Încălzirea globală, indubitabilă. Surpriza este că ne așteaptă 30 de ani de frig


Distribuie articolul

Foto: Dan Bodea

Un punct de vedere documentat, susținut de profesorul universitar Nicoleta Ionac de la Universitatea din București, care arată că, deși încălzirea climatică e indiscutabilă, cauzele ei nu. Și că, în anul 2020 a debutat un fel de Mini Eră Glaciară care poate dura până în 2053. Aceasta s-ar putea să fie cea mai puternică perioadă de răcire din ultimii 400 de ani, asemănătoare cu cea din 1645-1715, care a produs foamete, declin demografic și mari epidemii.

Nicoleta Ionac este profesor la Departamentul de meteorologie şi hidrologie al Universităţii din București, specializată în Meteorologie-Climatologie. Direcțiile sale de cercetare sunt: biometeorologie şi bioclimatologie, fenomene atmosferice şi climatice de risc, poluarea mediului aerian, climatologie aplicată, climatologie regională și schimbări climatice.

La solicitarea revistei Sinteza de a oferi publicului cititor explicații privind paradoxul meteorologic în care ne aflăm – deși ni se spune că parcurgem o încălzire globală accelerată, noi constatăm că afară e frig – a oferit această analiză documentată și care oferă informații în premieră.

Dincolo de toate considerentele sau argumente pro şi contra, efectul de încălzire climatică globală din prezent este indubitabil”, spune autoarea în articolul care urmează, „discutabile fiind doar cauzele care l-ar fi putut determina, mai precis dacă acesta reprezintă o secvenţă dintr-un ciclu repetitiv de transformări naturale la o scară mult mai mare sau dacă el se atribuie, într-o proporţie foarte mare, influenţei antropice? Răspunsul nu este deloc simplu, cu atât mai mult cu cât scara de timp la care putem aştepta nişte confirmări la supoziţiile noastre este destul de limitată…”

Pe fondul acesteia, se remarcă însă iniţierea unei tendinţe de răcire, exprimată printr-o Mini Epocă Glaciară (Mini Ice Age) care se pare că a debutat în 2020 şi despre care se apreciază că va dura vreo 30 de ani (2020-2053), în care atât verile, cât şi iernile vor fi mai reci şi mai umede.

Această evoluţie pare să fie pusă în legătură cu slăbirea semnificativă a activităţii solare care, în anul 2020, a atins cel mai scăzut nivel din ultimii 200 de ani, ceea ce înseamnă, de fapt, că Pământul va intra într-o fază de relativă răcire, exprimată printr-o scădere sensibilă şi bruscă a temperaturii medii globale.

Prof. univ. Nicoleta Ionac

Prof. univ. Nicoleta Ionac

Problematica schimbărilor climatice a depăşit de şi cu mult sfera de preocupare strict ştiinţifică sau academică, transformându-se nu numai într-un subiect arzător de controversă politică şi obiect consistent de negocieri şi schimburi economice internaţionale, ci şi într-o temă de vie dezbatere şi interes public, la care pare să se priceapă toată lumea…

Cu toate acestea, diferitele abordări ale acestei teme extrem de complexe şi de delicate totodată, au ajuns, în timp, pe măsura dezvoltării cunoaşterii umane şi a progresului tehnologic, să devină congruente spre un punct care vizează aspectul cel mai important al respectivei probleme si anume: dacă se schimbă clima globului terestru şi în ce sens?

Clima globului terestru, şi nu numai, s-a schimbat şi se schimbă continuu, în conformitate cu legea transformărilor perpetue ale materiei şi energiei din întregul nostru Univers, din care planeta Terra cu învelişurile sale caracteristice face parte, chiar dacă aceasta reprezintă o fracţiune aproape minusculă… Dar, în momentul de faţă, nimeni nu poate afirma însă, cu rigoarea unui adevăr absolut, în ce sens anume se va schimba clima planetei Pământ, în ciuda datelor şi dovezilor ştiinţifice din ce în ce mai numeroase, diverse, consistente şi valoroase despre tendinţele generale de evoluţie ale climei globale şi, implicit, ale tuturor componentelor mediului său înconjurător, inclusiv ale societăţii omeneşti.

Desigur, atât din perspectiva ipotezei carbocentriste, potrivit căreia procesul de încălzire climatică aflat în curs este determinat în întregime de creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră, cât şi din perspectiva opusă acesteia, adică a climatoscepticismului, care încearcă să abordeze această problemă exclusiv din perspectiva unui realism ştiinţific, potrivit căruia, din tabloul general mai lipsesc încă multe date certe, iar metodele actuale de evaluare şi prognoză (mai exact modelele numerice elaborate pe diferite scenarii de evoluţie climatică) nu reuşesc să surprindă şi să evalueze toate inter-condiţionările şi tele-conexiunile sistemului climatic, nu poate rezulta altceva decât un câmp speculativ destul de larg, în care fiecare dintre părţi pare să aibă dreptate, mai ales dacă foloseşte argumentele potrivite, iar, în final, orice concluzie, argument, dovadă par să fie la fel de valabile, astfel încât prevederea posibilei evoluţii a climei terestre în viitor devine mai degrabă o prezicere, în care climatomanţia promovează la rang de ştiinţă…

Fără doar şi poate, termenii pe care i-am folosit (deşi nu-mi aparţin, ei fiind preluaţi din literatura de specialitate pro sau contra încălzirii inevitabile, chiar apocaliptice, a climei terestre), sunt extrem de duri, dar reflectă, în fapt, o preocupare stringentă, care a depăşit deja planul cercetării ştiinţifice, riscând, în absenţa vreunei soluţii sau strategii punctuale, neambigue, ferme şi coerente de abordare, să se transforme într-o eternă temă nu numai de dezbatere, controversă, conflict de orice fel şi la orice nivel, ci şi de ameninţare pe multiple planuri…

Acum, ca să clarificăm totuşi nişte concepte, trebuie mai întâi să facem nişte precizări referitoare la semnificaţia conceptului de schimbare climatică în sine. În acest sens, în primul rând trebuie spus că, spre deosebire de vreme, care exprimă ansamblul valorilor tuturor elementelor meteorologice şi variaţia acestora dintr-un interval oarecare de timp, într-o anumită porţiune a atmosferei terestre (reprezentând învelişul de aer menţinut în jurul Pământului de forţa sa de gravitaţie), clima reprezintă regimul multianual al vremii, care ia naştere în urma interacţiunii dintre factorii radiativi, circulaţia generală a atmosferei şi complexul condiţiilor fizico-geografice ale planetei noastre.

Aceasta înseamnă, de fapt, că noţiunea propriu-zisă de climă are, în realitate, o arie mult mai largă de cuprindere, care se extinde la dimensiunile unui complex sistem climatic, mai ales când ne referim la clima globului terestru în ansamblul ei.
Aşadar, am ajuns în punctul în care este evident că, dată fiind această mare complexitate a sistemului climatic, rezultă că şi noţiunea de schimbare climatică în sine trebuie corect definită şi înţeleasă, cu atât mai mult cu cât orice schimbare climatică care a avut loc în trecutul geologic sau istoric al Pământului, a influenţat şi va influenţa mediul natural şi omul la orice scară de reprezentare, individuală şi/ sau colectivă. Astfel, într-un sens mai restrâns, conceptul de schimbare climatică se referă la orice abatere (cu importante consecinţe environmentale, economice şi sociale) a valorilor elementelor meteorologice (în special a temperaturii aerului şi precipitaţiilor atmosferice) faţă de valorile lor medii înregistrate pe o perioadă mai lungă de timp.
În sens mai larg, termenul de schimbare climatică se referă însă la orice formă de variaţie climatică progresivă sau regresivă de lungă durată, a caracteristicilor climei, care a avut loc în trecutul geologic al Pământului şi s-a datorat fie unor cauze cosmice (schimbarea intensităţii radiaţiei solare), fie unor cauze terestre (modificarea structurii suprafeţei Pământului) sau antropice (creşterea concentraţiei gazelor de seră datorate emisiilor de impurităţi).

Fie într-un sens de referinţă, fie într-altul, ceea ce putem constata cu certitudine în momentul de faţă este că, pe baza tuturor dovezilor existente, clima globului terestru se modifică încontinuu; în sprijinul acestei afirmaţii aducând trei argumente fundamentale, şi anume: (1) reconstituirea climatelor din trecutul Pământului, îndeosebi pe baza aşa numitelor proxy-data (date indirecte) despre conţinutul depozitelor sedimentare, palinologice etc. continentale sau oceanice, precum şi despre proporţia izotopilor de oxigen din apa oceanelor şi carotele de gheaţă etc. arată că acestea au înregistrat variaţii ample în toate erele/epocile geologice; (2) toate scrierile, mărturiile din timpurile istorice ale societăţii omeneşti, împreună cu observaţiile şi măsurătorile instrumentale din epoca modernă (începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea) dovedesc obiectiv variabilitatea crescândă a climei globale; (3) modelele numerice globale realizate în ultimii ani, pe baza datelor furnizate de variate mijloace ultraperformante de observaţie şi analiză (satelitare, de radiosondaj, radar etc.), demonstrează rolul din ce în ce mai activ (N.B. nu am spus implacabil sau fatalist) al activităţilor umane în schimbările climatice.

Încălzirea globală este pusă în primul rând pe seama emisiilor gazelor de seră. Dvs ce ne puteți spune despre cauzele care produc schimbările climatice?

Pentru a vă răspunde cât mai obiectiv la această întrebare, care vizează mai multe paliere de răspuns, cred că ar fi utilă o mică incursiune în trecutul nu foarte îndepărtat al Pământului şi, implicit, al societăţii omeneşti, mai precis din ultima mie de ani.
Astfel, cam între anii 950 şi aproximativ 1250 dHr. (după unii autori, între anii 800 – 1300), a avut loc o perioadă de evidentă încălzire climatică în întregul bazin al Atlanticului de Nord, cu efecte climatice importante cel puţin asupra continentului european, Groenlandei de sud, zonei arctice a Eurasiei şi a unor părţi din America de Nord, cunoscută sub numele de Perioada de Încălzire Medievală (Medieval Warm Period) sau Optimul Climatic Medieval (Medieval Climatic Optimum), în care temperatura medie globală a aerului era cu numai vreo 0,30C mai scăzută decât cea care urma să fie atinsă la începutul secolului al XX-lea.

Desigur, procesul respectiv de încălzire, care a fost pus pe seama unei intensificări evidente a activităţii solare, scăderii activităţii vulcanice şi modificărilor circulaţiei apelor oceanice, nu a fost uniform, acesta afectând mai ales emisfera nordică, în timp ce alte regiuni s-au menţinut mai reci, ca în cazul regiunii tropicale a Pacificului, Asiei centrale, Americii de NV şi Atlanticului de sud, ceea ce arată că respectivul proces de încălzire climatică nu a avut un caracter global, în sensul că nu a afectat în mod uniform toate regiunile globului, şi nici sincron, din moment ce perioada celor mai călduroşi 50 de ani din cuprinsul acesteia nu s-a produs în acelaşi timp în diferitele regiuni ale globului.

Acest proces de încălzire climatică demonstrează însă marea variabilitate a climei, cu atât mai mult cu cât el a fost urmat, la scurt timp, de un proces de răcire climatică, cunoscut sub numele de Mica Epocă Glaciară (Little Ice Age), care nu a avut însă caracterul unei glaciaţiuni propriu-zise, ca a celor din Pleistocen, şi nici extensiune globală, dar care a determinat o scădere a temperaturii medii globale cu aproximativ 10C (după unele surse chiar cu 2-30C) faţă de valoarea acesteia de la sfârşitul secolului al XX-lea; în emisfera nordică aceasta fiind cu circa 0,60C mai mică decât media anilor 1960-1990.

În mod convenţional, se apreciază că această perioadă de răcire climatică a avut loc între secolele al XIV-lea şi al XIX-lea (după unii autori, ea producându-se însă între anii 1300 şi 1850), dar potrivit Observatorului Terestru al NASA (NASA Earth Observatory), în cuprinsul acestei perioade s-au remarcat trei intervale reci distincte (unul începând cu anul 1650, altul în jurul anului 1770 şi al treilea cam prin 1850), despărţite de intervale relativ mai calde.

Despre cauzele probabile ale acestei răciri, se consideră că ele sunt legate în principal de reducerea semnificativă a radiaţiei solare din timpul verii, ca urmare a diminuării activităţii solare (cunoscută sub numele de Minimul Maunder); intensificarea activităţii vulcanice, care a produs o creştere importantă a concentraţiei pulberilor în suspensie (aerosolilor), reducând astfel transparenţa aerului prin creşterea nebulozităţii şi determinând reflectarea radiaţiei solare înapoi în atmosferă; precum şi din cauza unor modificări ale circulaţiei oceanice şi variaţii ale orbitei terestre.

În acest context, efectele climatice şi environmentale ale Micii Epoci Glaciare au fost pe măsura forţelor care au acţionat la producerea schimbării şi anume: iernile, cel puţin din emisfera nordică, au devenit mai reci şi mai lungi, gheţarii montani s-au extins spre altitudini mai mici, sezonul de vegetaţie s-a scurtat destul de mult etc., ceea ce a dus nu numai la declin demografic, scăderea producţiei agricole şi foamete, ci şi la declanşarea unor epidemii de mari proporţii, care a determinat decimarea unor populaţii întregi (ca în timpul Ciumei Negre din Europa, de exemplu).

Există mecanisme de reglare prin feed-back

Desigur, asemenea schimbări climatice şi implicit environmentale de mare anvergură şi amplitudine nu ar fi putut avea loc decât în condiţiile existenţei unor factori declanşatori de mare energie, ca cei pe care i-am menţionat deja, care să poată produce o forţă/stimul sau cuplaj de forţe (forcing), prin acţiunea sinergică, conjugată, a mai multor forţe, suficient de mare pentru a determina schimbarea sistemului climatic în ansamblul său, caracterizat, de altfel, printr-o destul de mare stabilitate, mai ales din cauza faptului că, în condiţii de dezechilibre naturale, se declanşează în cuprinsul său anumite mecanisme de reglare prin feed-back, care tinde să-i restabilească echilibrul inerţial.

Acest lucru este cu atât mai evident cu cât, urmărind evoluţia abaterilor (anomaliilor) de temperatură reconstruite pe baza datelor indirecte (proxy data) disponibile sau simulate prin intermediul unor modele climatice, se constată că, cel puţin în Emisfera Nordică (Fig. 1), variaţiile termice din ultimul mileniu, şi mai ales din timpul Optimului Climatic Medieval şi al Micii Epoci Glaciare, au fost destul de concordante cu variabilitatea activităţii solare, ceea ce demonstrează că, pentru producerea unor abateri importante ale unor elemente meteorologice de referinţă, cum este temperatura aerului, faţă de normalele climatologice calculate pe perioade foarte lungi de timp, este nevoie de intervenţia unor forţe de cuplaj energetic foarte puternice, indiferent de ce natură ar putea fi acestea, deşi cele de natură radiativă rămân totuşi cele mai importante, în condiţiile în care Soarele reprezintă sursa primară de energie pentru toate procesele şi fenomenele din atmosfera terestră, influenţa sa resimţindu-se atât pe plan meteorologic, cât şi pe plan climatic.


Acest aspect este cu claritate scos în evidenţă şi de Ed Hawkins de la Centrul Naţional pentru Ştiinţe Atmosferice al Universităţii din Reading (UK), reprezentând unul din cele mai prestigioase centre de cercetări atmosferice, îndeosebi prin modelele climatice de înaltă rezoluţie pe care le creează, care a arătat că variabilitatea activităţii solare, reflectată prin fluctuaţiile numărului de pete solare, împreună cu activitatea vulcanică terestră, exprimată prin grosimea optică a aerosolilor vulcanici (calculată pe baza densității particulelor în suspensie dintr-un volum de aer și coeficientul lor de absorbție radiativă) au constituit principalii factori climatogeni de influenţă ai climei globale de la finele Micii Epoci Glaciare şi nu numai.

Astfel, într-un articol publicat în Buletinul Societăţii Americane de Meteorologie (BAMS, 2017, vol 98, nr. 9), acesta arată, de exemplu, că înainte de anul 1800, mai precis în perioada cuprinsă între anii 1720 şi 1800, pe care o consideră drept Perioada Optimului Preindustrial (Pre-Industrial Optimal), activitatea vulcanică a fost foarte redusă, aceasta cuplându-se cu o activitate solară care începea să se revigoreze, dat fiind faptul că numărul de pete solare a înregistrat o evidentă tendinţă de creştere, ceea ce explică, în mod plauzibil, încălzirea climatică de la finele Micii Epoci Glaciare până la începutul secolului al XIX-lea; în timp ce după anul 1800, mai precis între anii 1800 şi 1850, activitatea solară se diminuează semnificativ (prin producerea Minimului Dalton), iar activitatea vulcanică înregistrează o intensificare aproape explozivă, ceea ce, potrivit sensului de acţiune al unui asemenea cuplaj energetic, nu putea rezulta decât o răcire evidentă a climei globale, mai ales în contextul în care conţinutul mare de impurităţi emise în atmosfera terestră nu ar fi făcut altceva decât să reducă şi mai mult temperaturile globale (prin creşterea nebulozităţii), care erau oricum în cădere liberă din cauza aportului redus de radiaţie solară incidentă, ca efect al diminuării producţiei energetice a Soarelui (Fig. 2).

Aceste aspecte sunt extrem de importante, deoarece de evoluţia climatică şi implicit de nivelul temperaturilor globale din acea perioadă se estimează în prezent gradul de încălzire sau răcire a climei globale, prin raportarea valorilor abaterilor/anomaliilor termice anuale faţă de media temperaturilor din Perioada Preindustrială.

Dar care este cu adevărat Perioada Preindustrială de referinţă?

Dacă luăm în considerare semnificaţia strict etimologică a termenului, atunci aceasta este sau ar trebui să fie, în mod logic, perioada premergătoare Perioadei Industriale propriu-zise, despre care se ştie că a marcat dezvoltarea industrială a societăţii omeneşti ca urmare a descoperirii şi punerii în funcţiune a maşinii cu abur (de către James Watt în 1769), ce a stat la baza aşa-zisei Revoluţii Industriale din anii 1760-1820. Prin tehnologia utilizată, bazată exclusiv pe arderea combustibililor fosili, din care a rezultat o creştere semnificativă a emisiilor de dioxid de carbon din atmosferă (principalul gaz cu efect de seră, rezultat din asemenea procese de combustie cu ardere internă), influenţa antropică a început astfel să acţioneze ca important factor climatogen, apt să producă schimbări globale ale climei şi ale mediului înconjurător, cel puţin începând cu anii 1760, ceea ce înseamnă că perioada preindustrială ar trebui, în mod firesc, plasată anterior acestui moment important din istoria umanităţii, cu atât mai mult cu cât concentraţiile aproape record ale CO2 din calotele de gheaţă arată, pentru acea perioadă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, că activitatea şi influenţa antropică asupra climei îşi exercita deja din plin efectele. Acesta este şi unul din argumentele, pe lângă cele anterior menţionate legate de activitatea solară şi vulcanică, pentru care Ed Hawkins şi colaboratorii săi consideră aşadar că media temperaturilor din perioada cuprinsă între anii 1720 şi 1800, denumită Perioada Optimului Pre-Industrial (Pre-Industrial Optimal), ar trebui să reprezinte normala climatologică la care să se raporteze abaterile ulterioare ale temperaturii aerului, iar în consecinţă, perioada respectivă ar trebui luată în considerare pentru evaluarea variaţiilor temperaturilor globale care s-au produs după Mica Epocă Glaciară.

E posibilă o exagerare?

În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa, deoarece atât în cel de-al cincilea său raport de evaluare a stării globale a climei (IPCC Fifth Assessment Report, 2014), cât şi într-un raport special asupra încălzirii globale intitulat: „Încălzire globală de 1,50C” (Global Warming of 1,50C), IPCC (International Panel on Climate Change), un organism ONU pentru evaluarea cunoaşterii din domeniul schimbărilor climatice, consideră că valoarea de referinţă pentru evaluarea variaţiilor ulterioare ale temperaturii globale, în funcţie de care se stabileşte tendinţa şi, respectiv, gradul de încălzire sau răcire a climei globale (adică abaterea pozitivă sau negativă a temperaturii globale) şi se apreciază caracterul schimbărilor climatice, este cea a „temperaturii pre-industriale”, considerată ca fiind media termică a perioadei 1850-1900.

Cel mai probabil, motivul pentru care s-a ales această perioadă de referinţă, deşi principalii ei indicatori climatici prezintă valori net superioare celor din perioada 1720-1800 propusă de E. Hawkins, atât din cauza intensificării activităţii solare şi vulcanice, cât şi din cauza influenţei antropice crescânde, care indică laolaltă un grad destul de accentuat de încălzire climatică, se datorează faptului că aceasta este cea mai timpurie perioadă pentru care sunt disponibile observaţii instrumentale asupra temperaturii aerului de pe aproape tot globul, despre care se apreciază că introduc un grad ridicat de obiectivitate în evaluarea stării şi evoluţiei climei şi asigură o inter-comparabilitate universală mai bună a datelor. Da, acest argument ar putea avea oarecare noimă, numai că în această perioadă preindustrială „standard” (1800-1850) clima globală înregistra fluctuaţii destul de mari atât din cauza intensificării activităţii solare (de exemplu, la 1 septembrie 1859 se produce şi una dintre cele mai mari erupţii solare din ultimii 500 de ani de până în acel moment, cunoscută sub numele de Evenimentul Carrington) şi efectelor crescânde ale emisiilor antropice de CO2 rezultate din activităţile industriale aflate în plin avânt, care presau sistemul climatic spre încălzire, cât şi din cauza unor erupţii vulcanice de proporţii uriaşe (1809 şi 1815 – Mt. Tambora) care dimpotrivă, au determinat supresia temperaturilor globale, motiv pentru care instabilitatea climatică era destul de accentuată, ceea ce nu ar recomanda-o pentru a se constitui într-un sistem de referinţă etalon. Dimpotrivă, poate că propunerea lui Ed Hawkins referitoare la stabilirea acestei perioade de referinţă pentru intervalul 1720-1800, când clima globului terestru prezenta un grad mult mai ridicat de stabilitate, iar producţia industrială şi consumul de combustibili fosili erau încă în stadiu incipient, ar fi mult mai inspirată cel puţin din punct de vedere tehnic. Fiindcă nu e acelaşi lucru dacă toate anomaliile sau abaterile termice ulterioare se raportează la o perioadă ale cărei temperaturi medii sunt mai mici, ca în cazul celor calculate pentru perioada 1720-1800, sau mai mari, ca în cazul celor din perioada 1850-1900. În mod inevitabil, dacă sistemul de referinţă climatică este inadecvat stabilit, atunci toate măsurile, strategiile, acţiunile de intervenţie, prevenire şi combatere a fluctuaţiilor climatice rezultante, adică a schimbărilor climatice subsecvente, devin cu atât mai distorsionate faţă de normativul sau, mai bine zis, normala (climatologică) sau normalul (climatic) la care vrem sau trebuie să ne raportăm….

În acest punct aş mai spune doar că, de exemplu, Acordul de la Paris, un tratat internaţional asupra schimbărilor climatice, semnat de 196 de state în 12 decembrie 2015 şi intrat în vigoare la 4 noiembrie 2016, stipulează că obiectivul său este acela de a limita încălzirea globală, prin menţinerea temperaturilor medii globale „bine sub 2,00C, de preferinţă chiar 1,50C, faţă de nivelurile preindustriale” (“well below 2,00C, preferably to 1,50C compared to pre-industrial levels”), adică să se prevină creşterea temperaturilor medii globale cu mai mult de 20C, de preferinţă 1,50C, decât cele din perioada preindustrială (1850-1900), în vederea asigurării „unei lumi cu un climat neutru până la jumătatea secolului în curs” (“to achieve a climate neutral world by mid-century”).

Dar dacă ţintele (viitoare) de temperatură se raportează la un climat (trecut) mai cald, nu înseamnă oare că deciziile şi măsurile de limitare a creşterilor termice care s-au luat sau care se vor lua s-ar putea să fie supradimensionate (ca să nu spun exagerate), ele nemaireflectând realitatea climatică propriu-zisă, iar atât de intens mediatizata încălzire climatică să fie, în fapt, mult mai modestă, nejustificând pe deplin asemenea obiective ambiţioase de combatere sau cel puţin de atenuare a încălzirii globale, aşa cum rezultă din ţinta SUA de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 50-52% şi din obiectivul UE de a le reduce cu 55% până în anul 2030?

Asemenea iniţiative de prevenire şi eventual de temporizare sau chiar de reversibilizare, dacă e posibil, a tendinţei de încălzire climatică, iniţiată încă de la sfârşitul Micii Epoci Glaciare, nu pot fi decât apreciate, cel puţin pentru încercarea de-a restabili echilibrul natural al sistemului climatic sau măcar pentru a-l menţine într-o stare optimă de funcţionare, dar care ar fi consecinţele şi costurile pe termen lung?

Sigur, nimeni nu poate pretinde că e deţinătorul adevărului absolut, iar omul a acţionat întotdeauna după principiul că este mai bine să încerci să faci ceva, chiar dacă acest ceva este supradimensionat sau supraevaluat, decât să nu faci nimic… Nu ştim încă şi nimeni nu are deocamdată nicio certitudine în acest sens, dar vom vedea…. Cu siguranţă, evoluţiile viitoare ale climei ne vor demonstra dacă măsurile luate acum au fost inspirate şi constructive sau nu, deşi o atentă analiză a tuturor variabilelor care ar trebui luate în calcul ne cam permite să întrevedem adevărata realitate, care se raportează însă la o scară mult mai mare…

Dar să revenim la perioada „preindustrială” după unii, respectiv „postindustrială” după alţii, din punct de vedere strict climatic, şi anume la cea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După anul 1850, atmosfera terestră s-a aflat într-un continuu proces de încălzire care, potrivit datelor furnizate de Institutul NASA – Goddard pentru Studii Spaţiale (NASA Goddard Institute for Space Studies – GISS), până prin anii 1950-1970, a fost relativ mai lent şi mai slab (în condiţiile în care temperaturile medii globale au crescut cu doar circa 1,00C faţă de cele din anul 1880), pentru ca după aceea el să devină din ce în ce mai alert şi mai accentuat (clima globală încălzindu-se cu aproape 0,15-0,200C în fiecare decadă), motiv pentru care acest moment de inflexiune în tendinţa climatică şi environmentală globală a fost supranumit drept „Marea Accelerare” (Big Acceleration), conform unui raport intitulat “Global Change and the Earth System. A Planet under Pressure”, publicat de International Geosphere-Biosphere Programme – IGBP (un organism ONU) în 2004, care a determinat, de fapt, o evoluţie pozitivă, într-un ritm tot mai susţinut, a mai multor variabile ale mediului fizico-geografic şi economic-social global. Acest fapt este vizibil şi pe graficul evoluţiei anomaliilor sau abaterilor temperaturilor medii globale faţă de media termică de referinţă a perioadei anterior-menţionate (1850-1900) realizat de UK MetOffice prin interpolarea informaţiilor furnizate de mai multe modele numerice ale climei (reprezentate prin linii de variaţie de culori diferite) (Fig. 3).

Încălzirea climatică care a urmat după anul 1850 este mai mult decât evidentă şi ea a fost atribuită, de acelaşi Institut NASA Goddard pentru Studii Spaţiale, „unui amestec dintre activităţile umane şi o anumită variabilitate naturală” (“a blend of human activity and some natural variability”).

De fapt, tendinţa de evoluţie climatică se exprimă în principal prin evoluţia, pe termen lung, a temperaturilor medii ale globului terestru, care reprezintă o medie aproximativă a tuturor temperaturilor înregistrate pe suprafaţa întregii planete, adică în toate punctele de măsurare ale acesteia, de la sol, de pe mare/ocean sau din aer.

Desigur, acestea prezintă o foarte mare variabilitate spaţială, în funcţie de caracteristicile suprafeţei active, altitudine etc., şi temporală, datorată evoluţiei ciclice (zi-noapte; iarnă-vară) a tuturor proceselor şi fenomenelor atmosferice, dar în ansamblul ei, temperatura medie a globului terestru depinde şi exprimă, în egală măsură, cât de multă energie primeşte planeta, în principal de la Soare, pe de o parte, şi cât de multă energie (calorică) emite aceasta înapoi în spaţiul cosmic, pe de altă parte, adică de aşa-numitul bilanţ caloric al sistemului Pământ – atmosferă.

Astfel încălzindu-se, prin absorbţia energiei solare, suprafaţa terestră emite spre atmosferă un flux de energie reprezentat însă de radiaţii infraroşii cu lungime mare de undă, adică cu potenţial energetic mai redus, care produc însă efecte calorice. Această radiaţie terestră, diferită aşadar de cea solară care a determinat producerea ei, este apoi absorbită, în mod selectiv, pe anumite lungimi de undă, de unele gaze componente ale atmosferei, între care un rol important revine dioxidului de carbon (CO2), vaporilor de apă, ozonului, oxizilor de azot (NOx) şi chiar metanului.

Aceste gaze, având cam acelaşi spectru de absorbţie-emisie radiativă ca şi cel al Pământului, în funcţie de temperaturile lor absolute destul de apropiate (situate în jurul valorii de circa +150C), absorb aşadar radiaţia emisă de suprafaţa terestră, se încălzesc la rândul lor, şi re-emit propria radiaţie în toate părţile atmosferei, alcătuind laolaltă radiaţia însumată a tuturor moleculelor gazelor atmosferice (care reprezintă corpuri radiante) sau, pe scurt, radiaţia atmosferei, a cărei lungime de undă (IR) este foarte apropiată de cea a Pământului, contribuind astfel la încălzirea atmosferei (efect de seră).

Desigur, o parte (foarte mică) a radiaţiei emise de suprafaţa terestră se poate pierde totuşi în spaţiul cosmic, deoarece gazele atmosferice nu o absorb în totalitate pe anumite lungimi de undă (creându-se astfel aşa-numitele ferestre atmosferice), dar atâta timp cât cantitatea de radiaţie terestră absorbită de unele dintre moleculele aerului, mai precis de către aşa-numitele gaze cu efect de seră anterior menţionate, este mult mai mare decât cea care se pierde în spaţiul cosmic, atmosfera terestră în ansamblul ei reuşeşte să-şi menţină relativ stabilă temperatura sa de echilibru (+14,5 – 150C), considerată ca fiind optimă mai ales pentru dezvoltarea tuturor proceselor biotice, de care depinde biodiversitatea lumii noastre.

În absenţa acestui efect de încălzire a atmosferei prin efectul de seră, temperatura medie globală a planetei noastre ar fi de -180C, ceea ce ar dăuna destul de mult desfăşurării proceselor biologice de tot felul, dar dacă, dimpotrivă, respectivul efect se accentuează, atunci atmosfera din jurul planetei Pământ se poate încălzi în mod periculos.

Dintre toate gazele naturale cu efect de seră, dioxidul de carbon (CO2) este cel mai important deoarece el are cea mai largă bandă de absorbţie, adică produce cea mai eficientă absorbţie a radiaţiilor IR cu lungimi de undă cuprinse între 12,9 şi 17,1μ (maximul fiind centrat pe valoarea de 14,7μ) emise de suprafaţa terestră, contribuind cel mai mult la încălzirea atmosferei, deşi proporţia sa volumetrică este foarte mică (circa 0.0318% din volumul întregii atmosfere).

Cu toate acestea, circuitul său natural este foarte complex, ceea ce face ca transformările pe care acest gaz le suportă, nu numai în atmosferă, să fie destul de rapide, astfel încât durata sa medie de staţionare în atmosferă să nu depăşească câteva zile. În linii mari, dioxidul de carbon este emis în atmosferă în urma erupţiilor vulcanice şi a incendiilor naturale sau antropice, sau prin procesele de respiraţie ale animalelor şi oamenilor şi prin arderea combustibililor fosili în toate procesele industriale şi motoarele de tot felul, dar este, în acelaşi timp, absorbit de apa oceanelor sau prin procesele de fotosinteză ale plantelor, motiv pentru care concentraţia lui în atmosferă variază amplu atât în spaţiu, cât şi în timp, în funcţie de foarte mulţi factori care-i pot influenţa ritmul ciclurilor sale de emisie – consum.

Dar cât de grav este efectul creșterii CO2 din atmosferă?

Este adevărat că, după Revoluţia Industrială din a doua parte a secolului al XVIII-lea, s-a înregistrat o creştere constantă a concentraţiei CO2 din atmosferă, cu aproape 45-50% după unele surse, sau cu cca. 38% după NASA, motiv pentru care acesta ar putea fi considerat drept principalul gaz răspunzător pentru accentuarea efectului de seră şi, deci, pentru încălzirea globală a climei, însă dacă lucrurile nu stau tocmai aşa?

Este la fel de adevărat că dovezile ştiinţifice referitoare la evoluţia în timp a concentraţiei acestui gaz de seră nu pot fi contestate, ele reflectând cu claritate o certă şi constantă tendinţă de creştere după perioada industrială, asemănătoare celei a temperaturilor globale, aşa cum se poate vedea în Fig. 4 sau pe hărţile globale dinamice disponibile pe site-uri ale NASA: AICI sau ale NOAA.

Cu toate acestea, problemele rămân în continuare destul de discutabile, şi anume sunt câteva aspecte care trebuie, de asemenea, luate în considerare înainte de a incrimina în totalitate acest gaz de seră şi a concentra toată atenţia şi costurile societăţii asupra sa, cum ar fi:

1. Cea mai mare creştere a concentraţiei CO2 se produce după anii 1950, când aceasta se ridică de la aproximativ 310 ppm (părţi per million) la circa 390 ppm în 2010 (adică înregistrează o creştere de aproape 25%) (Fig. 5a), pe măsura creşterii populaţiei globului care aproape că se triplează în acelaşi interval de referinţă (Fig. 5b). În acest caz, ştiind că CO2 este emis în atmosferă şi prin procesele respiraţiei umane şi animale, pentru a se diminua concentraţia sa din aer, oamenii de pe Pământ ar trebui să respire mai puţin sau să nu mai respire deloc, pentru a nu se accentua efectul de seră şi a determina, pe această cale, o încălzire de proporţii catastrofale?

Cred că este de la sine înţeles că problema nici nu se poate pune în acest fel! Numai că respectiva creştere demografică, inerentă dezvoltării de ansamblu a societăţii omeneşti, pe măsura progresului economic, tehnologic etc. atins, dependentă încă de sursele primare de energie reprezentate de combustibilii fosili, a determinat în mod automat dezvoltarea unei game extrem de variate de procese, instalaţii, maşini industriale, mijloace de transport (Fig. 5c), centrale termice etc. care funcţionează predominant pe principiul combustiei interne, contribuind astfel la creşterea şi mai accentuată a concentraţiei nu numai a CO2, ci şi a altor gaze cu efect de seră.

2. Pe lista gazelor cu efect de seră stabilită prin Protocolul de la Kyoto (1997), sunt incluse şase astfel de gaze importante: dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), oxidul de azot (N2O), hexafluoratul de sulf (SF6), hidrofluorocarburile (HFC) şi perfluorocarburile (PFC). Despre efectul climatic şi concentraţia CO2 ştim deja foarte multe, mai ales că acesta este un gaz component natural al atmosferei terestre, cu un ciclu foarte complex de transformări, care a fost emis dintotdeauna predominant prin erupţiile vulcanice, iar mai târziu prin procesele industriale de tot felul. Despre celelalte ştim însă mult mai puţine lucruri, cum ar fi cele legate de potenţialul lor de încălzire şi durata staţionării lor în atmosferă, care depinde nemijlocit de compoziţia şi reactivitatea lor chimică. În acest sens, trebuie să menţionăm că potenţialul de încălzire globală a gazelor cu efect de seră, numit Global Warming Potential – GWP, reprezintă un factor numeric ce arată gradul în care un anumit tip de GHG (greenhouse gas = gaz cu efect de seră) contribuie la fenomenul de încălzire globală, în comparaţie cu aceeaşi cantitate de CO2, pentru o perioadă dată de timp, de regulă pe 100 de ani (IPCC Reports 2009).
În cazul CO2, valoarea acestui indicator este egală cu 1, dar ea poate atinge valori extraordinari de mari în cazul altor GHG (de exemplu, 11 900 pentru perfluoroetan – C2F6; 17 340 pentru perfluorociclopropanac – c-C3F6 şi chiar 22 800 pentru hexafluoratul de sulf – SF6).

Majoritatea acestor GHG nu mai provine însă din surse naturale sau antropice asemănătoare celor din care provine CO2 sau măcar metanul – CH4, a cărui concentraţie atmosferică a crescut însă cu peste 148% în ultimul secol, ci din procese industriale mai complexe, accesibile unui număr foarte restrâns de ţări de pe Glob (de exemplu, principala sursă de emisie a SF6 fiind reprezentată de fluidele dielectrice, pe care este evident că nu le produce sau foloseşte oricine).
În plus, durata de staţionare a GHG variază de la câteva zile, ca în cazul CO2 şi vaporilor de apă, la câteva zeci de mii de ani (de exemplu, 50.000 de ani în cazul perfluorometanului – CF4), ceea ce poate însemna că, deşi concentraţia atmosferică a multora dintre aceste gaze este mică, faptul că, odată emise, ele rămân în atmosferă timp mai îndelungat, efectul lor GWP nu mai poate fi cuantificat cu uşurinţă şi cu atăt mai puţin anihilat.
Şi atunci, cum ar putea fi evaluat, în mod obiectiv şi coerent, rolul atmosferic al acestor GHG, mai ales pe termen foarte lung, în condiţiile în care ele au început să fie emise în atmosferă destul de recent, în funcţie de nivelul de progres tehnologic care a permis acest lucru dar numai anumitor state?

3. De asemenea, ştiind că dioxidul de carbon este eficient consumat în procesul fotosintezei (asimilaţiei clorofiliene), ar rezulta că, cu cât volumul biomasei globale creşte mai mult, cu atât concentraţia acestui gaz în atmosferă s-ar reduce mai mult, aceasta însemnând că ritmurile sale de emisie – consum ar putea fi oarecum menţinute sub control.

Problema este însă că, din cauza progresului de ansamblu a societăţii omeneşti, care a impulsionat nu numai o importantă creştere demografică, ci şi un apreciabil avânt industrial şi tehnologic, presiunea antropică asupra mediului înconjurător a crescut sensibil, mai ales prin defrişarea îngrijorătoare a unor suprafeţe forestiere din ce în ce mai extinse (Fig. 5d), în care un rol environmental cu totul special îi revine pădurii tropicale, pentru extinderea nu numai a unor culturi agricole de subzistenţă, ci şi a unora cu valoare economică importantă (specii valoroase de arbori). În acest caz, reconsiderarea, la justa lor valoare environmentală, a resurselor forestiere existente ale planetei ca principal mecanism de reglare a circuitului CO2 în natură n-ar putea fi decât salutară, orice iniţiativă de împădurire şi/sau protecţie a arealelor forestiere deja existente trebuind încurajată şi susţinută prin toate mijloacele.

Dar acest lucru nu mai este valabil în cazul altor GHG care continuă să-şi producă efectele calorice. Astfel, în cazul acestora din urmă, ce măsuri de stimulare a consumului lor natural, şi deci de îndepărtare a lor din atmosfera terestră, ar putea fi luate? Oare doar măsurile de limitare a emisiilor lor vor fi suficiente? Şi cum se vor aplica principiile justiţiei şi echităţii environmentale în cazul acestora, ştiind că efectul lor climatic şi environmental va trebui suportat de toţi, şi chiar de către unele entităţi care nu au contribuit deloc la emisia acestora…? Empatia interumană sau interţări va fi suficientă pentru a remedia o situaţie care-i afectează pe toţi deopotrivă?…

4. În plus, rolul vaporilor de apă în producerea sau accentuarea efectului de seră pare a fi mult subevaluat, în condiţiile în care se ştie că, în intervalul spectral din apropierea valorii de 18 μ, absorbţia exercitată de vaporii de apă este atât de puternică încât, practic, ei pot fi consideraţi opaci pentru radiaţiile de undă lungă (IR) emise de suprafaţa terestră, contribuind astfel la intensificarea efectului de seră datorat, în primul rând, dioxidului de carbon. În aceste condiţii, ar trebui reevaluat potenţialul caloric global al acestora, cu atât mai mult cu cât încălzirea climatică produsă fie şi numai de fracţiunea acelor GHG cu GWP foarte ridicat şi durată lungă de staţionare în atmosferă, ar determina o evidentă intensificare a ritmurilor evaporaţiei, care ar influenţa, astfel, creşterea cantităţii de vapori de apă conţinuţi în aer, ce ar putea acţiona în continuare ca importanţi factori de absorbţie calorică şi, deci, de încălzire climatică.

Dincolo de toate aceste considerente sau argumente pro şi contra, efectul de încălzire climatică globală din prezent este indubitabil, discutabile fiind doar cauzele care l-ar fi putut determina, mai precis dacă acesta reprezintă o secvenţă dintr-un ciclu repetitiv de transformări naturale la o scară mult mai mare sau dacă el se atribuie, într-o proporţie foarte mare, influenţei antropice? Răspunsul nu este deloc simplu, cu atât mai mult cu cât scara de timp la care putem aştepta nişte confirmări la supoziţiile noastre este destul de limitată…

În momentul de faţă, impactul schimbărilor climatice globale asupra mediului înconjurător şi societăţi omeneşti se evaluează prin intermediul aşa-numitului Indice al Schimbărilor Climatice – ICC (Climate Change Index – CCI), care a fost formulat în cadrul Programului Internaţional pentru Geosferă-Biosferă (International Geosphere-Biosphere Programme – IGBP) şi lansat cu ocazia conferinţei Naţiunilor Unite pentru probleme climatice – UNFCCC-COP15, care a avut loc la Copenhaga, în data de 9 Decembrie 2009. Acesta reprezintă o mărime agregată şi simplificată de evaluare a schimbărilor din ce în ce mai complexe şi totodată rapide care se produc între extrem de diversele componente ale sistemului climatic. Practic, acesta exprimă simplu, prin intermediul unei valori numerice (număr), starea mai multor indicatori definitorii ai schimbărilor globale, cum ar fi: concentraţia dioxidului de carbon, temperatura suprafeţei globului (Land Surface Temperature – LST şi Sea Surface Temperature – SST), nivelul apei oceanului planetar şi suprafaţa acoperită de gheaţă (mai ales din jurul Polului Nord), oferind o imagine cât se poate de sintetică şi instantanee cu privire la modul în care componentele majore ale mediului – atmosfera şi suprafeţele continentale, oceanice şi cele acoperite de gheaţă – reacţionează faţă de schimbările climatice.

Valorile în general crescânde ale acestui indice din anul 1980 până în prezent (Fig. 6) arată în mod indubitabil că schimbările care s-au produs atât în interiorul, cât şi în relaţiile dintre toate aceste componente majore ale mediului înconjurător, au caracter global şi univoc, indicând semnificative schimbări geosferice şi biosferice de ordin planetar.

În măsura în care acest indice reuşeşte să reflecte cea mai mare proporţie a schimbărilor globale ale mediului, el reprezintă totodată şi un foarte eficient mijloc de identificare a acelor evenimente sau fenomene externe care au exercitat efecte imediate asupra sistemului climatic, precum şi de conturare a direcţiei generale de evoluţie a acestuia, mai ales în condiţiile în care variabilitatea naturală a unor procese şi fenomene naturale obscurizează uneori tendinţa şi ritmul său de evoluţie.

Desigur, nu este exclus însă nici faptul ca, în funcţie de evoluţiile prognozate şi confirmate ale sistemului climatic global, formula de calcul a Indicelui Schimbărilor Climatice (ICC) să includă şi efectul altor factori de influenţă, precum albedoul sau modificările produse în modul de folosinţă al terenurilor, în scopul de a surprinde cât mai fidel inter-relaţionările deja existente sau în curs de dezvoltare între diferitele componente ale acestuia. Iar în acest sens, aş face referire la un studiu foarte recent publicat de nişte oameni de ştiinţă ai Universităţii din Maryland şi Smithsonian National Museum of Natural History (Proceedings of the National Academy of Sciences, US. 2021) care arată şi argumentează că, de fapt, mediul natural al planetei noastre a început să suporte efectele intervenţiei antropice încă cu aproape 12 000 de ani în urmă, când peisajele naturale au început să suporte modificări din ce în ce mai intruzive şi mai profunde, generând tipuri distincte de aşa-numite anthrom-uri (engl. anthrome); în acest sens ei punând la dispoziţia celor interesaţi şi un set de hărţi dinamice interactive care expun evoluţia în timp a acestor matrici peisagistice pe glob, din urmă cu cca. 12.000 de ani până în prezent (aceasta putând fi accesată la: https://anthroecology.org/anthromes/maps).
În majoritatea cazurilor, valoarea anuală a indicelui ICC a fost pozitivă, marcând o tendinţă ascendentă a schimbărilor globale prin cumularea progresivă a acestora, ceea ce demonstrează influenţa tot mai mare a activităţilor antropice asupra sistemului climatic al Terrei.

Cu toate acestea, în anii 1982, 1992 şi 1996, valoarea indicelui schimbărilor climatice a fost negativă, în principal din cauza unor fenomene naturale de risc de mari proporţii (ca în cazul masivelor erupţii vulcanice ale: Mt. Pinatubo din Filipine, în anul 1991; El Chichon din Mexic în 1982 şi ale vulcanului de pe insula Montserrat, din Caraibe, în 1996), care au produs scăderi semnificative ale temperaturii aerului ca urmare a creşterii concentraţiei pulberilor în suspensie (suspended particles – SP) din atmosferă.

Cum stăm în prezent ?

În momentul de faţă, pe baza stării componentelor de analiză ale ICC, situaţia schimbărilor climatice se prezintă în felul următor (potrivit NASA, https://climate.nasa.gov/vital-signs/, accesat la 14 iunie 2021)
• Temperatura suprafeţei terestre, exprimată prin valoarea abaterii temperaturii medii anuale (2020) faţă de media perioadei 1850-1900: 1,02 (°C)
• Concentraţia dioxidului de carbon: 416 părţi per million (ppm) (pe baza datelor din aprilie 2021)
• Suprafaţa oceanică acoperită cu gheaţă, exprimată prin volumul pierderilor anuale de gheaţă (miliarde tone): -151,0 mld tone în Antarctica şi – 277,0 mld tone în Groenlanda, înregistrate în anul 2020 faţă de valorile anului 2002.
• Nivelul mării: + 3,3 milimetri (mm) pe an, înregistrat în anul 2020 faţă de valoarea anului 1993.

În ce priveşte evoluţia în viitor a climei globului terestru, tendinţa nu este încă foarte clară. În prezent, ne aflăm într-o perioadă interglaciară, denumită Holocen. Cantitatea mare de gaze cu efect de seră emisă de societatea omenească şi absorbită de atmosfera şi oceanele Terrei va contracara întrucâtva, prin întârzierea producerii ei, următoarea perioadă glaciară, despre care se apreciază că se va instala peste circa 50.000 de ani şi care va fi urmată de mai multe cicluri glaciare.

În 2020 a început o Mini Epocă Glaciară care va dura până în 2053

Pe fondul acesteia, se remarcă însă producerea unei Mini Epoci Glaciare (Mini Ice Age) care se pare că a debutat în 2020 şi despre care se crede că va dura vreo 30 de ani (2020-2053), în care atât verile, cât şi iernile vor fi mai reci şi mai umede.
Această evoluţie pare să fie pusă în legătură cu slăbirea semnificativă a activităţii solare care, în anul 2020, a atins cel mai scăzut nivel din ultimii 200 de ani, ceea ce înseamnă, de fapt, că Pământul va intra într-o fază de relativă răcire, exprimată printr-o scădere sensibilă şi bruscă a temperaturii medii globale. Potrivit datelor NASA, acest proces se asociază unei perioade de evidentă reducere a activităţii solare, cunoscută sub numele de minim solar (Solar Minimum), care este, de altfel, un fenomen cu totul obişnuit, ce se repetă la aproape fiecare 11 ani, cât este considerată durata medie a unui ciclu solar (care poate varia însă de la 8 la 15 ani).

Numai că cel din anul 2020 are un caracter cu totul excepţional (motiv pentru care el este denumit drept Grand Solar Minimum), deoarece reprezintă cel mai scăzut nivel din mai multe minimuri solare consecutive (ultimele trei).

În acest sens, s-a constatat chiar că, în anul 2020, s-au înregistrat aproape 100 de zile în care nu s-a produs nicio pată solară (arii de mare intensitate magnetică de pe suprafaţa discului solar care, din cauza temperaturilor mai coborâte ale materiei solare, apar ca pete mai întunecate), acesta fiind al doilea an consecutiv cu un număr record de mic de pete solare. De altfel, prin monitorizarea evoluţiei numărului lunar şi anual de zile cu pete solare care apar pe suprafaţa discului solar (Fig. 7), care permite urmărirea progresiei ciclurilor activităţii solare, realizată de Centrul de Predicţie al Vremii Spaţiale (Space Weather Prediction Center) al NOAA (North American Oceanic and Atmospheric Administration – Administraţia Nord-Americană de Meteorologie şi Oceanografie), se observă cu destulă claritate că ultimele trei cicluri solare cu o periodicitate medie de cca. 11 ani (respectiv ciclurile nr. 22, 23 şi 24) au fost din ce în ce mai slabe, iar predicţiile pentru următorul ciclu (al 25-lea, care a fost inţiat în 2020-2021) sunt la fel de rezervate, desigur dacă nu cumva Soarele începe să ne facă nişte surprize neaşteptate, ceea ce este totuşi puţin probabil…

De fapt, un asemenea eveniment de reducere extremă a activităţii solare se produce cu o periodicitate de aproximativ 400 de ani; ultimul Grand Solar Minimum fiind reprezentat chiar de Minimul Maunder, care a avut loc între 1645 şi 1715, determinând instalarea Micii Epoci Glaciare.

În acest punct se cuvine însă să facem observaţia că, în cazul acesteia, nu doar reducerea activităţii solare a contribuit la răcirea climei, ci mai ales intensificarea activităţii vulcanice care, prin însemnatele cantităţi de gaze, pulberi şi cenuşă vulcanică emise în atmosferă, au contribuit la creşterea nebulozităţii ce, la rândul său, a determinat reflectarea radiaţiei solare înapoi în atmosfera superioară şi deci, răcirea suprafeţei terestre şi a aerului de deasupra sa, pe de o parte, şi a contribuit la creşterea cantităţilor de precipitaţii, pe de altă parte, deoarece toate aceste particule fine de praf şi cenuşe vulcanică emise în atmosferă acţionează ca nuclee de condensare, favorizând formarea norilor şi precipitaţiilor.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te