Fenomenul Mutat la țară, dar n-am drum. Sate în care nici Ambulanța nu poate ajunge


Distribuie articolul

După 30 de ani de când a început reconstrucția țării, în multe sate din România drumurile nu sunt nici măcar pietruite. În ultima vreme, zeci de mii de tineri cumpără proprietăți la țară sau preiau gospodăriile bunicilor pe care le readuc la viață. Dar cum să ajungi „acasă” , cum să te întorci și să vrei să schimbi lumea, când ea n-ar face nimic pentru ca locul acela să fie măcar prietenos și ușor de străbătut cu piciorul? Satele românești au nevoie de ei, au nevoie de populație tânără, ca de aer. Dar ele vor rămâne prizoniere în trecut, dacă resping această infuzie de tinerețe, care poate fi și ultima lor șansă. Reportajul următor este despre condiția drumurilor la sate, cum sunt primiți unii tineri în comunitate, ce pot să facă și cam cum văd ei integrarea în satul care nu-i așteaptă.

Anul trecut a fost prăpăd la noi”, spune Oana Fărcaș, o artistă care s-a mutat la Cecălaca, în Mureș.

„Au defrișat pădurea vreo două luni la rând și au distrus drumul cu tractoarele. Pe o porțiune de vreo 300 de metri nu am mai avut cum să ne deplasăm, nici măcar pe jos, în condiții decente. Când i-am luat la rost pe respectivii, ne-au amenințat cu bătaia și că ne bagă mașina în șanț. Am chemat poliția, dar nu a rezolvat nimic. Când a trebuit să dăm frigiderul, i-am dat drumul pe coastă, pur și simplu, pentru că nu am putut coborî cu el pe brațe”.

Drum Cecalaca

Oana face parte din „Școala de la Cluj”, o generație de artiști recunoscuți pe plan internațional. După ce a absolvit Universitatea de Artă, a trăit o bună perioadă în Franța, Germania și SUA. Lucrările Oanei Fărcaș se vindeau la New York fiind bine cotate în cataloagele galeriilor, când a decis să se întoarcă acasă. Din dor și de grija alor ei. La Cluj și-a luat un atelier la Fabrica de Pensule și-n anii care au urmat și-a dat doctoratul.

În același timp a dorit să se implice în acte de caritate. Organiza licitații de artă, iar banii rezultați i-a donat, ani la rând, pentru secțiile de oncopediatrie din Cluj. A organizat și târguri de caritate, unde vindea obiecte prelucrate manual sau restaurate de ea și de colegii artiști, iar banii erau folosiți tot în scopuri caritabile.

Într-o seară, soțul ei a venit dintr-o incursiune pe Valea Târnavelor. „Am văzut o casă de vânzare la țară”, i-a zis el. „Să vezi ce frumos e acolo, casa e mică, dar e așezată lângă pădure, are un nuc în spate și o priveliște splendidă. E liniște și acolo ai putea lucra”.

Când a dus-o s-o vadă, era după o ploaie. „De la primii pași mi-a rămas adidasul în noroi și am urcat mai departe desculță”, își amintește Oana. „Dar ne-am amuzat, nu ne-am dat bătuți. Am luat casa. Am început s-o renovăm. Ne-am luptat cu vechea administrație să introducem apa, erau vecini care aveau cererea și doi ani, nerezolvată. Apoi gazul”.

Dar cea mai mare problemă rămâne drumul.

„În acte, exista pe vremuri un drum de acces, prin pădure, pe undeva, dar nu mai există de zeci de ani, iar până în gardul nostru este o pășune privată. Oamenii respectivi nu pot să ne vândă teren, pentru că și-ar pierde subvenția, ne-au lăsat 3 m până la gardul electric al pășunii. Dar cei de la gaz au stricat prea tare drumul, așa că iar nu putem ajunge la casă, nici măcar pe jos, cu mașina nici vorbă toamna sau iarna, vara se mai poate”.

Oana Fărcaș la Camin

Mi-e dor de tine. Dar nu și ție!

După ce treci de Luduș, se deschide o vale splendidă printre coline. E sfârșit de toamnă și totul e umed, îmbibat în apă. O ceață moale învăluie câmpurile și colinele. După curba de la Ațintiș, o scoală viu colorată sparge ceața și înviorează ochiul pentru câteva clipe. Pustiul drumului te umple de liniște, până la intrarea în sat nici țipenie de om sau mașină.

În mijlocul satului Cecălaca, pe fruntea unei clădiri în ruină, stă scris cu litere de neon: „Mi-e dor de tine”. Maiestuos, ca un bunic cu pălăria spartă și hainele rupte, dar cu oase puternice, fostul cămin cultural rezistă după toate nenorocirile care i s-au întâmplat. Când a venit fata de la oraș cu prietenii ei artiști să-i spună: „Mi-e dor de tine”, nu i-a venit să creadă. Au desferecat ușile, au aprins luminile, au deschis ferestrele, au ridicat picturile lor pe pereți, au umplut de viață încăperile.

Nici nouă nu ne-a venit să credem. Dar Oana Fărcaș chiar a reușit să facă o expoziție colectivă, a convins aproape 20 de artiști de la Cluj să vină cu ea la Cecălaca și să expună în căminul cultural, ajuns o ruină. Nu, nu la Paris sau la New York i-a chemat, ci în satul în care drumul ei spre casă e plin de noroaie. I-a cazat pe unde a putut, s-a descurcat așa cum a mai făcut-o în viața ei de artist zbătător, iar în seara vernisajului, curtea fostului Cămin Cultural era plină de oameni. Veniseră de peste tot. Era prima dată în istoria lui, când satul putea să vadă pe viu o expoziție de artă.

Echipa de pictori Atintiș

Tot anul trecut, Oana a reușit să obțină finanțare de la Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) pe un proiect prin care a pictat, împreună cu colegii ei, școala din sat și încă două din satele vecine. Astăzi, dacă te apropii de școala din Cecălaca, pare că de acolo răsare soarele. „Am avut prevăzută în proiect o singură școală, dar pentru că am făcut economii, am putut să pictăm și alte două școli ca să nu existe supărări între sate”, spune Oana. Școlile sunt pictate de artiști și în interior, nu doar pe exterior. Au fost școli în care s-au implicat și elevii. În curtea școlii din Cecălaca, un artist clujean a creat un spațiu verde din tuia, sub forma unui labirint. Când puieții vor crește, jocul de-a labirintul-pădure va părea interesant pentru copiii satului și poate vor descoperi astfel că pădurea nu e doar pentru pus pe foc.

Un alt proiect a fost cercul de lectură, care în ultima etapă s-a desfășurat on-line. De la partenerii ei a primit peste 100 de volume pentru copii. Le-a dat cadou de Moș Nicolae, iar pe cele rămase le-a trimis la copiii de la Oncologie, la Cluj. Continuă să organizeze caritatea la sat, iar din fondurile obținute să cumpere videoproiectoare pentru școală să doteze Studioul Cultural Cecălaca sau să ofere daruri copiilor.

Ce vrea Oana să facă prin proiectul ei comunitar „Studio Cultural Cecălaca” este „o punte între rural și urban”.

Drum Cecălaca

Organizând întoarcerea spre casă

Jakab Janos are 38 de ani, s-a întors din Olanda și a fost ales primar al comunei în septembrie, anul acesta. După 16 ani de dus-întors și locuit în străinătate s-a întors acasă, la Cecălaca, în satul lui natal. Ațintiș, comuna din care face parte și satul lui, trimite anual cam 140 de oameni la muncă în Olanda. Când a plecat el, la ferma unde a lucrat erau patru oameni și cultivau ecologic 45 de hectare de teren agricol în Olanda. Anul trecut, când s-a hotărât să se întoarcă, Janos devenise directorul acelei ferme, avea 80 de lucrători, majoritatea din comuna lui, și cultivau 500 de hectare.

„De când am pus piciorul acolo, am avut grijă să-i duc cu mine și pe alții ca să ne ajutăm să trăim, să facem un ban. An de an angajam la mine zeci de consăteni. Dar de vreo patru ani încoace ne-am tot sfătuit ce e de făcut, pentru că interveneau vârsta, familia, tot mai mulți aveam copii, ne-am făcut case în comuna noastră, am investit, venea timpul să ne întoarcem. Mai era și dorul de casă. Și atunci am zis: trebuie să ne implicăm să schimbăm ceva. A fost planul ăsta și eu am venit să candidez ca să ridicăm comuna să se poată întoarce și ei. Și asta am făcut. Am fost ales și m-am apucat de treabă”.

Chiar după alegeri”, spune Oana, „și-a luat omul bicicleta și a mers prin sat să constate toate drumurile stricate și pe unde s-a putut a mai pus pietriș. Acum să vedem cum o să se descurce că are cam mult de lucru. Noi îi suntem alături”.

Janos recunoaște și el că are mult de lucru: nu sunt cadastrate terenurile, nu sunt lămurite proprietățile, nu pot veni investitorii, nu se pot cere finanțări dacă nu e clarificat regimul juridic al terenurilor, iar aceste lucruri trebuie făcute cu prioritate. Sunt și drumuri nefăcute, promite măcar pietruirea lor în iarna asta, are proiect pentru renovarea Căminului Cultural, vrea să facă multe. Crede că doar educația și cultura ridică o comunitate și speră că satele lor de pe colinele care mărginesc Țara Târnavelor vor deveni la fel de îngrijite precum cele din Occident.

Mentalități de evul mediu

Victoria Ardelean era profesoară de biologie la Timișoara, iar soțul ei inginer. S-au mutat în comuna Balșa din județul Hunedoara, în satul Vălișoara. Victoria transmite un apel pe internet care trezește emoție și solidaritate în grupul celor „Mutați la țară”. Ea spune:

„Eu am renunțat la predat si m-am mutat la sat. Dar nu pot să nu observ ce se întâmplă în momentul de față. Cum să se predea prin intermediul internetului într-o țară în care încă mai sunt localități în care nu este internet, nu e semnal telefonic sau altele care nu au nici măcar curent? De exemplu, satul unde m-am mutat eu – un sat frumos, cu oameni de treabă, peisaj superb, teren fertil – par să fie toate condițiile pentru un trai minunat. Dar se pare că de ani de zile primăria Balșa nu a făcut nimic pentru acest sat. Nu avem apă curentă, canalizare, semnal telefonic, cablu, drumuri, poduri, dacă nu ai mașină trebuie să mergi peste 7 km pe jos până la autobuz, curentul se întrerupe frecvent. La câteva case din sat, printre care și casa mea, singura cale de acces trece prin apă și prin grădinile vecinilor. În cazul în care plouă mai mult nu se poate trece nici cu tractorul. Eu sunt de doi ani aici. Din câte am înțeles, în ultimii 24 de ani a fost același primar care nu și-a îndeplinit obligațiile de a întreține drumurile care acum sunt împădurite. Pentru ce plătim impozite pe teren si pe case la primărie? Pentru ce ni se impozitează salariile si pensiile?…Cine va fi responsabil dacă au loc decese pentru că salvarea sau pompierii nu pot ajunge în cazul unei probleme? Dacă plouă mult, nu se poate ajunge aici nici cu tractorul.

Cine va fi responsabil pentru copiii care nu au acces la educație pentru că nu au primit încă tablete sau din cauză că nu este internet sau semnal telefonic bun în unele sate?”, încheie ea.

De doi ani, de când m-am mutat aici, am făcut cereri înregistrate si la primărie, și la Instituția Prefectului”, ne mărturisește Victoria Ardelean. „Vine iarna, noi suntem aproape blocați. Soțul cară în spate sacii cu porumb pentru animale și cumpărăturile noastre pentru că nu se poate ajunge cu mașina aici.”

„Am decis să ne mutăm la sat că să trăim sănătos”, explică Victoria, „fără stresul si poluarea orașului. Ne cultivăm mare parte din ce mâncăm, avem lapte si brânză de capră, ouă, legume din producție proprie. Tot ce cultivăm este bio. Zona e superbă, terenul fertil, dar din cauza lipsei unui drum bun e greu să faci naveta la lucru. Nu avem magazin în sat, ca să ajungi în oraș dacă nu ai mașină, trebuie să mergi 7 km pe jos până la stația de autobuz. Familia si prietenii au zis că suntem nebuni când ne-am mutat aici, dar nouă ne place, trăim o viață mai modestă, dar mai liniștită și mai frumoasă”.

Victoria are un grup de biologie pe facebook și îi ajută pe elevii care au nevoie să rezolve problemele de genetică sau să recupereze lecții la biologie în pregătirea pentru bacalaureat.

Noul primar din Balșa este Traian Jude, fostul viceprimar. La început, discuția cu primarul a alunecat grav:

„Nu sunt mulți acolo, câțiva. Și ce, să-i fac eu drum lui Ardelean? Când a cumpărat acolo, și-a asumat!”. După ce i-am amintit că și dumnealui și-a asumat rolul de primar, a promis că anul viitor va rezolva problema: „Eu mă apuc de drum cum dă primăvara. Depindem și de înțelegerea cu vecinii, dar o soluție găsim, problema nu este nerezolvabilă”.

Visul unor oameni care „nu există”

Cornelia Filip

Scăricica, un sat parcă uitat de lume, deși e la 13 km de județul Neamț. Nu dispune de un drum accesibil și apă, „cine locuiește la șosea e norocul lui, are tot, dar cine e pe așa-zisele «străzi» care, de fapt, sunt ulițe acolo nu mai e noroc”, ne spune Cornelia Filip, o tânără care s-a întors de la Londra și a cumpărat o casă acolo.

„Atât se poate face, nu sunt fonduri”, le răspunde primarul de ani de zile locuitorilor de pe străduța ei.

În septembrie, în campania electorală, s-a betonat un tronson care servește 6-7 familii, restul 11case – nimic”, explică Cornelia.

„În caz că ar fi nevoie de o ambulanță sau de o mașină de pompieri, accesul pare imposibil”, continuă ea. „Cât despre apă, am încercat cu diverse firme de forat și am fost refuzată, pe coordonatele date nu riscă să vină să foreze… exista o fântână la cineva în curte care a acceptat acum 20 ani să ne racordam la ea, 8 familii la aceeași fântână. Dar lucrurile uneori se schimbă, cum si oamenii, s-a oprit apa trei ani, sătenii fiind nevoiți să meargă în pădure la un izvor… S-au strâns mereu semnături, atât pentru drum, cât și pentru apă, același răspuns: Avem proiectul, dar nu sunt fonduri”.

E satul unde am copilărit și crescut”, continuă ea, „e drept, mai e o mână de oameni, unii la pat bătrâni și fără puteri, dar și alții care încă speră la mai bine printre care si eu”.

Povestea a început în 1992”, spune Cornelia, „locuiam la bloc, mama, bunica din partea mamei, trei frați și sora geamănă. Tata «si-a luat valiza» si a plecat la ceruri când aveam 2 luni…. Fiind cinci copii, mama a decis să ne mutăm la țară, apartamentul fiind prea mic pentru șapte suflete. A vândut apartamentul cu jumătate din sumă cumpărând o casă, iar jumătate punându-i la Caritas cum era atunci, bani pe care i-a pierdut, după cum se știe povestea cu Caritasul. Scăricica îmi este loc de suflet, loc în care am crescut, m-am format… Un sat mic, dar cu oameni gospodari, am învățat ce înseamnă viața la țară cu bune cu rele, m-am bucurat de un măr căzut pe stradă, de un sfat, de orice…

Viața la țară mi-a oferit conexiunea cu pământul și cu animalele care e fantastică, dacă știi și vrei să ai fericirea”, continuă Cornelia povestea dragostei ei pentru Scăricica. „Am fost «băiet al satului», pentru cine avea nevoie de strâns fân, de tras un lemn sau de tăiat la circular eram acolo mereu, vecinul de lângă casă avea un hambar atelier; zile întregi pierdeam vremea acolo să învăț tehnici, una alta...”

Mă motivau vecinii să știu a face orice, pentru că, spuneau ei, Cornelușa dragă, trebuie să știi câte un pic din toate. Mereu încercam sa fiu prima care întoarce brazda în gradină primăvara, să am gradina curățată, gardul și copacii văruiți. Era furia furnicii de a își arăta munca….” Cornelia pare să retrăiască în satul copilăriei, în timp ce povestește despre el, dar îi și sporește sensul: „Am strâns la mine în suflet multe învățături de la țară: Oricât de bogat ești, nu fă ziduri în jurul tău, lasă gardul sub nasul meu să văd ce meșteșugărești, dacă eu văd în curtea ta curat, fără să vrei mă faci si pe mine să fac, nu pune ziduri să ne vorbim la apus de soare când treaba se termină…

Aveam un singur copil aproape de casă”, continuă Cornelia povestea miraculoasă a întoarcerii sale la Scăricica.

Dar venea doar în week-end și vacanțe, îl așteptam ca pe pâinea caldă eu și sora mea. Petreceam cât era ziua de lungă la el în curte, aveam fel și fel de jocuri făcute în grădină, căbănuța de sub nuc unde găteam pământ în oale, iarbă tocată la ibric, fel si fel de jucării făcute de noi, deși el era mai mic cu patru ani ca noi, noi ne bucuram de el si el de noi….”.

Au trecut anii, Cornelia a studiat Silvicultura, se vedea „pădurar” pe meleagurile copilăriei, dar au rămas „vise închise sub o cheie pierdută a minții”. A urmat furia plecării :  „șase ani de Italia departe de familie, nu știu când au trecut, dar au trecut.  Mi-am găsit partener de drumul vieții și am devenit părinți, câtă bucurie dar și nostalgie, mă revedeam eu copila de la țară…În 2017, Londra, altă lume, haos, betoane…. Nu mă regăseam deloc. Primesc un telefon, acel copil la care mă jucam mă anunța dacă vreau să-i cumpăr casa din sat. Credeam că nu aud bine, deja vedeam copilăria în ochii mei… Am mers cu soțul și am luat-o direct fără a sta pe gânduri, o casă mică cu trei camere, o casă în care practic am crescut, o casă plină de amintiri…

S-au întors în Londra să facă bani pentru renovarea casei. Așa a reușit să-și îndeplinească visul de a face un spațiu dedicat copiilor, un spațiu făcut din materiale ecologice Între timp a mai venit și o fetiță. „În drumul vieții noastre, sunt patru roți la carul familiei, soț-soție, băiețel și o fetiță, Doamne, îți mulțumesc…

Soțul ei continuă să muncească în Anglia, iar ea încearcă să introducă apa, să ceară repararea drumului, continuă să lucreze la îndeplinirea visului. Vrea să realizeze în sat un spațiu dedicat meșteșugului, un spațiu în care copiii să aibă contact cu o mașină de olărit, cu sculptatul, cu grădinăritul cu animale, un spațiu în care copiii să vină să se joace în natură, sa gătim cu ce ne oferă grădina proprie, o structură ecologică cu materiale ecologice.. „Un loc în care să vii să te încarci vizual, psihic, emoțional, să te bucuri de natură… Știu pare greu, mulți nu cred în aceste nevoi, dar nu e imposibil…

O Scăricică prea mică pentru un primar atât de mare

Primarul Ion Rotar neagă existența acestor tineri în comuna lui, „nu sunt, n-avem așa ceva, acolo sunt doar câțiva bătrâni de 80 de ani. Și dacă ar fi venit niște tineri străini, trebuia să vină să mă înștiințeze. De ce să mă duc eu la ei? Ăștia tineri nici nu vin la votări, bătrânii vin”.

Cât privește lipsa drumurilor practicabile, primarul la început neagă că ar fi așa ceva în comuna lor, pentru ca apoi să recunoască faptul că sunt câteva drumuri prinse în programul de finanțare prin Compania Națională de Investiții, depus în noiembrie, „la primăvară sperăm să începem să le facem”.

Nici că n-ar exista alimentare cu apă nu recunoaște, dar revine spunând că are un plan pe toată comuna, de canalizare și introducere de apă care se va scoate la licitație la anul. „Nu poți să le faci pe toate în trei ani”, se apără primarul. Doar de trei ani sunteți primar? îl întreb. „Nu, de 12, dar nu poți să le faci pe toate în 12 ani!” Apoi îmi spune că este mai ziarist ca mine, e ziarist din 68 și știe cum e cu ziarele astea, pot să scriu ce vreau, că ziarul tot o zi trăiește. Iar în loc de rămas bun, în telefon răsună o înjurătură neaoșă de la distinsul primar.

Chiar nu mă mir deloc”, este reacția Corneliei, când îi relatez discuția cu primarul. „E total pe lângă. Nu, nu sunt tineri, sunt bătrâni cu operații estetice bine reușite. Suntem cam zece familii noi. Și chiar dacă ar fi bătrâni, pentru ei n-ar trebui drum sau apă? Mă amuză, dar mă și deprimă în același timp. Se spune că timpul le rezolvă pe toate, dar trebuie să schimbăm și noi ceva în noi…

Pe site-ul primăriei, conducerea se laudă: „Betonarea absolut necesară pentru anumite categorii de drumuri reprezintă o soluție în premieră pentru comuna Alexandru cel Bun. Ideea noastră a inspirat și alți mulți edili din alte multe localități din țară”.

Și încă o mostră de mândrie locală, tot de pe site: „Din prezentarea trecutului istoric al comunei Alexandru cel Bun, prezența omului pe aceste meleaguri s-a simțit din timpuri străvechi, mărturie a activității sale fiind urmele lăsate”.

Drumuri Vața de Jos

Viața la Vața

Ionuț Georgel Popa este din București, este inginer proiectant în siguranța construcțiilor la incendii și a fost plecat în Anglia. S-a mutat în Vața de Jos, comuna natală a soției. „A fost o comună mare, un fel de orășel-stațiune cu un trecut impresionant, sunt rezerve de ape termale, zona e splendidă și cu un potențial enorm. Dar a decăzut și populația a migrat la oraș sau a plecat din țară. Noi ne-am întors, în meseria mea de inginer proiectant pot să lucrez de acasă, așa că a fost posibil”. Ionuț a candidat la alegerile locale și, deși e venit de curând din București, a ieșit al treilea ca număr de voturi. Este consilier local.

Ionuț are planuri mari pentru comună, în felul lui, îi proiectează viitorul. Inginer constructor fiind, nu poate să treacă indiferent peste felul în care se repară drumurile, „chiar și acolo unde se repară, nu se repară bine” spune el.

Fac o treabă de mântuială”, spune el, „fără proiect – pentru că trec acolo reparație drum ca să nu fie nevoie de autorizație. Și îl asfaltează, întind un covor subțire de asfalt, de trei centimetri, direct pe noroi. Deși n-a mai fost înainte asfalt. Nu are fundație, structură, așa cum e obligatoriu pentru un drum de asfalt. Și nu respectă normativul de lățime, practic sunt niște ulițe pe care nu le extind, cum ar trebui. Asfaltează în bătaie de joc, să ia ochii lumii și să cheltuiască niște bani pe care i-au primit în an electoral de la Guvern, că au fost inundații. Au primit 6,4 milioane de lei și i-au cheltuit cum au vrut, de capul lor. Iar drumurile alea vor fi praf la primăvară. Vor fi bani aruncați”.

Ionuț dă și un exemplu la îndemâna localnicilor: „Avem în comună și un drum bine făcut. Are 12 sau 15 ani și, dacă a fost corect executat și acum e bun, are câteva fisuri de la alunecări, dar nu are gropi și nu este distrus”.

Lucrurile se pot schimba, crede Ionuț, iar tinerii mutați la țară pot fi fermentul schimbării. „Dar pentru asta, trebuie să punem presiune pe autorități, să nu lăsăm lucrurile la voia întâmplării. Și mai ales, să ieșim din sărăcie, pentru că sărăcia înrăiește oamenii și divizează comunitatea”.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te