„Noi suntem ori nimic, ori primii! Cred că asta este problema noastră majoră”

Interviu cu psihologul Daniel David, prorector al Universității „Babeș-Bolyai”


Distribuie articolul

La Cluj a avut loc, în septembrie, un congres, REBT 2019, care s-a desfășurat, pentru prima dată în istoria sa, în afara Statelor Unite. De ce în România și de ce în Cluj și care este percepția internațională despre noi? 

Psihologia clujeană totdeauna a fost ancorată în lumea internațională, ea a fost fondată de Ștefănescu Goangă, iar el a terminat la Viena și a făcut specializări în Germania. La noi avem păstrate în laboratoare și în muzeu obiecte cu sigla Leipzig, a adus cu el dotările de acolo. Așadar, noi întotdeauna am fost ancorați internațional. Din păcate am trăit și noi pauza aceea când a fost desființată psihologia, între ’77 și ’89. Reînființată după ’89, noi am păstrat prin oamenii mai în vârstă care au prins și perioada anterioară care au ținut legătura cu ceea ce a însemnat spiritul școlii de psihologie clujene, astfel încât cei care am început după ’89 mereu ne uitam înafara nu ne uitam după nu știu ce anturaj din România, nu ne uitam spre București. Nu că nu ne uitam din orgoliu, doar colaborăm cu colegii noștri, însă pentru noi miza era colaborarea cu cei dinafară, să fim în proiecte comune cu ei, să învățăm de la ei și așa mai departe.

Ați reușit să recuperați perioada aceea nefericită?

S-a recuperat. Psihologia clujeană este prima care a recuperat, pentru faptul că ea în ’89 a venit cu o altă garnitură de psihologi, spre deosebire de alte facultăți care au continuat cu oameni pregătiți în paradigma de dinaintea desființării. Și aceasta a fost o schimbare fundamentală. Cui i se datorează ea? În primul rând profesorului Ion Radu, care a mizat și pe oamenii din vechea garnitură, dar care a adus oameni complet noi pe care i-a trimis în străinătate și a spus: „studiați și veniți și faceți aici ce-i acolo!”. În celelalte centre au continuat mult cu cealaltă paradigmă, acum recuperează, sunt și ei acum foarte ok, dar Clujul reprezintă, dacă vreți, un centru al psihologiei în România, nu doar că spunem noi – ne uităm în ratingurile internaționale –  suntem mereu în top 500, deși universitățile românești nu au intrat în top 500, psihologia clujeană a intrat, ca specializare. Cam asta este situația și atunci, automat, sigur, noi odată ce am reușit fiecare în domeniul nostru să fim mai influenți, conferințele majore, congresele internaționale, care se organizează în diverse țări ale lumii, încercăm să le tragem și spre Cluj, și spre Universitatea „Babeș-Bolyai”.

Concret, care este beneficiul acestora?

Beneficiul cognitiv, ca pentru orice congres, oamenii, tineri, studenții au oportunitatea să-i cunoască direct pe cei din cărțile cărora învață, adică ai tot învățat din cartea lui, acum îl vezi pe el, acesta este cel care ți-a marcat, de pildă, lucrarea de licență! Astfel intră în colaborare cu ei, încep să facă proiecte împreună. Este deci vorba despre o sincronizare academică și de un networking profesional.

În privința orașului, nu se poate vorbi de un beneficiu? Aceste congrese pot aduce   notorietate orașului,  îl „pun pe hartă”?

Ba da. Pe mine mă interesează – dacă ați văzut – în toate congresele internaționale mereu am punctat ideea de Cluj-Napoca, Transilvania, România. Încercăm astfel să promovăm orașul, Transilvania și țara. Cu filmele pe care le știm, cu ce înseamnă orașul – foarte mulți rămân șocați când află că orașul Cluj este singurul care a avut cel mai înalt grad de urbanizare în perioada orașului roman, că a avut statutul de colonie, aceasta însemnând că locuitorii săi se spuneau dreptului roman, Ius Italicum, la fel ca locuitorii Romei. Astfel, Napoca și Londra erau orașe care făceau parte dintr-un imperiu, cu statut de colonie. Asta în timp ce în celelalte părți ale țării lucrurile erau în dezvoltare. Clujul are o istorie și când străinii află lucrurile astea rămân mirați, chiar șocați, le place să vadă orașul, le place să vadă zona romană, zona antică…

Daniel David, în timpul sesiunii solemne dedicate unui secol de la fondarea primei universități românești la Cluj | Foto: Dan Bodea

Pot aceste evenimente să deschidă noi colaborări și oportunități pentru studenți, pentru cercetători?

Da. Aproape după fiecare congres, cei care veneau din universități care nu aveau program Erasmus ne cereau să dezvoltăm programe Erasmus. Și aceasta înseamnă că și studenții noștri încep să circule.

Înțeleg că au fost participanți din foarte multe domenii de cercetare. Ca tendință, înspre ce ne îndreptăm?

Oamenii trebuie învățați că nu toate tratamenetele trebuie promovate agresiv, nu toate sunt tratamente științifice, care au validare științifică, să învețe să aleagă acele tratamente care au suport empiric, suport științific, să nu plătească bani care au doar promovare nu și spuport științific. Să îi învățăm să separe în științific, pseudoștiințific și nonștiințific. Până și în medicină este foarte complicat, în psihologie cu atât mai mult. Aceasta este o tendință, au apărut ghidurile științifice internaționale care sunt accesibile online astfel încât oamenii trebuie educați ca atunci când, de pildă, un copil este diagnosticat cu ADHD sau cu autism, te poți documenta. Deja aceste informații sunt accesibile online: care sunt tratamentele cele mai eficiente la nivel internațional, iar atunci când mergi la un specialist în psihologie spui că, uite, am citit asta! Faceți tratamentul ăsta? Și dacă nu face, să explice de ce nu face tratamentul despre care ai citit că este cel mai bun.

Da, dar trăim o explozie informațională. Cum facem diferența între abordările științifice și cele care nu sunt științifice, mai ales într-un domeniu încă nou pentru publicul român?

Ne uităm mereu: ce credibilitate are, dacă mă duc la cineva care conferențiază pe o temă, o fac pentru că îl consider mai bun decât mine în acel domeniu. Și atunci te uiți cine este persoana respectivă, de unde vine, ce credibilitate are. Apoi te uiți la legăturile lui cu mediul academic, dacă a scris ceva despre ce conferențiază, este cartea respectivă apărută la o editură serioasă, care verifică ce scrii… sau nu?

Înțeleg că există o preocupare față de aspectul public al psihologiei. S-a schimbat ceva în acest sens?

Da, o altă tendință actuală este să scoți aceste abordări științifice din domeniul clinic, adică le păstrezi în domeniul clinic, dar trebuie să le duci și spre domenii. De pildă, spre domeniul educațional, să-i faci pe copii să fie mai raționali, adică să fie mai rezilienți la stres, pe linia prevenției, a promovării sănătății, în organizații, astfel încât treptat, această abordare științifică să poată fi acceptată de către unii chiar ca filosofie, ca un stil de viață, fiindcă altfel vin alții și propun alte stiluri de viață de te miri de unde le-au scos.

Altfel spun că eu fac știință când vin oamenii în cabinetul meu. Nu! Ieși și în afara cabinetului, prezintă-le oamenilor un stil de viață și apoi lasă-i să aleagă.

Cât de pregătită este România să adopte un astfel de stil de lucru? Instituțiile noastre se dovedesc nepregătite pentru numeroase situații. Cum facem ca ce se studiază și rezultatele din psihologie să fie aplicate în educație?

Recunosc că este o situație complicată față de țările vestice. Să vă dau un exemplu despre ce se întâmplă în Marea Britanie și în țările nordice. Marea Britanie a făcut această analiză și a spus: pe baza analizei științifice, noi avem ghiduri naționale și plătim din banii contribuabilului doar acele abordări care au suport emipiric. Nimeni nu a interzis restul abordărilor, dar au spus: Nu le plătim din banul public! Dacă vrei să-ți plătești din proprii bani o abordare de tip „hocus-pocus”, dacă tu crezi că Mercur cu Venus ți-a generat depresia, poți să plătești pentru asta. Și acolo sunt ghidurile foarte clare, de exemplu, National Institut for Health care a rezolvat acest lucru. Am încercat și noi să facem acest lucru într-o tentativă de a lua modelul Marii Britanii. Nici măcar nu trebuie să facem alte ghiduri, pentru că au făcut ei analiza literaturii de specialitate, așa că hai să preluăm ce-i în ghidul respectiv! Nu s-a reușit încă din cauza faptului că la noi partea psudoștiințifică și nonștiințifică este încă foarte puternică. Acestea au avut mereu câte un reprezentant în parlament, câte un ministru care crede în horoscoape, parlamentari care cred în energii ale universului, în tot felul de lucruri care interferează cu cele serioase și asta arată și nivelul de cultură al celor care iau decizii. Și mereu ne-am ciocnit de aceste lucruri: de ce să nu punem și aia, de ce să nu punem și cealaltă…? Că toată lumea folosește nu-știu-ce… Bun, dar faptul că toată lumea spune un lucru nu înseamnă implicit că e și adevărat! Într-o vreme, aproape toată lumea credea că pământul e plat. E adevărat? E drept că sunt unii și astăzi care cred că pământul e plat, au și o conferință, dar asta este altceva…

Care ar fi specificul emoțiilor colective în România? De cele mai multe ori se constată că ele sunt puternice, zguduie pentru scurt timp societatea, după care nu urmează etapa de schimbare a societății pe care în mod normal emoțiile ar trebui să o determine. Țin aceste manifestări de emoție cumva loc de schimbare, astfel că aceasta pare că nu mai este necesară?

În primul rând, când psihologii vorbesc despre emoție, tratează emoțiile cam la nivelul înțelegerii simțului comun, nu fac distincție între emoții, comportament, cogniție. Noi știm din psihologie că tote emoțiile sunt postcognitive. Adică nu poți să ai emoții care să nu rezulte dintr-o prelucrare a informației, deci ea se asociază cu gândurile tale, cu valorile proprii, cu credințele pe care le ai. De aceea, în același eveniment de viață, oameni cu credințe diferite, cu cogniții diferite, reacționează cu emoții diferite.

Și atunci, și fenomenul acesta de emoție la nivel social l-am înțelege mult mai bine dacă am înțelege întâi care sunt credințele și cognițiile noastre la nivel social. Atunci am înțelege foarte bine reacțiile emoționale în diverse situații. Sigur, cele mai puternice emoții sunt cele care rezultă din credințe rigide, inflexibile, care spun că lucrurile trebuie să stea într-un anumit fel și dacă nu-i așa, atunci apare o descătușare emoțională.

Dacă lucrurile trebuie să fie așa și nu sunt, atunci apare o discrepanță care generează o emoție puternică. Lipsa de toleranță la frustrare – nu mai avem toleranță la frustrare! – când lucrurile nu stau cum eu cred că ar trebui să stea, nu pot tolera această stare și apare emoția.

Și cum ar arăta alternativa?

Alternativa rațională ar fi o gândire mai flexibilă; ne dorim ca lucrurile să stea într-un anumit fel, să schimbăm ceea ce depinde de noi. Lucrurile se întâmplă înafara controlului nostru, tolerăm anumite lucruri chiar dacă nu ne plac – nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu ele, dar trebuie să le recunoaștem existența  și acest stil flexibil. Noi avem mai curând o mare rigiditate psihologică și atunci când apar astfel de fenomene psihologice care nu corespund cu așteptările noastre avem reacții de-astea puternice.

Din păcate, aceste reacții puternice, așa cum spuneam, sunt disfuncționale. Ele sunt intense și nu ne ajută să rezolvăm problema. Fiind atât de puternice și atât de frecvente, ele nu ne lasă mintea să caute soluția. Nu putem să accedem la rezolvarea de probleme și rămânem dominați de acele emoții puternice.

N-ar fi nicio problemă dacă în diverse situații negative te-ai simți nemulțumit, dar adesea reacționăm cu agresivitate și cu furie. Ori, dacă ești furios, nu ești capabil să și rezolvi problema, ci numai să strigi și să urli. Dacă ai fi fost asertiv și nemulțumit, asertivitatea și nemulțumirea te ajută să rezolvi probleme, mintea este suficient de liberă ca să te ajute să cauți soluții. Sau: uneori unii oameni sunt foarte anxioși, anxietatea nu te ajută, îngrijorarea, preocuparea te-ajută. Deci una e să fii preocupat și îngrijorat și alta e să fii anxios. Apoi, unii se deprimă rapid, depresia nu te ajută, degeaba ești supărat și depresiv că s-a întâmplat nu-știu-ce, tristețea este însă o emoție negativă care te ajută să găsești soluții. Și la fel aș spune în legătură cu vinovăția: noi avem adresea emoții de vinovăție foarte puternice și nu de păreri de rău. Când ai păreri de rău îți asumi responsabilitatea pentru greșeală și încerci să corectezi lucrurile; când te simți vinovat, eviți situația și încerci să negi. Problema noastră e că având această gândire rigidă, emoțiile noastre sunt de tipul furie, anxietate, vinovăție, pe care o ascundem sau o compensăm, în loc să avem nemulțumire, tristețe, îngrijorare, regrete, acestea fiind emoții tot negative, dar noi le numim funcționale, pentru că ele te ajută să rezolvi problemele cu care te confrunți.

La nivel colectiv, cum stăm: ieșirile în stradă, protestele, revoluțiile, nu sunt ele vârfuri de emoție colectivă?

Ba da. Dar, iarăși, emoția colectivă ce înseamnă? Înseamnă mulți oameni care au emoții similare. De unde rezultă emoțiile similare? Din cognițiile similare. Oamenii aceștia au așteptări similare, au condiții congnitive similare.

Prin urmare, n-ar trebui să ținem cont de aceste emoții? Nu sunt ele expresia unei mentalități?

Da. Ele exprimă o mentalitate, o mentalitate prin care noi o formăm prin educație. Toate cognițiile astea nu se coboară din cer, le învățăm în familie și în școală, stilul acesta de a fi mai rigizi, de a nu-l accepta pe celălalt, de a nu avea toleranță la frustrări, toate acestea se învață. Aici educația este cea care contribuie foarte mult la a ne transforma în oameni cu un stil de gândire rigid, inflexibil, care după aceea, în situații negative, care nu corespunde cu ceea ce aștepți tu, declanșează emoții atât de puternice. Mulți dintre noi am trecut prin aceeași educație și atunci ne trezim că un eveniment trezește emoții similare în noi, pentru că avem același stil.

Nu există și un aspect pozitiv al acestor emoții colective? Nu schimbă ele o realitate care nu e conformă cu așteptările noastre? Nu sunt determinate de anumite realități?

Ba da, dacă sunt funcționale. Dacă ești foarte nemulțumit și ieși în stradă și protestezi, da. Problema noastră este că mai adesea avem reacții care țin de furie și de violență, care te ajută să te descătușezi pe momentul respectiv și nu mai faci un follow up, nu mai continuăm după aceea. Acestea din urmă sunt tot negative dar sunt disfuncționale, adică nu te ajută să rezolvi problema care le-a generat. Pentru că, repet, ele fiind atât de puternice, îți iau resursele atenționale și cognitive pe care le ai.

Eu nu sunt împotriva emoțiilor negative, ba le vreau chiar foarte intense, dar să fie funcționale. Vreau să văd oameni foarte îngrijorați când sunt pericole, dar nu panicați. Vreau să văd oameni teribili de nemulțumiți când e vorba să-și ceară dreptul legitim, dar nu agresivi și violenți. Vreau să văd oameni triști, teribil de triști atunci când pierd ceva, dar nu depresivi.

Și vreau să văd oameni care atunci când greșesc, suferă, au regrete, au păreri de rău, dar nu sunt copleșiți de vinovăție, pentru că vinovăția te face să fugi de responsabilitate sau să nu o recunoști. Deci și emoțiile colective negative sunt bune, dacă sunt funcționale și provin dintr-o mentalitate flexibilă și nu rigidă.

Avem proiecte în România care studiază acest tip de comportament  și cât sunt ele de aplicate?

Noi am încercat să scoatem din cabinet această perspectivă psihologică. În urmă cu patru sau cinci ani am avut un proiect prin care am lucrat în școli, cu copiii și cu educatorii lor, cred că am avut câteva mii de copii și sute de educatori din Alba, Cluj și Bistrița în care am încercat să-i învățăm, să introducem de la început în curriculumul lor aceste valori de gândire flexibilă și nu rigidă, aplicând un program care a fost creat în Australia, „You can do it” se numește, care este folosit în zeci, sute de școli de acolo, în aceeași logică. Proiectul a funcționat bine însă a fost doar un proiect și am putut trimite oamenii să lucreze în această logică doar cât timp au fost plătiți. Convingerea mea este că profesorii și educatorii pe care i-am avut în proiect continuă să îl aplice, noi am lăsat acolo tot pachetul, cu cărțile, jocurile și materialele cuprinse în program.

Apoi, noi avem un grant în care lucrăm psihologi, sociologi, politologi, geografi, în care vrem să vedem cum o serie de variabile psihosociale pot explica unele polarizări socioeconomice din România, de exemplu. Vrem să înțelegem de ce unele zone sunt mai bogate decât altele, de ce în unele există mai multă bunăstare decât în altele.

Eu bănuiesc că există o serie de explicații legate de gradul de încredere, gradul de cooperare. Aceasta, pentru că există zone în care atributele psihosociale creează o anumită cultură la nivelul localității/zonei respective care te fac să alegi un anumit primar, un anumit consiliu local.

Problema este și ca oamenii să aibă de unde alege…ține și de politică. Procesul poate fi viciat, corupt politic și atunci profilul psihologic mai este relevant?

Alegi din ce este dacă ai o anumită atitudine. Oricât de rău o fi arătând o anumită zonă, din zece-douăzeci de mii de oameni nu se poate să nu găsești pe cineva care să poată să facă ceva sau măcar să se bată pentru lucrurile respective. Dar dacă celor de la nivel central nu le pasă și tu te mulțumești cu asta și acceptți acest lucru, ei!, uite asta se întâmplă. De exemplu, în Moldova: a fost o zonă care atâția ani nu a fost băgată în seamnă, dar acum a apărut o generație de tineri pe care eu îi numesc milenialii și generația X, care încep să comenteze. Ei spun: noi nu mai vrem administrația voastră, ne-am săturat! Și au făcut un metru de autostradă. Ies pe autostradă, se leagă cu lanțuri, spun că vor autostrada Moldova-Transilvania, dar aceasta se întâmplă acum, când s-au schimbat generațiile. Asta înseamnă că factorul psihosocial contează. Astfel că, pentru prima dată a apărut o generație care se uită și nu este de acord cu asta, iar politicienii au fost surprinși. Ei erau obișnuiți să fie alegeri și apoi patru ani să-i lași în pace. Ei nu, tinerii aceștia poate că nu merg ei la vot când trebuie, dar încep să te monitorizeze săptămână de săptămână și când constată aberații sau simt că le-ai violat ceva – cei din Moldova, oameni deștepți și dornici să se emancipeze și tu îi ții în sărăcie prin faptul că nu le faci autostradă să poată avea contact cu Europa de vest, atunci apar reacțiile lor. Este o schimbare de mentalitate. Pot spune că, în această schimbare, contează toți factorii, dar eu mă ocup de cei psihologici, pentru că sunt psiholog.

Deci care este cheia schimbării, ce s-a întâmplat cu cei din Moldova? Este o chestiune de educație?

Da, e o chestiune de globalizare a unei generații. Până nu era internetul, stăteai în Moldova și nu prea știai ce se întâmplă în lume. Acum afli că la Cluj se întâmplă Untold-ul, văd în timp real ce se întâmplă în Viena și, în același timp, văd că la noi nu se întâmplă nimic. Și se întreabă, pe bună dreptate: dar la noi de ce nu se întâmplă nimic? Fenomenul globalizării a prins foarte bine la generația milenialilor și la generația Z  care văd în timp real ce se întâmplă în jurul lor și își pun întrebările normale și încep să ceară.

În era digitală, propagarea emoțiilor a luat o altă dimensiune…

Da. Sunt emoții pe care le vezi și le experimentezi în timp real, sunt propagate mult mai ușor prin media. Prin propagarea media, îi prinde și pe ceilalți care au același set de cogniții ca tine…

Se vorbește și despre riscuri în acest context…există?

Eu am spus că internetul vine, în același timp, și cu avantaje și cu dezavantaje, pentru că deschide și calea spre propagandă, spre contaminare psihologică.

Eu spun că este foarte bine că avem internetul, că nu trebuie să încercăm să controlăm internetul așa cum încearcă să facă alte state mari. Eu spun că nu trebuie să încerci asta ci, cu elemente educaționale și cu elemente psihologice bine gândite, atunci poți să protejezi, cât de cât, oamenii de propagandă.

Pentru că, dacă eu am niște valori clare – de pildă, eu am un mare respect pentru seniori –, atunci degeaba vii la mine cu propaganda că bătrânii fac nu știu ce și sunt nu știu cum, pentru că la mine nu prinde. În schimb, dacă nu am valoarea aceasta, atunci cu siguranță că sunt vulnerabil la acest gen de propagandă și încep să cred poveștile potrivit cărora seniorii sunt tot mai mulți, că ne consumă resursele, că tinerii nu-i vor putea susține, atunci capeți alte atitudini… Astfel că, un mecanism important este asigurarea unui set de valori prosocial. Apoi, să ai o atitutine specifică foarte decisă în domeniile foarte relevante pentru tine. Adică în domeniile care sunt importamte pentru tine să nu fii pus în situația să spui: „nu știu, o să văd”, pentru că acolo trebuie să te documentezi și să ai o perspectivă clară. Aceștia sunt doi factori importanți prin care te asiguri că în domeniul tău de interes este foarte puțin posibil să fii manipulat. Astfel mă asigur că, orice ai încerca să faci, eu am valori și sunt bine informat. În alte domenii, în care nu avem valori clare și nu suntem informați, acolo este o situație mai sensibilă, pentru că suntem mai expuși la propagandă, la manipulare etc.

Ce alte căi ar mai fi de „imunizare” la aceste tentative?

Aici mass media are un rol fundamental. Apoi ar mai fi organismele de control precum Consiliul Național al Audiovizualului… Nu vreau să par… dar toate chestiunile legate de horoscop, de vrăjitoare care apar la televizor le-aș lăsa (v-am spus că nu sunt pentru interzicere), însă le-aș semnaliza cumva, astfel încât să devină clar că intră într-o categorie de entertainment, de… chestii alternative, dacă vreți. Nu este în regulă ca, la TVR, la televiziunea publică, când vorbim despre eclipsă, să-mi chemi un astrolog să vorbească despre aceasta și nu un fizician! Nu se poate! Așa cum încercăm să protejăm copiii să nu se uite la imagini agresive, tot așa trebuie să încercăm să protejăm și publicul. Dacă pui un astrolog și un fizician împreună, publicul crede că cei doi au același statut epistemic, ceea ce nu este adevărat…

Acesta este un pericol legat de presudoștiință, însă când vine vorba despre valori, ca să revenim la propagandă, aici este mai complicat…

Aici ar trebui început din școală. Eu tot spun că un outcome (rezultat, urmare – nota redacției) al școlii ar trebui să fie cunoștințe declarative, procedurale, dar și de a-i ajuta pe copii să-și stabilească un set valoric (nu rigid, pentru ele se schimbă pe parcursul vieții) dar să fie conștienți de trei-patru valori cardinale, care le coordonează viața, care pot fi stabilite împreună cu școala, familia, în acord cu opțiunile și interesele lor…

Este vorba de ceva asemănător cu ceea ce făcea mai demult biserica?

Da. Atât că acestea nu sunt valori cu conținut religios. Așa, de pildă, cum sunt cele zece porunci.

„Nu fura!” Au fost valori religioase marginalizate în comunism  Oare de aici și toleranța noastră față de unele comportamente, cum ar fi hoția, corupția?

Nu m-am gândit la asta, dar este posibil… Oricum, este vorba despre valori care să fie clar definite și liber alese, nu impuse, așa cum a încercat comunismul să impună valorile Omului nou, în care însă nu credea nimeni și nici măcar nu înțelegea ce este acesta.

Și mai avem multe astfel de „lacune”?

Ceea ce cred eu că ne lipsește este doza de realism, în sensul că noi suntem tentați fie să ne autodenigrăm, să spunem că românii nu sunt buni de nimic, să ne zugrăvim în cele mai negre culori și să dăm cu noi de pământ, ori trecem în cealaltă extremă, în care nimeni nu e ca noi. Și de aici ne trezim că Isus Cristos era dac, că ăla a făcut nu știu ce grozăvie. Nu știm să fim realiști și să ne zugrăvim realist, să fim conștienți că avem puncte tari și puncte slabe, că alea tari sunt foarte bune și pe celelalte vreau să le corectez… Nu, noi suntem ori nimic, ori primii! Cred că asta este problema noastră majoră.

Diaspora, ce rol ar avea aici? Cum o vedeți dumneavoastră?

Eu cred că este o mare greșeală că încercăm să aducem diaspora înapoi, acasă, tot în logica colectivismului. Numai că, pentru mulți, „acasă” e deja acolo, nu mai este aici. De aceea, eu cred că noi ar trebui să facem două lucruri: să creăm condițiile să vină acasă cei care mai doresc să vină acasă, apoi să aveam o relație foarte bună cu cei care nu mai vor să vină în România, pentru a susține România de acolo de unde sunt acum. Or, dacă noi îi antagonizăm, oamenii aceia nu au nicio contribuție deși poate ar vrea. Eu recomand mereu ca model diaspora maghiară. Diaspora maghiară din Statele Unite, de pildă, face servicii extraordinare Ungariei. Ai noștri au plecat de multe ori din țară cu supărări, cu frustrări și de aceea, în multe cazuri ori nu se bagă, ori ne critică.

Revenirile lor periodice au un efect?

Asta contribuie la schimbare. Ei se obișnuiesc acolo cu niște valori și cu niște practici normale, sănătoase și, când vin aici, descoperă tarele colectiviste ale trecutului. Și influențează schimbarea celor de acasă.

Cum vedeți evoluția psihologiei clujene în viitor?

Lucrurile merg foarte bine, vin generații noi și în celelalte centre universitare – București, Iași, Timișoara –, care devin tot mai puternice…

Aceasta înseamnă că va crește competiția între centre?

Nu neapărat. Noi am învățat că solidaritatea și colaborarea va duce la situații win–win (câștigător – câștigător, nota redacției). De pildă, atunci când aplicăm pentru un grant  în mod separat, unul câștigă, unul – nu. Însă, dacă eu conduc unul și colegul din alt centru altul, câștigă și unul și altul.  În rest, accentuăm aspecte diferite din psihologie, psihologia fiind foarte amplă – noi mergem pe clinică și psihoterapie, alții merg pe alte domenii de interes: organizații, educație etc., astfel că este mult loc pentru a face psihologie performantă, fără să intrăm în competiție în sens rău.

Recomandați acest stil pentru mai multe domenii în România?

Da, cooperarea și solidaritatea între oameni care se află inevitabil într-o oarecare competiție duce la win–win. Altfel, o dată câștigi, altă dată pierzi.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te