George Jiglău, cercetător: În domeniul consumului de energie, soluția ajutoarelor – fie ele și mai mari sau mai multe – este insuficientă

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean


Distribuie articolul

George Jiglău

George Jiglău este politolog la Universitatea „Babeș-Bolyai” și face parte dintr-o echipă care realizează un studiu extins al situației actuale energetice din România.

În interviul care urmează, George Jiglău explică de ce i se pare „șocant” nivelul redus de înțelegere din partea celor care ar trebui să elaboreze politicile energetice și să ia decizii în România și detaliază vulnerabilitățile, riscurile la care este supusă populația în perioada care urmează.

„Declarațiile recente făcute de premierul Florin Cîțu, Raluca Turcan, Ludovic Orban sau Marcel Ciolacu despre Legea consumatorului vulnerabil de energie și modalitățile prin care înțeleg ei să rezolve problemele legate de vulnerabilitatea energetică nu fac decât să confirme percepția pesimistă pe care am formulat-o mai devreme”, spune el.

Le găsește circumstanțe atenuante în faptul că, nici în alte țări, acest nivel nu e prea ridicat și în lipsa timpului necesar să aprofundeze, dar „ce nu pot înțelege”, spune el, „este lipsa totală de viziune, chiar și de viziune înspre trecut, de care dau dovadă atunci când caută să rezolve la nesfârșit o problemă atât de complexă cu aceeași, unică!, soluție extrem de simplistă, sub auspiciile căreia ne aflăm deja de ani buni și care a creat cadrul pentru aprofundarea sărăciei energetice – bani publici pompați înspre plata facturilor”.

În fine, veți afla că tot ce auzim în aceste zile este cum putem să dăm și mai mulți bani ca să compensăm creșterea prețurilor din cauza liberalizării. „Nu e complet inutil, dar e o soluție pe termen scurt care nu rezolvă nimic din problemele structurale care duc la această incapacitate a acestor gospodării de a-și acoperi facturile.

Ați lucrat în ultima perioadă la un studiu privind securitatea energetică a populației. În ce situație se află România? Care sunt principalele probleme și riscuri?

Felul în care populația se raportează la energie este un subiect de studiu fascinant, pentru ca sunt puține subiecte care să îmbine atât de multe arii de cercetare și de politici publice, dar care, în același timp, pot avea implicații atât de concrete asupra calității vieții cotidiene. Faptul că o gospodărie nu își poate împlini cum trebuie nevoile de energie din gospodărie poate fi rezultatul unui cumul de factori care pot varia de la propriile percepții ale locatarilor cu privire la cum sunt definite propriile nevoi sau de la relațiile sociale și interumane din gospodărie până la cele mai recente evoluții din conflictul înghețat din estul Ucrainei sau din felul în care SUA relaționează economic și politic cu partenerii săi din estul Europei. Pe parcursul acestui spectru întâlnim multe alte elemente – felul în care arată sistemul energetic, tehnologiile și combustibilii folosiți pentru producerea de energie, starea clădirilor de locuit, structura relațiilor sociale din interiorul unei comunități, nivelul de încredere dintre cetățeni și al cetățenilor în instituții, toată dinamica relațiilor dintre actorii privați (deci orientați natural către profit) din sistemul de energie și instituțiile locale și centrale ale statului, structura piețelor de energie, nivelul de educație al cetățenilor cu privire la mediul înconjurător sau de educație financiară, valorile lor, calitatea aparatelor și echipamentelor care utilizează energie electrică sau pentru încălzire din propriile gospodării, veniturile lor și așa mai departe. Toate acestea sunt reflectate în banii pe care oamenii îi plătesc pentru încălzire în sezonul rece, răcire în sezonul cald, pentru apă caldă și pentru electricitate.

Pe lângă faptul că această complexitate face din politicile energetice un subiect de cercetare extrem de ofertant pentru noi, ca politologi, e și un subiect care ne obligă să încercăm să aducem o perspectivă cât mai bine documentată în atenția decidenților – și aici nu m refer doar la instituții ale statului, ci și la actorii privați și chiar la gospodării, pentru toți suntem actori cu un cuvânt de spus.

Cu aceste premise în minte, e absolut șocant să constatăm cât de redus este nivelul de înțelegere care există mai ales la nivelul instituțiilor care au atribuțiile de a elabora politici în beneficiul cetățenilor în al căror serviciu se află. Și mai șocant este nivelul de disponibilitate redus pe care îl au să își lărgească perspectiva și capacitatea foarte redusă de a o face atunci când sunt puse înaintea lor elemente care să crească, în ultimă instanță, calitatea politicilor pe care le elaborează.

România nu stă semnificativ mai prost la acest capitol ca alte țări europene. Se anunță ajutoare la încălzire, subvenții și de șase ori mai mari. Sunt acestea o soluție?

Soluția ajutoarelor – fie ele și mai mari sau mai multe – este insuficientă. Așa că să dăm totuși câteva elemente în plus cu privire la nuanțele problemelor care țin de energie. Când spun „problemele gospodăriilor în raport cu energia” mă pot referi de fapt la mai multe lucruri și e important să le înțelegem și să le etichetăm ca atare, pentru că în prezent operăm încă în cadrul legislativ cu o confuzie care are implicații profunde. În teorie se face o disociere între „sărăcie energetică” și „vulnerabilitate energetică”. Asupra delimitărilor dintre cele două există încă dezbateri teoretice și metodologice, dar, pe scurt, sărăcia energetică se referă la incapacitatea concretă a unei gospodării de a-și asigura nevoile energetice, în timp ce vulnerabilitatea se referă la o predispoziție a gospodăriei de a intra în sărăcie energetică. Conceptul de vulnerabilitate energetică absoarbe mai multe elemente din acea complexitate despre care vorbeam la început și e mai greu de operaționalizat. Vulnerabilitatea e un fel de stare care precede sărăcia energetică, iar o gospodărie poate parcurge foarte ușor drumul de la vulnerabilitate la sărăcie energetică sau înapoi, la fel cum o gospodărie care nu este nici măcar vulnerabilă energetic poate deveni vulnerabilă. Această fluctuație poate sau nu să depindă de elemente care nu țin de acțiunile concrete din interiorul gospodăriei sau de acțiuni concrete ale membrilor ei.

De exemplu, apariția unui nou membru al familiei – poate fi un nou-născut sau un vârstnic cu venit redus și probleme de sănătate – care trebuie luat în grijă într-o gospodărie poate crește nevoile de energie, fără o creștere a veniturilor. Fluctuațiile în sus ale prețurilor la energie, pe care le vedem în aceste a zile, pot crește ponderea cheltuielilor cu energia raportat la venituri peste capacitatea de absorbție a unei gospodării. Aceste fluctuații pot veni din evenimente geopolitice la nivel internațional sau din acțiunile unor actori privați pe bursele externe. „Îmbătrânirea” unei clădiri de locuit îi scade eficiența energetică, deci crește cantitatea de combustibil folosit pentru încălzire, ceea ce necesită investiții în locuință pe care o gospodărie ar putea să nu aibă capacitatea financiară sau de înțelegerea necesară ca să le facă. Nu în ultimul rând, vremea. Un sezon rece anormal de lung și friguros sau o vară foarte caldă crește nevoile de energie, iar sub auspiciile schimbărilor climatice, astfel de fluctuații sunt tot mai dese.

Toate aceste situații cred că scot în evidență faptul că a acorda doar ajutoare financiare pentru factură nu e destul. Nu mecanismul în sine e problema cea mai mare, ci faptul că cei către care statul orientează aceste ajutoare financiare sunt identificați pe bază de venit și pe bază de cerere. Practic, ajutoarele financiare pentru energie – așa-numitele ajutoare de încălzire – sunt doar o variație a ajutoarelor sociale. Sunt multe probleme legate de asta. În primul rând, există o categorie de cetățeni (nu putem ști câți) care îndeplinesc condițiile, dar, dintr-un motiv sau altul, nu depun cerere pentru acest ajutor. Modul în care se discută în aceste zile despre legea consumatorului vulnerabil e doar într-o manieră populistă – cine e mai prietenos cu consumatorul vulnerabil, cine e mai dispus să dea bani pentru plata facturilor, cine protejează mai tare sărmanii consumatori afectați de acțiunile unor privați (români sau străini) care, prin acțiunile lor autointeresate, cresc prețurile. Însă acești politicieni fac abstracție de faptul că acțiunile de pe piață se desfășoară legal, în interiorul unui cadru legislativ care a neglijat permanent interesele consumatorilor și de care chiar acești politicieni sunt responsabili. Deși admit că și entitățile private au o responsabilitate față de protecția consumatorilor, instituțiile statului sunt cele care au ca principal obiectiv protejarea intereselor cetățenilor. Mai mult, doamna ministru al muncii, Turcan, chiar spunea că „experții”, spus peiorativ, care ar pretinde că au tot felul de soluții, nu au fost prezenți nicăieri până acum în dezbaterea publică. În ce mă privește, îi reamintesc doamnei Turcan că a pus în dezbatere publică proiectul de lege privind consumatorul vulnerabil de Crăciun în 2020, cu termen de Anul Nou, și că de la echipa noastră a primit o scrisoare cu multe observații și propuneri pe 31 decembrie, la care nu a răspuns niciodată. Ca noi, sunt și alte grupuri din zona socială, din zona de eficiență energetică sau de mediu care au trimis observații, la fel de ignorate. Îi mai amintesc și că am fost prezenți în dezbateri cu subalterni de-ai săi din Ministerul Muncii, implicați în elaborarea legii, prin intermediul Consiliului Economic și Social, înainte ca proiectul să plece de la guvern, doar că acei oameni nu pot acționa prea mult fără sprijin din partea ministrului. De asemenea, am fost prezenți, grație doamnei senator Silvia Dinică, în ședințele comisiilor permanente care au discutat proiectul de lege la Senat și că am trimis propuneri și către comisiile de la Camera Deputaților. De altfel, prezența noastră și a colegilor în spațiul public e veche de cel puțin cinci ani, de când vorbim și scriem pe tema sărăciei energetice, alături de mulți alți colegi din țară. Nu e vina „experților” că politicienii află despre subiect abia acum, dar ne bucurăm că le-a stârnit în sfârșit interesul.

 

”instituțiile statului nu vin cu nicio altă soluție sistemică de a-i scoate pe oamenii din rural de pe lemne, care oferă cea mai ineficientă soluție de încălzire pentru mediu, pentru sănătatea oamenilor, pentru calitatea vieții în gospodării”

Și atunci, totuși, ce putem face noi și ce pot face instituțiile?

Ce putem face fiecare dintre noi este să ne înțelegem propriul comportament în raport cu energia în propria gospodărie. Ce și cât consumăm, când, care ne sunt nevoile reale și dacă felul în care ne raportăm la energie ne plasează sub sau deasupra optimului, cât plătim și care e ponderea cheltuielilor cu energia în raport cu propriile venituri – în timpul anului, iarna, vara. Si apoi să vedem ce putem ajusta la propriul comportament în gospodărie. La nivel de instituții – aici mă refer la autorități locale, centrale, dar și la companiile care acționează în piață ca producători, distribuitori și furnizori de combustibili și servicii în energie – e nevoie acută de colectare de date cu privire la toate variabilele care compun acest peisaj al sărăciei energetice. Apoi, transparență în ceea ce privește datele – între instituții și în raport cu cei care studiază fenomenul. De exemplu, nouă, ca cercetători, ni se cer uneori soluții „științifice” din partea autorităților, dar ce nu înțeleg acestea este că nu le putem da câtă vreme nu avem la dispoziție date pe care fie ar trebui să le colecteze și nu o fac, fie le colectează, dar nu știu că le au sau care e utilitatea lor, fie le au, dar nu vor să le pună la dispoziție. Mai mult, entitățile private au datele absolut esențiale cu privire la consumurile fiecărei gospodării, dar de ani întregi ne lovim de un refuz constant de a le pune la dispoziție, invocându-se interesele private ale companiilor sau interesele clienților, fiind vorba de date private. Toate asigurările noastre că suntem conștienți de GDPR, că știm ce să facem cu aceste date, că ce facem e util și pentru companii au rămas fără rezultat. Companiile nu vor să dea date și punct. Nici măcar către vreo primărie interesată de date pentru elaborarea de politici locale nu se dau date. Fără acestea, ne bazăm pe estimări cât de precise putem, dar toți cei care trebuie să ia decizii pentru cetățeni/consumatori trebuie să își înțeleagă propriul rol în proces. Până atunci, bâjbâim.

Ce soluții sugerați în urma studiului dvs?

Primul nostru studiu e din 2017 și zilele acestea va apărea o actualizare a lui. În 2017 am estimat nivelul de sărăcie energetică din România la 23,4% din gospodării. În funcție de indicatori, cifra poate să varieze. De exemplu, unul dintre indicatorii folosiți este dacă gospodăria cheltuie mai mult de 10% din propriul venit pe energie. După acest indicator, datele pe care le avem ne arată că 45,3% din populație e în sărăcie energetică. Cel mai „prietenos” indicator situează nivelul de sărăcie energetică la 13%. Ca reper, ajutoarele de încălzire au ajuns, în 2020, la 2,9% dintre gospodăriile din România. Deci, indiferent cât e nivelul „real” al fenomenului în România, felul în care i se răspunde este extrem de deficitar și aici e principala problemă.

Din păcate, soluțiile pe care le propunem sunt în mare aceleași ca în 2017 și pe care le-am tot reluat oricând am avut ocazia în acești ani. În primul rând, problema sărăciei energetice trebuie să iasă de sub tutela exclusivă a Ministerului Muncii. Ea a fost plasată acolo acum mai bine de un deceniu, pentru că era simplu să gândească aceste „ajutoare” în logica deja existentă a ajutoarelor sociale.

Totuși, perspectiva asupra acestui fenomen a devenit mult mai amplă și atunci soluțiile trebuie să țină pasul. Atenție, nu vorbim de înființarea de instituții noi, ci de responsabilizarea și interconectarea celor deja existente. Soluțiile la sărăcia energetică nu pot fi găsite și implementate decât prin colaborarea la nivel de Guvern, dintre Ministerul Energiei, Ministerul Muncii și Ministerul Lucrărilor Publice, cu sprijinul Ministerului Educației și al Ministerului Sănătății, chiar și al ministerului care se ocupă de tehnologia informației. Apoi, această rețea de ministere trebuie să lucreze îndeaproape cu ANRE, care face legătura cu companiile de energie și cu consumatorii. În egală măsură, colaborare constantă cu autoritățile locale, prin organizații și rețele ale acestora, de genul asociațiilor municipiilor sau Ccomunelor. Instituțiile din zona de protecție a consumatorului trebuie de asemenea să fie implicate, la fel și INS. Și colaborare permanentă cu organizații din zona societății civile și cu mediul de cercetare. Un astfel de grup de lucru extins ar trebui să fie poate sub coordonarea ANRE, dar fiind rolul privilegiat pe care aceasta îl are în raport cu piața și cu instituțiile statului. Trebuie să înțelegem că în acest moment mare parte din deficiențele cadrului legal vine din faptul că responsabilitatea e pasată dintr-o parte în alta – Energia și Dezvoltarea nu se bagă peste Ministerul Muncii pentru că „problema e la ei”. Ministerul Muncii înțelege că nu știe tot, dar nu poate să intre în zona de competență a altor ministere, deci face ce știe. Autoritățile locale se uită la București și așteaptă măsuri sau caută scuze din acea zonă. Companiile, cu puține excepții, spun că e problema statului și că n-au decât să se descurce. Și tot așa. Entități care ar trebui să coopereze se află într-un fel de „lasă-mă să te las”.

Apoi, date, date, date! Asta are legătură directă cu ce spuneam mai sus. Date și transparență. Apoi, campanii de informare și educare a cetățenilor cu privire la tot ce înseamnă energie în propriile gospodării. Foarte important, scheme de ajutor financiar, publice și private, pentru eficientizarea clădirilor de locuit, care acum sunt complet inexistente pentru casele private și pentru gospodăriile cu venituri reduse, adică tocmai cele care au cea mai mare nevoie de investiții. La nivel de infrastructură, crearea de alternative la încălzirea cu lemne. Aici e o dezbatere lungă dacă soluția e extinderea rețelelor de gaz natural sau dacă trebuie mers pe soluții care țin de electricitate sau de energie regenerabilă. Cred că toate au avantaje și dezavantaje și soluțiile trebuie să țină de specificul fiecărei localități, chiar al fiecărei gospodării (dar pentru asta trebuie date!). În orașe, de asemenea, trebuie găsite soluții pentru centrala individuală pe gaz să nu mai fie singura alternativă la încălzirea centralizată, acolo unde ea mai există. Trebuie să ținem cont și de impactul asupra mediului și de tendințele la nivel european, care merg înspre soluții colective, nu individuale, și spre renunțarea rapidă la gaz.

La nivel general ar mai fi lucruri de spus, dar o soluție foarte specifică, care ține în special de autoritățile locale, cele mai apropiate de cetățean, dar care poate primi sprijin financiar și de la bugetul central mai ales pentru localitățile cu bugete mai mici, este crearea de așa-numite „one stop shops”, adică niște birouri de informare, dar și de consultanță, către care cetățenii să vină, dar care să și meargă proactiv în comunitate, pentru a veni în sprijinul nevoilor de înțelegere și rezolvare a problemelor care țin de energie. O astfel de entitate poate îmbina expertiză socială, tehnică, de auditare, educațională, pentru a depista sărăcia energetică sau o stare de vulnerabilitate, dar și sursa ei, implicit și soluția. Poate că problema unei gospodării provine nu din venit, ci din echipamente vechi, care consumă mult în locuință. Și atunci un eventual ajutor financiar merge nu în factura care va fi mare și luna viitoare, ci în schimbarea de echipamente. Dacă e vorba de degradarea clădirii, banii pot fi orientați înspre eficientizarea energetică a locuinței. Dacă într-adevăr e o problemă de venit la bază, sărăcie pur și simplu, atunci putem sprijini și plata facturii. Sau poate fi vorba de o atenționare că se consumă excesiv de mult pe încălzire pentru că termostatul stă la 24 de grade și un grad în minus nu ar reduce confortul termic semnificativ, însă poate reduce semnificativ consumul, factura și impactul negativ asupra mediului. De multe ori poate fi vorba tot de bani publici până la urmă, dar aceștia pot fi orientați pentru corectarea pe termen lung a unei probleme, nu pompați direct în ajutoare de încălzire ca până acum.

Ce impact credeți că au studiile acestea asupra politicilor guvernamentale? Se ține cont de ele?

Din păcate, impactul unor astfel de studii e foarte redus. Aici vorbesc despre orice subiect, nu doar despre ce ține de energie. Într-o notă optimistă, cred că disponibilitatea decidenților de a interacționa cu societatea civilă sau comunitatea științifică a crescut, dar de multe ori e de fațadă. Se cer contribuții, care apoi sunt ignorate sau urmează un șir lung de explicații cum că „ar fi fain, dar nu se poate pentru că legea, colegii, alții…”. Până la urmă, intervine și un calcul de cost și beneficii pentru comunitatea științifică. Trebuie să investim timp, de multe ori remunerat puțin sau deloc, pentru a redacta documente care mai apoi știm că vor avea o utilitate redusă. Asta în timp ce munca noastră trebuie să fie substanțială în predare, în activitățile de cercetare și așa mai departe. Cu siguranță că și comunitatea științifică trebuie să își perceapă mai proactiv rolul de implicare în elaborarea de politici, dar e greu dacă nu vezi un impact al muncii tale.

 

”avem de-a face doar cu o percepție asistențială, limitată, lipsită de înțelegere și viziune, care duce la măsuri cu acoperire foarte limitată și nici acelea suficiente, nici măcar pentru cei care sunt acoperiți de ele”

Scumpirea energiei, a gazelor dar și a curentului electric generează teamă în rândul consumatorilor casnici că nu vor putea plăti facturile. Ce perspective sunt în acest context? Ministrul Muncii și Solidarității Sociale a anunțat că în iarna aceasta se vor mări subvențiile la energie. Este aceasta o măsură eficientă/suficientă în a rezolva problemele?

Ajutoarele de încălzire sunt măsuri pe termen scurt, de care gospodăriile au nevoie pentru a trece iarna. Dar cu siguranță nu este suficient și, dintr-o anumită măsură, nu e nici eficient. În primul rând, aceste măsuri sunt luate doar pe bază de venit, ignorând complet alte surse ale sărăciei energetice, precum starea și eficiența energetică a clădirilor de locuit, accesibilitatea combustibililor pentru încălzire sau comportamentul din locuințe. Apoi, procesul de solicitare a ajutoarelor va scăpa cu siguranță pe mulți. Din experiența noastră, acest proces e puternic dependent de capacitatea de funcționare al aparatelor de asistență socială din cadrul primăriilor, unde cei care solicită ajutorul își depun dosarele. Însă de multe ori asistenții sociali sunt cei care atrag atenția unei gospodării cu care se află în contact pentru ajutorul social sau alte probleme sociale că s-ar putea încadra și pentru a primi ajutor de încălzire. De asta spun că procesul depinde de capacitatea lor, însă asistenții sociali nu au niciun fel de pregătire pentru a înțelege probleme de natură energetică – și asta nu e vina lor! Iar aparatele de asistență socială oricum sunt subdimensionate și pentru multitudinea de alte probleme cu care trebuie să aibă de-a face. Problema e că, astfel, tot fenomenul sărăciei energetice se reduce, de multe ori, la „sărăcie” și rămâne doar o problemă socială, deși lucrurile sunt mult mai complicate de atât.

Deci focusul exclusiv pe venit nu face decât să lase neatinse și, astfel, să perpetueze celelalte cauze ale sărăciei energetice, așa că anul viitor vom da cel puțin aceiași bani pentru ajutoare de încălzire și tot așa. Și din același punct de vedere nu e nici eficient pentru că autoritățile pompează bani într-o gaură fără fund, însă ajutoarele sunt mici, iar banii nu astupă gaura. În medie, o familie de agricultori de la țară care locuiește într-o casă de chirpici cu trei camere, cu îmbunătățiri minimale, care nu are acces decât la încălzire cu lemne are nevoie de cel puțin 3.000 de lei pentru lemne ca să treacă iarna. Venitul este mediu al unui agricultor este aproximativ 850 de lei. Ajutorul de încălzire pentru lemne a fost până acum de 250 de lei pentru tot sezonul rece (noiembrie-martie)! Ministerul a propus, în proiectul de lege elaborat anul trecut, mărirea la 400 de lei pentru sezonul rece. La Senat, și ca urmare a unei propuneri din partea noastră, cuantumul a fost mărit la 160 de lei lunar (deși noi am propus sume semnificativ mai mari, provenite din modalitatea noastră de calcul). În orice caz, e foarte puțin.

Prin felul în care ne raportăm la ajutoarele pentru lemne nu facem decât să întreținem o piață a lemnelor în mare parte din ea neagră, cu un impact extrem de mare, negativ, asupra mediului. Plus stigma socială la adresa beneficiarilor de ajutoare pe lemne, singurii care primesc ajutorul „în mână”, pentru că temerea legiuitorilor este că oamenii aceștia vor cheltui acești bani pe altceva decât pe lemne. Explicit sau implicit, se referă la băutură.

De fapt, e o discriminare pe mai multe planuri a consumatorilor de lemne din rural, în condițiile în care trei sferturi din rural se încălzește cu lemne. Ajutoarele pentru energie termică (încălzirea centralizată de la orașe), pentru gaz natural sau pentru electricitate sunt de câteva ori mai mari ca pentru lemne. Iar instituțiile statului nu vin cu nicio altă soluție sistemică de a-i scoate pe oamenii din rural de pe lemne, care oferă cea mai ineficientă soluție de încălzire pentru mediu, pentru sănătatea oamenilor, pentru calitatea vieții în gospodării. Deci avem de-a face doar cu o percepție asistențială, limitată, lipsită de înțelegere și viziune, care duce la măsuri cu acoperire foarte limitată și nici acelea suficiente, nici măcar pentru cei care sunt acoperiți de ele.

Iar ce spun acum prim-ministrul, ministrul muncii că vor să crească gradul de acoperire al legii, fie prin modificarea legii la Camera Deputaților, fie prin alte măsuri pe lângă lege, nu face decât să ne ofere cam același lucru. Cu siguranță, nivelul de vulnerabilitate a crescut pentru multe gospodării – iarăși, nu știm exact câți în absența unor indicatori și a unor date complementare. Dar ei vorbesc doar despre o majorare a pragului de venit până la care se pot primi ajutoare de încălzire. Deci e totul la ghicit. Nu pot estima exact impactul creșterii prețurilor la energie pentru o gospodărie și atunci vor crește pragul de venit. Cu cât, rămâne de văzut și depinde de buget. Cu cât mai mult ridică pragul, cu atât mai mulți bani trebuie dați de la buget. Oricum ar fi, paradigma nu se schimbă și nici toate neajunsurile ei.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te