coronavirus. Sperăm ca în scurt timp să revină și la alte „bube și febre” și să le învețe și pe acelea.

Ce discuții aveați pe secție în legătură cu noile evoluții ale bolii?

Mai ales la început, când totul se întâmpla secundă de secundă, căutam în toate direcțiile informații. Totul era atât de nou și de fierbinte că nici studiile nu apucau să fie publicate. În momentul când apăreau noutăți concrete, aproape zilnic le printam și le postam pe perete. Le discutam, schimbam păreri, era o atmosferă plăcut academică, confortabil academică, chiar prietenească. Discuțiile începeau de la teorii ale conspirației și avansau până la frustrarea anticoagulantelor.

Echipa secției Adulți II în camera medicilor/Foto: Cristina Beligăr

Apropo de teoriile conspirației, crezi că această pandemie va schimba percepția privind importanța vaccinării?

Abia aștept să ajungem la momentul vaccinării. Nu știu exact care va fi percepția. Îmi doresc să dăm restart mentalității celor care nu cred în prevenție prin vaccinare și în eradicarea unor boli prin vaccinare. Sper că acest nou virus a venit subtil, discret și a apăsat butonul de restart. Și îmi doresc ca, atunci când va exista vaccinul și când vor începe campaniile de imunizare globală, să nu mai existe persoane care să se opună sau să își expună familia în fața unei boli pentru care noi avem o armă pe care să o folosim ca apărare. Dar ce sper eu este o utopie.

E greu de zis acum care ar fi durata protecției oferite de vaccin și cât timp vom fi protejați. O lună, două, un an, cinci ani. Vaccinul împotriva gripei ne oferă protecție de sezon. Dacă ne vaccinăm profilactic înaintea sezonului gripal, pe durata lui suntem protejați. Dacă vaccinul împotriva coronavirusului ar avea un profil asemănător, atunci este clară situația. Dacă ne oferă o protecție de lungă durată, am fi cu atât mai liniștiți. Dar cu coronavirusul, nimic nu știi cu certitudine.

Cât de solicitantă a fost perioada aceasta pentru tine?

Aș folosi un cuvânt mai bun în loc de solicitant, pentru a descrie cum a fost această perioadă pentru mine. Epuizant. Consum energetic, emoțional, psihologic, profesional și fizic la cote maxime. Oboseala acumulată, cronică, te duce la epuizare.

Își amintești care a fost cea mai grea zi din pandemie, în spital?

Da. Îmi aduc aminte exact. Era undeva la final de martie, când crescuse exponențial numărul de cazuri la nivel național și spitalul nostru era ca o uzină în care hornurile scoteau fum și motoarele erau încinse. Atunci am avut un moment în care am simțit că mă dezintegrez și eu și că nu mai am puterea să îmi revin la loc, să pot să trec de ziua X, la ziua Y. A fost momentul în care am venit acasă și am plâns. A fost o zi foarte neplăcută. În ziua următoare, însă, m-am adunat cu fărașul și am mers din nou să fac ce știam mai bine.

A fost și o anume zi care ți-a dat o doză de optimism că poți merge mai departe?

Primul meu liber după o gardă, de altfel cea mai solicitantă din pandemie. În momentul în care a venit șefa mea de secție și mi-a spus, „Teo, ai liber mâine”, atunci am simțit că am renăscut și m-am bucurat de ziua aceea liberă ca de două luni de concediu. Și atunci am simțit că da, pot să mai duc o vreme toată nebunia.

La nivel de unitate s-a luat decizia să lucrăm în ture inițial, ceea ce a fost mai bine pentru noi pentru că rulajul pacienților nu punea presiune întru totul pe medicul curant, care dacă nu ar fi fost turele, intra dimineața la 8.00  pe secție și pleca la 5.00-6.00 după-masa. Ori, dacă s-au reorganizat secțiile pe ture, atunci medicul de dimineață venea și lucra până la ora 13.00-14.00, urmat de medicul din tura de după-masă. Asta a ajutat foarte mult mersul motoarelor din uzină. Altfel, nu ai cum să fii în permanență conectat la 220 volți și să nu scurtcircuitezi. La nivel de secție, „mama Moni” a fost un lider care a echilibrat în permanență toate trăirile noastre. A fost ca un Harry Potter al pandemiei. A făcut frumosul în toată pandemia.

După concediu, la ce te aștepți pe planul COVID-19?

Nici nu vreau să mă gândesc unde revin și ce fac. M-am testat, am fost negativă și mă așteaptă părinții acasă cu gulyás. Încă nu realizez că mi se întâmplă asta. Nici nu mai știu cum se simte să îmi îmbrățișez părinții. E atât de multă fericire, încât simți că nu poți să îi faci față și te blochezi. Cum va fi când mă întorc? Nici nu vreau să știu.

Care sunt bolile verii la un spital de infecțioase?

Depinde unde îți faci concediul (râde). De la malarie, la toxinfecție alimentară și la hepatită A, dacă ești pe litoralul românesc, toate pot să apară. La modul serios însă, în general vara, un oarecare profil epidemic l-ar reprezenta mai degrabă bolile digestive. Nu în totalitate, dar poate mai exprimate în sezonul cald.

Cât de sensibil este capitolul „căpușe” pentru tine?

Ce începe cu litera „C”, infectează și nu este coronavirus? Căpușa (râde). Într-adevăr, căpușele reprezintă pentru mine un capitol extrem de sensibil. Pot să spun că Lyme și componenta sa de bază, căpușa, sunt ceva ce eu nu pot gestiona foarte bine din punct de vedere emoțional, deoarece am trăit experiența gărzilor în care nu contează ora, centimetrul de corp unde acea căpușă ar putea fi prezentă, tu trebuie să fii acolo, să faci magia și să scoți căpușa. Din această cauză subiectul e unul „periculos”. Foarte mult s-a mediatizat această boală, dar ca orice altceva, nu există pandemie fără isterie.

Mesaj de „bun venit” la intrarea pe secția Adulți 2

Cine a instituit practica de a asculta muzică pe secția Adulți 2?

Aminteam mai devreme de pasiuni pe secție, iar pasiunea mea e muzica. Inițial puneam muzică de pe telefonul meu, dar, ulterior, una dintre rezidentele mele a adus o pereche de boxe pe baterii, după care am început să fac lobby pentru un set de boxe la calculator și de câțiva ani ascultăm muzică la aceste boxe. Ideea a fost foarte bine primită și acceptată și avem chiar sesiuni pe genuri, de la blues și jazz, la zile de vineri când îți vine să asculți muzică „de plajă”, chiar dacă e noiembrie și știi că ai 20 de pacienți pe care trebuie să îi externezi.

Cum simți că te-au schimbat pe tine cele două luni de pandemie de coronavirus?

Simt că nu mai sunt nimic din ce am fost. Mi-au rămas principiile de bază pe care le am de acasă, dar pe toate planurile vieții mele această pandemie a avut un impact total neașteptat. În toată perioada aceasta de izolare, și vorbim și de medici în acest caz, oamenii categoric și-au auzit gândurile mai mult decât o făceau înainte. În momentul când îți auzi gândurile, începi să te regăsești pe tine și când începi să te regăsești, îți dai seama de anumite lucruri. Prin asta am trecut și eu și mi-am dat seama cine sunt și ce vreau să fac mai departe în viața mea. Dacă nu ar fi fost pandemia și autoizolarea, nu aveam timp să îmi aud gândurile. Astăzi mă cunosc mai bine și simt mai bine ce îmi doresc. Până acum nu ai avut timp să te asculți, să îți acorzi timp, era prea mare gălăgia… Știa Robinson Crusoe bine, ce știa.

Care este piesa pe care o vei asculta în mașină, pe drumul spre casă?

Influențată de întrebare, mă gândesc la Etta James, At last.

Citiți și:

REPORTAJ O zi cu medicii din prima linie a pandemiei de coronavirus: Lupta cu inamicul perfid continuă

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te