Interviu cu Attila Farkas, inginer cinegetic: Ursul, între resursă, sursă de conflict și interese financiare


Distribuie articolul

Fără carnivore mari ecosistemele terestre ar fi unele rănite, deteriorate, incomplete. Ca urmare, necesitatea prezenței carnivorelor este incontestabilă. Ce se întâmplă, însă, când managementul acestor carnivore este pasiv, sau când efectivul oficial de urși din România valorează cu mult mai puțin decât sumele cheltuite până acum pentru „conservare”.

Într-un articol anterior, Revista Sinteza a încercat să dezvolte problema complexă a gestionării ursului brun în România, atât din perspectiva conservaționiștilor, cât și a vânătorilor. În interviul de mai jos am stat de vorbă cu Attila Farkas, inginer cinegetic și profesor în cadrul Universității Sapientia și în cadrul unui liceu din județul Harghita, unde predă discipline din domeniul silviculturii, despre consumul de resurse și timp fără rezultate palpabile și despre întrebările esențiale care își așteaptă de ani de zile răspunsul din partea responsabililor gestionării ursului în țara noastră.

Mai jos puteți citi și:

În umbra marelui urs: Victima ignoranței și a dezordinii sociale din România

Attila Farkas/Arhiva personală

Istoria ultimilor ani se repetă. Ne aflăm în 2021 și mass-media aduce în discuție problema ursului în România. Din păcate, se vorbește prea puțin despre modul în care poate fi gestionat și prea mult despre întâlnirile lui cu oamenii prin știri și imagini cu impact emoțional. Din experiența dumneavoastră, putem spune că este mai acută problema în 2021, decât în 2019 când, din nou, ursul a fost în centrul atenției pentru o perioadă?

De mult timp nu se poate vorbi de gestionare – nici durabilă, nici defectuoasă – a populațiilor de urși în România. Dacă este mai acută problema acum, în raport cu perioade de referință, nu aș putea enunța. Totuși și eu văd relatările presei, dar nu învinovățesc mass-media. Deocamdată o apariție a unui urs într-o localitate are valoare de știre și nu pot fi ignorate nici desele avertizări primite prin sistemul Ro-Alert. Tragic  va fi când se va ajunge la punctul ipotetic când urbanizarea vieții sălbatice, pagubele produse de carnivore și incidența eventualelor victime umane nu vor mai prezenta valoare de știre.

Din punctul dumneavoastră de vedere, ce îi lipsește Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic? Ar putea avea anumite amendamente care să aducă un beneficiu vânătorilor și ursului deopotrivă?

Multe ar fi de modificat dar, în ceea ce privește problema ursului, legea ar trebui să facă din urs o prioritate. Această modificare ar afecta câțiva indivizi, dar paradoxal ar fi benefică speciei. Dacă nu suntem ipocriți și recunoaștem că de fapt este vorba despre o dinamică a populațiilor influențată doar de disponibilitatea resurselor în cazul unei specii omnivore și oportuniste, trebuie să conștientizăm faptul că managementul pasiv nu reprezintă o soluție. Și să continui în acest ton,  – fără evitarea vreunei părți a întrebării – părerea mea este că speciile de carnivore mari gestionate reprezintă o resursă. Din păcate, însă, lăsate la voia sorții generează doar conflicte.

Există persoane din breasla vânătorilor care spun că România nu are nevoie de urși, că produc doar pagube și că țara noastră a rămas „grădina zoologică” a Europei. În ce măsură credeți dvs. că avem nevoie de aceste carnivore și de conservarea lor?

Trebuie să resping parțial această informație. Există aceste păreri, dar nu din partea vânătorilor, ci din partea comunităților locale afectate direct de conviețuirea cu ursul. Chiar am realizat sondaje de opinie cu privire la acceptanța socială a ursului și datele au fost interpretate atât pe grupuri formate din vânători, cât și din civili. Rezultatele arată că vânătorii vor o gestionare durabilă a speciei pe când „civilii” în caz că nu se permite vânătoarea sunt de acord cu otrăvirea, plasarea de lațuri și exterminarea într-un final a speciei cu orice metode de braconaj. Breasla vânătorilor, așa cum ați formulat, niciodată nu ar lua parte în astfel de practici nici în cazul în care ar fi obligați. A se vedea „eficiența” exterminării mistreților pe considerente de stopare a perpetuării Pestei Porcine Africane. (Și această specie nu este una carismatică, carnea se mănâncă și se află în centrul interesului vânătorilor.) Contrar opiniei publice vânătorii nu au interesul să contribuie la diminuarea biodiversității. Nici indirect în cazul speciilor protejate, nici direct în cazul speciilor de interes cinegetic. Exterminarea vreunei specii ar conduce inevitabil la scăderea posibilităților de practicare a pasiunii.

Fără carnivore mari ecosistemele terestre ar fi unele rănite, deteriorate, incomplete. Necesitatea prezenței carnivorelor este incontestabilă. Măsura conservării însă este o altă problemă. Din moment ce starea de conservare a unei specii îndeplinește toate condițiile pentru a fi catalogată drept favorabilă, iar conflictele sunt frecvente fără soluții de prevenție și compensare funcționale, tergiversarea emiterii derogărilor de la prevederile Directivei Habitate nu mi se pare fundamentată.

Asociațiile județene de vânători și pescari sportivi susțin că au ajuns la un blocaj și că toate demersurile către minister rămân fără rezultat. Că în realitate există bani pentru gestionarea marilor carnivore, dar nu ajung în mâna celor care trebuie să le gestioneze. Unde credeți că intervin blocajele?

Organizațiile vânătorilor sunt foarte diverse (peste 550 de entități). Unele sunt afiliate la Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, altele nu. Mai este un gestionar însemnat și administratorul pădurilor de stat – Romsilva, în rest au astfel de activitate unele instituții de învățământ, dar și societăți comerciale. Unele organizații au în gestiune 1-2 fonduri, puține sunt relativ mari. Pe de altă parte, pe trei sferturi din numărul fondurilor cinegetice din România nu este prezent ursul. Astfel o abordare unitară la nivel de țară pare utopică. Acțiunile sunt solitare, pe segmente de interes înguste și de regulă fără o finalitate de interes larg. S-ar putea să existe bani, dar fără asocieri în interesul unui scop comun previzionez că nu vor putea fi accesate. Din varii motive, printre care și cele mai sus menționate, organizațiile de vânătoare se autosusțin din cotizațiile membrilor și din taxele de împușcare. Surse externe nu au, deși gestionarii ar fi cei mai îndreptățiți să fie sprijiniți în efortul gestionării durabile a acestei resurse de interes național și internațional.

Are România capacitatea de a monitoriza populația de urși? Dacă da, de ce nu o face? Cine are această responsabilitate?

Pentru monitorizare avem resurse, fără îndoială. Aceasta în cazul în care prin monitorizare înțelegem urmărirea tendințelor de evoluție în timp a efectivelor. Pentru acest scop metodele și personalul sunt disponibile. Evaluările efectivelor se fac. La nivel de fond cinegetic se cunosc efectivele. Numai că în ultimii ani s-a reușit, sistematic, discreditarea organizațiilor de vânătoare. Aproape nici nu contează conținutul centralizatoarelor de evaluare, dacă vine din partea vânătorilor (chiar dacă asistă și APM-urile) sunt luate ca fiind motivate de interesul obținerii cotelor de recoltă.

În toate țările Europene, se practică evaluări ale efectivelor la toate speciile și nu recensământ. Se utilizează termeni ca „educated guess” ce s-ar putea traduce cumva ca o estimare a omului informat, dar se acceptă rezultatele și pe baza acestora se stabilește dacă efectivele unei populații de vânat scad, stagnează sau cresc. Am convingerea că un recensământ cu o marjă acceptabilă de eroare nu se poate executa an de an, pe 550 de fonduri cinegetice, la o populație de urși de peste 6000 de exemplare.

În ceea ce privește metoda mai scumpă, adică evaluarea prin probe genetice, și acesta se poate executa. Pot fi cheltuite sume enorme dacă este finanțare, dar aici intervine reversul lipsei de încredere a organizațiilor de conservare. Pentru ca un astfel de studiu să se implementeze pe plan național, fără comentarii asupra rezultatelor, trebuie să fie implicate și organizațiile de vânătoare. Dacă nu în altceva, cel puțin în colectarea de probe. Iar coordonarea este de dorit să se facă de către o instituție de învățământ superior din domeniu.

Referitor la responsabilități, statul Român este proprietarul faunei sălbatice atât în cazul speciilor de interes cinegetic cât și al celor protejate. În momentul de față este o conjunctură favorabilă când pădurile și mediul sunt în subordinea aceluiași minister. Deci răspunsul este evident: ministerul de resort trebuie să stabilească ce, cum și cu ce fel de finanțare trebuie făcut. De ce nu face? Poate finanțarea despre care am vorbit este doar una ipotetică? Poate tematica este una care ar putea genera pierderea de capital politic? Poate se face dar nu este într-o fază finalizată? Chiar nu știu.

Din câte știți, Planul Național de acțiune pentru conservarea populației de urs brun din România este aplicat în prezent?

A fost enunțat chiar în concluziile Planului de acțiune, că acesta va fi parte integrantă a „Planului de management pentru conservarea populației de urs brun din România”. Acesta din urmă ar fi trebuit să fie finalizat după alte proiecte, printre care și proiectul Life For Bear. După informațiile mele, nici proiectul Life nu s-a finalizat în termen (octombrie 2019), ci cândva la sfârșitul anului 2020. Un raport final al acesteia încă nu l-am văzut. Printre celelalte studii ar fi și cel cu „recensământul” pe baza probelor genetice. Despre acesta nu se știe nimic. Parcă interesul ar fi perpetuarea problematicii. Nu ne axăm pe soluții, deoarece dacă rezolvăm problema nu mai primim finanțări pentru alte studii.

Care credeți că a fost perioada în care România a gestionat cel mai bine problema urșilor? A fost înainte de intrarea României în UE, în 2007? A fost înainte de 2016? A avut ursul vreodată un moment prielnic?

După părerea mea, ursul brun niciodată nu a fost o specie periclitată în România. Singura perioadă nefavorabilă a fost cea de după Revoluția din 1989 și a durat aproximativ 10 ani. Dar schimbările majore de regim politic totdeauna au avut astfel de efecte colaterale asupra efectivelor tuturor speciilor sălbatice. Ajunge să studiem, de exemplu, efectivele de vânat de după Revoluția Franceză.

Credeți că și din cauza intereselor/corupției diferitelor părți implicate nu se găsesc soluții concrete?

Dacă aș avea cunoștință despre cazuri de corupție ar fi indicat să depun o plângere către DNA. Nu știu, de aceea nici nu îmi dau cu părerea. Dar interese financiare știu că sunt. Și nu neapărat al vânătorilor. Dacă ar fi așa, majoritatea gestionarilor celor 550 de fonduri de vânătoare pe care există oficial urs din 2016 până în 2021 ar fi intrat în faliment. Așa ceva nu s-a întâmplat. Vânătorii susțin din economiile proprii, prin cotizații și sponsorizări o activitate de gestionare a faunei sălbatice, proprietate al Statului Român.

Nu spun că pentru gestionari nu au fost importante veniturile obținute din vânătoarea de urși, dar nu banii sunt problema lor majoră. Mai degrabă faptul că vocea alarmistă și calomnioasă a unor ONG-uri contează mai mult decât punctul lor de vedere. Aceasta în condițiile în care  pentru licențiere trebuie să dovedească că au capacitate financiară și administrativă precum și personal calificat. Deci au studii de specialitate, mijloace materiale și finanțare proprie și pot fi trași la răspundere pentru tot ceea ce fac în cadrul gestionării. Ca un reper pot să enunț că tot efectivul oficial de urși din România calculat cu taxe de vânătoare realiste valorează cu mult mai puțin decât sumele cheltuite până acum pentru „conservare”.

Foto credit: Septimiu Bizo

Dacă ați avea putere decizională, care ar fi primul lucru pe care l-ați face pentru gestionarea ursului în România? Cu cine ați sta la o masa rotundă la discuții?

Discuțiile pot fi utile, dar nu sunt de ajuns. Se discută de ani de zile, s-au consumat resurse și timp fără rezultate palpabile. Am cunoscut punctele de vedere ale părților interesate și atât. Eu aș lua în considerare cu o pondere mai mare interesele celor direct afectați. În zilele noastre se constată o dorință a societății civile (mare parte a cetățenilor țării), dar costurile trebuie să fie asumate de cei direct afectați (o parte relativ mică a populației). Și aici intervine și problematica compensărilor. Este de înțeles că cei afectați ar prefera să nu aibă pierderi decât să le fie plătit cândva paguba. Pentru partea societății direct afectate, ursul, în momentul de față, nu reprezintă o resursă ci numai sursă de conflict. Deci eu aș porni de jos. Dar nu cu campanii de informare și conștientizare prin care încerc să conving că de fapt ursul nu prezintă nici un pericol, oamenii sunt intoleranți. Ursul totdeauna a fost parte a acestor zone. Oamenii locului s-au adaptat la prezența ursului. Dar cu întâlniri mult mai rare și cu urși „normali” din punct de vedere al comportamentului.

În rest discuțiile ar trebui să fie în mare parte tehnice: cum organizăm monitorizarea efectivelor ca să putem evalua din mers efectele intervențiilor; unde și cu ce măsuri intervenim (alungare, relocare, vânătoare); ce sume fixe trebuie să intre în bugetul de stat și la comunitățile locale din taxele de împușcare, pe care trebuie să plătească gestionarii fondului cinegetic, marketingul fiind problema lor; prin ce fel de alte mecanisme financiare sprijinim comunitățile locale în ceea ce însemnă prevenția; cum interzicem hrănirea urșilor chiar și în scop turistic, etc. În concluzie ar trebui să trecem cât mai curând la un management activ. Pe de altă parte, fără comunități locale mulțumite, specia urs nu va avea succes în viitor.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te