Femeile care conduc lumea pe deasupra norilor. Piloți în lupta cu prejudecățile


Distribuie articolul

Doar 5,26% dintre piloții de avioane de linie din întreaga lume sunt femei, potrivit International Society of Women Airline Pilots

Claudia Conderman (Blue Air), Minola Platon (Wizz Air), Diana Isăilă (TAROM), Ecaterina Teleoacă, (TAROM) și Ramona Amuza (însoțitoare de zbor Ryanair și viitor pilot) au în comun pasiunea pentru aviație și dorința de a demonta mitul potrivit căruia meseria de pilot se adresează, în general, bărbaților.

Doar 5,26% dintre piloții de avioane de linie din întreaga lume sunt femei, potrivit International Society of Women Airline Pilots, ceea ce înseamnă că pentru fiecare douăzeci de zboruri pe care le efectuăm, doar unul dintre ele va fi pilotat de o femeie.

Companiile aeriene și-au intensificat însă eforturile în ultimul timp de a recruta mai mulți piloți de sex feminin pentru a răspunde cererii crescânde de călătorii. În prezent, la nivel mondial există peste 185.000 de piloți, din care 9.746 sunt femei, respectiv 5.26%, potrivit statisticii publicate în ianuarie 2020 de International Society of Women Airline Pilots (ISWAP). Companiile aeriene indiene angajează cea mai mare proporție de piloți femei, respectiv 12,41% din numărul total al piloților sunt femei. În Europa, conform aceleiași statistici, cele mai multe femei pilot sunt angajate în companii aeriene din Marea Britanie, Olanda, Germania, Norvegia și Turcia.

În România, din 2018 până în prezent, au absolvit cursurile Școlii Superioare de Aviație Civilă un număr de 45 de femei dintre care: 20 cursuri de pilot și 25 cursuri de formare însoțitori de bord.

Pe parcursul lunilor februarie și martie, anul acesta, am intervievat patru femei pilot și un pilot în devenire pentru a afla perspectiva lor asupra meseriei și a prejudecăților legate de locul femeilor la comanda unui avion. Pe cât de diferite sunt poveștile lor de viață, pe atât de asemănătoare sunt opiniile legate de profesiile pe care le-au îmbrățișat: Cea mai bună modalitate de a schimba o mentalitate este să îți faci corect meseria.

Claudia Conderman, pilot comandant Blue Air

Claudia Conderman, pilot comandant Blue Air: 14.000 de ore de zbor și numărătoarea continuă

Claudia Conderman a fost prima femeie comandant pe avion de tip Boeing din România, iar în prezent este pilot comandant instructor. Ca orice copil și, mai târziu, ca adult, visa să-și depășească condiția „terestră”, iar astăzi are la activ peste 14.000 de ore de zbor. A primit o educație spartană cu patru ani de rigoare militară și cu fiecare oră de pregătire era convinsă tot mai mult că va deveni cândva pilot profesionist.

Pentru generația doamnei comandant Conderman, lucrurile au fost un pic diferite față de prezent. La 18 ani, după terminarea liceului, a urmat cursurile Institutului Militar de Aviație „Aurel Vlaicu” Bobocu-Buzău, fiind singura instituție care pregătea piloții profesioniști, militari sau civili. Au fost ani de disciplină, instrucție, cursuri, marșuri, trageri în poligon, zbor. Începuse să zboare cu doi ani înainte, la Aeroclubul Teritorial „Gheorghe Banciulescu” Ploiești, Strejnicu așa că a intrat la Bobocu știind exact ce vrea pentru viitorul său: să devină pilot profesionist.

„A fost o educație spartană, care de fapt ne-a prins bine tuturor, formându-ne ca viitori oameni disciplinați și responsabili. Singura frustrare pe care am simțit-o eu a fost aceea că nu puteam merge acasă decât cu permisie, semnată de superiorii noștri și nu așa des cum ne doream”, a explicat Claudia Conderman în interviul acordat Revistei Sinteza.

Inițial au fost 13 fete care urmau să promoveze în acel an, însă, din păcate, au terminat doar 12. Una dintre colegele sale, împreună cu alți doi colegi și cu instructorul, s-au prăbușit în timpul unui zbor de antrenament cu avion BN-2. „A fost evenimentul cel mai șocant pentru noi. Eram tineri și soarta încerca să ne taie aripile…dar am mers cu toții mai departe, purtându-i în suflet pe cei ce nu mai erau”, își amintește comandantul Claudia Conderman.

Ca orice copil, s-a visat deseori zburând, dorindu-și, ca mulți dintre noi de altfel, să își depășească condiția “terestră”. Nu a renunțat la visul ei și confirmarea scopului său în viață a fost sentimentul pe care l-a avut de fiecare dată când s-a urcat în avion. Din familia ei, doar bunicul său a zburat în timpul războiului, dar ca inginer.

„Din păcate, nu știu prea multe lucruri despre asta, decât că zbura din când în când cu Bâzu Cantacuzino (n.r. Constantin Cantacuzino, unul dintre aviatorii militari de elită ai celui de-al Doilea Război Mondial)”, preciează Claudia Conderman.

Prima oară a zburat ca pilot, elev extern, la Strejnicu, la aerodrom, în 1986. Apoi ca pasager, după ce a terminat Bobocu, prin intermediul Tarom, de la București la Arad. Zborul a fost fără emoții, pentru ca știa că la manșă nu pot fi decât niște oameni bine pregătiți. Așa că s-a încredințat lor.

De-a lungul carierei, Claudia Conderman a zburat de multe ori cu echipaje formate chiar și din două femei pilot și are convingerea că femeile care aleg această meserie sunt niște caractere puternice și au abilitățile potrivite.

„Sunt și femei și bărbați care nu ar putea să facă acest lucru, dar prin selecția strictă care se face, testele medicale, fizice, de pregătire profesională, ajung să practice această meserie acei oameni care fac dovada că sunt în stare să țină în mâinile lor destinele miilor de pasageri pe care îi transportă. Cât despre mine, am fost de mică înconjurată de băieți, mă jucam cot la cot cu ei, eram de-a lor, un pic băiețoasă, să zicem, fără mofturi, gata să fac orice era greu. Daca ești un om puternic, reușești fără „doar și poate” în orice domeniu, și că să fiu sinceră, eu chiar nu am simțit niciodată că bărbații ar avea prejudecăți legate de mine și de profesia aceasta. Așa că ar trebui să uităm ideea de “prejudecăți legate de femeile pilot”. Eu cred totuși că sunt atât de multe femei pilot în toată lumea, încât “mitul” se destramă”, consideră comandantul Claudia Conderman.

Condiția oamenilor care nu au aripi

Calitatea de instructor i-a adus în ultimul timp și mai multă responsabilitate. „O dată ce ești responsabil pentru mai mult decât propria persoană, lucrurile se schimbă”, spune pilotul Claudia Conderman.  Doamna Conderman a zburat până la această vârstă cu foarte mulți piloți și, personal, are un mare respect pentru cei din branșă, pentru că știe exact ce înseamnă această meserie, câte sacrificii presupune, cât consum mental și fizic și câtă dăruire.

„Cei care acced aici, sunt mânați inițial de fascinația primordială a zborului, apoi devine dependență, pasiune, o încercare continuă de a depăși condiția noastră de oameni care nu avem aripi…”, spune Claudia Conderman.

În prezent este mândră că face parte din echipa Blue-Air. Anul acesta, în aprilie, a împlinit 13 ani în companie și declară că iubește toate Boeing-urile pe care le zboară. Dacă există un singur lucru pe care îl ia întotdeauna la bord, acesta este desigur…licența de zbor. În ceea ce privește rutele pe care zboară, acestea sunt în fapt destinațiile companiei Blue-air și, nu de puține ori echipajul este format doar din femei. Atât în cockpit, cât și în cabină.

„Ne urmăresc multe priviri prin aeroport în acele momente”, mărturisește comandantul Claudia Conderman.

Această profesie îți dă un fel de dependență, completează Claudia Conderman. Nu este nici o clipă ca alta, nici o aterizare sau o decolare, ca alta. Nimic nu se repetă, totul este altfel de fiecare dată, fiind multe condiții care influențează zborul. Și asta îl face frumos.

„Apoi, înălțimea, vezi totul cu alți ochi când ești acolo, sus. Și dincolo de asta, înveți să prețuiești altfel viața, să trăiești fiecare clipă mai intens decât dacă ai fi toată ziua cu picioarele pe pământ. Daca sunt jos și aud un avion, îl simt ca pe o emoție, în stomac. Daaa, noi IUBIM zborul…Și dacă vorbim de „displăcut”, zborul de noapte nu îmi place. Când organismul e obișnuit să doarmă, noi suntem treji, cu toate simțurile ascuțite. Apoi vine dimineața, aterizarea….. cu soarele în față….dar după o furtună, noaptea, după ce aterizezi, adrenalină maximă!!!”, explică doamna comandant.

A zburat până acum în jur de 14. 000 ore și încă își dorește să zboare. Ține minte foarte multe zboruri sau frânturi din ele.

„Avem parte de niște imagini minunate, pe care oamenii care nu zboară nu au șansa să le vadă. Unul de neuitat ar fi acela în care am ieșit comandat și am zburat prima oară cu un copilot, fără instructor. Am fost prima femeie comandant pe Boeing din România. A fost emoționant și sunt recunoscătoare instructorilor mei că mi-au dat această șansă. Iubesc foarte mult ceea ce fac și aș face exact același lucru, dacă ar trebui să încep o nouă viață”, concluzionează comandantul Claudia Conderman.

Minola Platon, pilot Wizz Air

Minola Platon, pilot Wizz Air: „Realizările nu vin ușor”

Într-un clip video publicat de compania aeriană Wizz Air la începutul acestui an, pe pagina de Facebook, Minola Platon era una dintre femeile pilot care descria munca extrem de grea investită în meseria pe care astăzi o practică. Deși a urmat două facultăți, niciuna nu o împlinea cu desăvârșire. Provine dintr-o familie care nu are nicio legătură cu aviația și nu zburase niciodată cu avionul până la 20 de ani. Destinul a făcut însă să se angajeze ca stewardesă la sfatul unei foste colege de facultate. De la primul zbor a știut că dorește să devină pilot, dorință pe care a transformat-o într-un un țel. În următoarea lună s-a înscris la Academia de Aviație și a fost singura fată din promoția ei. Originară din Suceava, Minola locuiește în Cluj, însă până să lucreze pentru compania WizzAir nu fusese niciodată în Ardeal.

„După ce am trecut în cockpit, mi-am dus părinții la Praga”

Primul său zbor cu avionul a fost și primul zbor ca stewardesă în 2009 pe ruta Otopeni – Budapesta.

„Piloții erau mai în vârstă, unul dintre ei chiar instructor și mi-au explicat în limita timpului disponibil ce presupune a fi în cockpit și ce abilități ar fi necesare. Cred că atunci s-a produs declicul. Am înțeles că nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu aș încerca. Pasager am fost mai târziu. Banii câștigați îi strângeam pentru școala de aviație, nu-mi permiteam să-i cheltui. După ce am trecut în cockpit, mi-am dus părinții la Praga: am vrut să le fac o bucurie deoarece m-au sprijinit enorm –  moral și financiar. N-aș fi reușit fără ei, mai ales fără mama care a făcut și un credit ca să-mi pot eu termina studiile”, povestește Minola Platon.

Primul zbor ca pilot de linie l-a avut pe 1 mai 2014, pe ruta Otopeni – Iași. A pregătit cursa cu trei zile înainte. A fost extraordinar, își amintește astăzi, deși a avut câteva emoții pe fondul responsabilității uriașe față de pasageri și familiile care îi așteptau acasă și mânuirea efectivă a aeronavei și nu în simulatoare de zbor. A fost însoțită de un instructor care a ajutat-o.

„Nimic nu se poate compara cu satisfacția resimțită după ce am încheiat cu succes zborul. A fost pentru prima dată în viața mea când m-am simțit într-adevăr fericită”, a declarat Minola Platon pentru Revista Sinteza.

Cel mai dificil în perioada studiilor a fost faptul că a trebuit să-și păstreze serviciul pentru a putea studia la Academia Română de Aviație, așa că lucra noaptea și în week-end-uri ca să poată merge ziua la școală. Uneori dormea câte 3 sau 4 ore pe noapte și învăța în tot timpul liber.

Minola a avut onoarea de a zbura cu femei la manșă care au inspirat-o dar, din păcate, a observat că pasagerii nu sunt încă obișnuiți cu concepția de femeie pilot de linie și sunt oarecum reticenți (inițial). Cu toate astea, după un zbor reușit, de multe ori a primit felicitări și încurajări.

„Examenele practice și teoretice sunt identice pentru toată lumea. Nu contează dacă ești fată sau băiat, contează doar cât de bine pregătit ești și cât de mult timp și resurse ești dispus să investești pentru a te perfecționa. Personal, nu m-am simțit dezavantajată de faptul că sunt femeie, dar nici nu mi s-au făcut concesii. Este puțin mai greu pentru fete să-și facă o familie din cauza programului strict de muncă, însă nu e imposibil. Trebuie doar să-ți dorești suficient de mult. WIZZ are o flota excepțională, cu aeronave noi și foarte bine întreținute. Pentru mine e o reala plăcere să merg la serviciu. Aeronavele Airbus 320 și 321 se pilotează ușor și elegant cu condiția să înțelegi și să cunoști bine aparatul”, spune Minola.

Nu are un anume lucru pe care îl ia cu ea în fiecare zbor, dar poate spune cu certitudine că atunci când preia manșa avionului, lasă în urmă grijile din fiecare zi, necazurile și problemele din viața personală. Acestea n-au loc în cockpit.

Minola Platon. pilot Wizz Air

„Sus, printre nori, mă simt într-adevăr împlinită și liberă. Văd atâtea imagini frumoase, aproape nu le pot descrie în cuvinte, și mulțumesc vieții în fiecare zi pentru că mi-a acordat această șansă. N-am ceva care sa îmi displacă în mod deosebit, programul este puțin atipic, însă realizările nu vin ușor. Mie îmi place să zbor noaptea. Stele, luminițe, luna, calm, pace …. mă simt ca într-un basm”, mărturisește cu sinceritate Minola Platon.

Pentru viitor și-ar dori să devină instructoare de zbor, să-i poată învăța din experiența ei pe cei care aleg să devină piloți de linie, însă e un proiect de ani de zile care presupune din nou multă, multă muncă. Momentan zboară aleator pe toate rutele din Cluj pe care le are compania WIZZ și a acumulat în total aproximativ 4000 de ore de zbor pe avioane civile.

„Se mai întâmplă să zburăm câte două fete, dar nu foarte des pentru că suntem doar două în Cluj în acest moment. Aici aș vrea să punctez că apreciez enorm inițiativa companiei Wizz Air de a promova femeile în aviație: fetele trebuie să înțeleagă că pot deveni orice își doresc în viață, cu condiția să fie dispuse să muncească mult și să nu abandoneze totul la primul obstacol”, declară pilotul Minola Platon.

Diana Isăilă, pilot TAROM

Diana Isăilă-pilot TAROM: Turbulență puternică și viscol + femeie la manșă + data de 13

Diana Isăilă, în prezent pilot al companiei Tarom, fost întotdeauna genul de om „cu picioarele pe pământ și cu capul în nori”. A terminat un liceu cu profil real în Vaslui, iar apoi a ales să urmeze Facultatea de Inginerie Aerospațială din București pentru simplul motiv că „aerospațial” suna „absolut irezistibil și fascinant” pentru ea. Și nu s-a înșelat. Era un domeniu interesant, doar că ’inginerie aerospațială’ nu presupunea și lecții de zbor efectiv, ci presupune doar studiul principiilor și al aparatelor de zbor. A rămas ușor dezamăgită de acest lucru. În anul II de facultate a aflat de locurile de piloți scoase la concurs de SSAvC (Școala Superioară de Aviație Civilă) și iarăși „pilot” a sunat la fel de irezistibil și fascinant. Și nu s-a înșelat nici de această dată.

Pentru Diana, care nu mai zburase nici măcar ca pasager până atunci, a fost un început plin de entuziasm dar și marcat de presiunea de a fi la același nivel cu mulți dintre colegii care aveau deja experiența de zbor de la aeroclub. În primele ore de instrucție a simțit această diferență destul de dur, a fost multă critică (constructivă bineînțeles) și mai ales autocritică. Așteptările erau mari, în primul rând pentru propria persoană. A învățat, însă, destul de repede că lipsa experienței nu este un obstacol, este doar o faza de început, care are farmecul și provocările ei. În promoția ei au fost 22 de piloți, doar trei femei.

Primul său zbor ca pasager a fost la aproximativ un an după ce a început cursurile de piloți și după primele zboruri de școală, pe un avion mic, Cessna 172.

„Mai mulți colegi hotărâsem să mergem într-o excursie la Budapesta și a fost un zbor de noapte. Era interesant să corelez ce învățasem până atunci cu ce observam: mișcarea suprafețelor de comandă, vibrația aripii, zgomotul motoarelor. Țin minte și acum emoția  pe care am simțit-o gândindu-mă că într-o zi urma să fiu nu doar un pasager într-un avion de linie, urma să fiu parte dintr-un echipaj al unui avion de linie. M-am simțit foarte norocoasă”, povestește Diana Isăilă.

Cum e să zbori cu o femeie pilot

Nu de puține ori se întâmplă să zboare într-un echipaj format doar din femei. Nu știe în ce măsură pasagerilor li se pare ceva neobișnuit, pentru că ea percepe acest lucru ca o normalitate. Realizează, însă, că nu a fost întotdeauna așa. Știe că drumul său a fost facilitat de alte femei pilot care au avut de înfruntat dificultăți tocmai datorită statutului de femeie și exemplele sunt multe. Este conștientă că poate există încă locuri în lume în care femeilor le este foarte greu sau imposibil să aspire la această profesie. Din acest motiv crede că trebuie promovată profesia de femeie pilot și nu numai.

„În traficul aerian este mult mai multă disciplină, chiar și la ora de vârf, decât într-o intersecție aglomerată, locul de parcare e garantat aproape întotdeauna, ’amenzile’ pentru încălcarea regulilor sunt foarte dure, așa că ’șoferii agresivi’ sunt rari. Mai demult, am avut un pasager, care, după o decolare destul de zdruncinată din cauza vântului, a scris un articol amuzant pe Facebook despre experiența de zbor cu o femeie pilot. Socoteala era următoarea: turbulență puternică și viscol + femeie la manșă + data de 13+ avion cu elice = episod nou la’ Dezastre în aer’. Articolul s-a încheiat cu o notă pozitivă întrucât și pasagerul a revenit la gânduri mai optimiste după aterizare. Nu am avut ocazia să îi spun niciodată cât de mult am apreciat umorul lui. Chiar fusese un zbor solicitant. Cea mai bună modalitate de a schimba o mentalitate care este mai mult în favoarea bărbaților este să îți faci corect meseria”, consideră pilotul companiei Tarom, Diana Isăilă.

„Responsabilitate” și „siguranță” sunt printre cuvintele cele mai des folosite atunci când se vorbește despre aviație. Și pe bună dreptate. Siguranța zborului este decisă de responsabilitatea cu care își fac treaba toate persoanele implicate într-un fel sau altul în derularea zborului: personalul tehnic, dispecerii de zbor, agenții de handling, însoțitorii de zbor și cei din prima linie, piloții. În tot acest lanț, piloții au potențialul de a fi veriga puternică dar, din păcate, și veriga slabă, iar acțiunile lor sunt decisive într-o situație de urgență.

„Într-un mediu atât de dinamic și complex, orice eroare poate avea consecințe grave, iar ca pilot ai responsabilitatea imensă de a fi cea mai puternică verigă din lanț și de a duce pasagerii, echipajul și avionul în siguranță la sol indiferent de situație”, precizează Diana.

„ATR-ul seria 500 este genul de avion „oldie, but goldie””

Pilotul Diana Isăilă zboară pe o aeronavă turboprop, adică echipată cu motoare cu elice, ATR. Flota de ATR este în proces de reînnoire, mai exact avioanele vechi, seria 500 vor fi înlocuite în totalitate cu unele noi, seria 600.

„Să zicem că te atașezi de un tip de avion pe care zbori de mult timp, ajungi sa îl controlezi foarte precis, să interpretezi informațiile de pe aparatele de bord astfel încât să anticipezi multe situații și asta îți dă un sentiment plăcut. ATR-ul seria 500 este genul de avion „oldie, but goldie”: a format mulți piloți care acum zboară pe avioane de linie mai mari, a transportat mii de pasageri în siguranță, a trecut prin multe furtuni și încă rezistă. Noile avioane seria 600 sunt totuși binevenite pentru a prelua ’povara’ de pe aripile lor ajunse la o vârstă”, spune pilotul companiei Tarom.

Alături de licența de zbor, ceea ce o însoțește mereu în curse este o carte mică, din 1900 toamna, la propriu, ( 1913 mai precis), care a trecut prin cele două războaie mondiale și pe care o are de la străbunicul ei. „Cu siguranță la sfârșitul carierei o voi da mai departe”, mărturisește Diana.

Ce îi displace în această meserie este trezitul dimineața devreme, dar o consolează răsăriturile superbe de soare la care asistă din avion.

„Am realizat și mai intens asta după o pauză de zbor de câteva luni. Singurul lucru mai greu decât să ai multe zboruri foarte de dimineață este să nu ai nici unul”, spune pilotul Diana Isăilă.

Zborul de noapte este bineînțeles mai solicitant pentru ea din motive ușor de înțeles: puține repere vizuale, oboseala care se resimte mai puternic noaptea, la aterizare luminile puternice de pe pistă pot crea iluzii optice și altele. În această situație instrumentele de navigație devin cu adevărat „ochii” cu care se orientează piloții.

În prezent, la Tarom, echipajul standard e din 2 piloți și 2 însoțitori de bord la ATR. Se poate întâmplă uneori să fie patru femei sau patru bărbați în echipaj, după cum îi selectează soft-ul de la planificare, care chiar nu face nicio diferență de sex între piloți. Soft-ul știe doar să nu cupleze doi piloți neexperimentați în același echipaj. Până acum, Diana a acumulat aproape 7.000 de ore de zbor, majoritatea pe cursele făcute cu ATR-ul.

Sunt zboruri care îți rămân întipărite în minte pentru totdeauna, datorită intensității cu care le trăiești. De unele îți aduci aminte pentru că ai văzut niște peisaje foarte frumoase dintr-o perspectivă unică, de altele îți aduci aminte, din contră, pentru că au fost foarte solicitante, în condiții meteo dificile sau cu defecte. În cazul Dianei, un astfel de zbor memorabil a fost cel de pe aeroportul din Tivat, în Muntenegru.

„Este un aeroport dificil, înconjurat de munți, cu o procedură de apropiere atipică datorită obstaculării. Zborul în faza de apropiere pe acest aeroport se face de-a lungul unei văi și este de-a dreptul spectaculos să ieși din nori pentu a vedea că te afli pe un culoar destul de îngust marginit de pereți abrupți de munte în stânga și în dreapta”, povestește Diana Isăilă.

Ecaterina Teleoacă, pilot TAROM

Ecaterina Teleoacă, pilot comandant TAROM: Feminitatea și cockpit-ul nu se exclud

Născută și crescută în Timișoara, Ecaterina Teleoacă provine dintr-o familie care nu a avut contact cu aviația. Educația ei a fost orientată către profil real încă din gimnaziu, lucru care a ajutat-o ulterior în înțelegerea teoriei de zbor. În adolescență a ales profesia de pilot, fără a avea însă o explicație clară pentru alegerea ei. A simțit alegerea ca pe o chemare, ulterior a făcut conexiunea că era o chemare către provocare, libertate, autonomie, dobândirea sentimentului de control și putere personală. A îndrăznit să urmărească alegerea cu perseverență și motivată de faptul că avea un exemplu de succes aproape, printre cunoștințele părinților mei. Este vorba despre Dumitru Prunariu, primul și singurul român care a ajuns în spațiul cosmic. Tatăl lui își avea originea în aceeași localitate cu mama Ecaterinei, satul Groși, din județul Timiș.

„Domnul Prunariu mi-a îndreptat pașii către Școala Superioară de Aviație Civilă și, pentru asta, îi rămân mereu profund recunoscătoare. Cred însă că aprecierea cea mai mare o am față de părinții mei, care deși nu mi-au înțeles alegerea și au considerat-o cumva periculoasa la început, au fost alături de mine, m-au încurajat și m-au susținut din prima clipă”, mărturisește Ecaterina Teleoacă în interviul acordat Revistei Sinteza.

Cel mai dificil pentru ea la început de drum a fost să depășească teama de eșec, să își dea voie să învețe să zboare. Undeva în subconștientul ei era bine înrădăcinată ideea că femeile nu își au locul în aviație, așa că, prima provocare a constat în demontarea credințelor vechi pentru a-și putea oferi o șansă reală de succes în cariera aleasă. În acest sens i-au fost de ajutor primul său instructor de zbor, Cristian Poptean și colegii din Școala de aviație (în mod special colegele, care experimentau provocări similare). Concluzia personală după absolvirea Școlii de aviație este că teoria asociata zborului și zborul în sine se învață, este nevoie doar de implicare, perseverența și responsabilitate. Mai dificil de trecut sunt barierele personale.

Astfel, în anul 2004, în generația Ecaterinei au absolvit 19 cadeți, dintre care două femei și 17 bărbați.

Primul său zbor în calitate de pilot a fost primul zbor la manșa avionului Cessna 172S, zborul de aclimatizare în cadrul Școlii de aviație. Primul zbor în calitate de pasager a fost zborul către Paris, Aeroportul Charles de Gaulle. Mergea atunci la cursurile de instruire pentru învăța să zboare aeronava ATR 42, în cadrul Companiei naționale TAROM.

„La primul zbor în calitate de pilot am trăit niște sentimente greu de explicat în cuvinte pe care le mai retrăiesc și acum, uneori, când natura sau vremea pictează imagini pe cer de o frumusețe extraordinară, eu fiind printre norocoșii care le poate admira din primul rând”, precizează Ecaterina.

Cu siguranță că profesia de femeie pilot ar trebui să câștige mai multă vizibilitate, consideră Ecaterina Teleoacă. Fără a face comparații cu colegii bărbați, pe care îi stimează și apreciază, ea consideră că femeile pot face meseria de pilot la înalte niveluri de profesionalism și că această meserie nu cere atribute exclusiv masculine, așa cum spune eticheta asociată de zeci de ani. Feminitatea și cockpit-ul nu se exclud, ci doar arată diferit de imaginea promovată până acum, spune pilotul companiei Tarom.

„Cred că cea mai pregnantă concepție greșită despre femeile din aviație este că sunt ‘masculine’ sau că sunt un fel de ‘femeie bărbat’. Am auzit caracterizarea aceasta de nenumărate ori. Deseori am fost pusă în situația în care m-am simțit nevoită sa îi conving pe ceilalți că, deși profesez ca pilot, sunt femeie și mă simt femeie în toate privințele. Este dificil să schimbi credințele oamenilor, a fost greu să îmi schimb chiar propriile mituri despre meseria de pilot, așa că am învățat să fiu răbdătoare și perseverentă și să tolerez faptul că oamenii pot alege să gândească foarte diferit de mine în ceea ce privește locul femeii în cockpit. Am avut pasageri care și-au exprimat îngrijorarea și unii chiar indignarea față de faptul că zboară cu un pilot comandant femeie. Faptul că au ajuns în siguranță poate le-a schimbat opinia, sau poate că nu…majoritatea pasagerilor însă transmit felicitări și simt zborul ca fiind deosebit, ceea ce îmi aduce o satisfacție și o bucurie enormă”, precizează Ecaterina Teleoacă.

„Un firicel de praf într-un univers imens”

În ceea ce o privește, Diana a pilotat aeronavele de tip ATR 42 timp de trei ani, apoi ae început să piloteze aeronavele de tip Airbus 318. De atunci au trecut 12 ani și s-au adunat aproape 9500 de ore de zbor.

„Aeronavele Airbus sunt moderne, confortabile pentru pasageri dar și pentru piloți și însoțitorii de zbor. Sunt spațioase, au un design ergonomic în cabina de pilotaj, sunt silențioase și de aceea ne oferă un nivel ridicat de confort. Au performanțe foarte bune din punct de vedere aerodinamic și au un consum de combustibil redus. Sunt aeronave complexe, cu multe sisteme redundante și sunt ușor de pilotat, după atingerea nivelului standard de cunoaștere.  Procedurile standard care sunt aplicate în cockpit în situații normale dar și de urgență sunt structurate logic și pot fi aplicate similar în toate aeronavele de tip Airbus, pornind de la familia Airbus 320 (318-321) până la Airbus 330/340/350/380”, explică Ecaterina.

Dacă există un anumit lucru pe care îl ia întotdeauna în cabina de zbor, acel lucru este geanta de pilot în care are mereu documentele personale (pașaport, licența de zbor, licența medicală, etc. ), vesta reflectorizantă, lanterna, căștile pentru comunicații, tableta cu toate documentele necesare zborului (planuri de zbor, informații despre zbor, manualele operaționale alte companiei și altele).

Cel mai mult îi place profesia de pilot pentru că este o meserie dinamică, provocatoare. Îi place interacțiunea cu oameni diferiți și îi plac peisajele văzute de sus. Îi displace atunci când programul este foarte aglomerat și schimbător, în special în perioada verii. Impactul programului se resimte în special în viața de familie, deoarece nu poate fi prezentă uneori în momentele importante pentru ei.

„Zborul pe timp de noapte este obositor dar mai liniștit. Cerul înstelat într-un zbor de noapte deasupra norilor mereu mă îndeamnă la introspecție. Concluzia e mereu aceeași, suntem un firicel de praf într-un univers imens, mereu în expansiune, dar avem în același timp un univers interior minunat, unic și la fel de misterios ca universul care ne înconjoară”, precizează pilotul Ecaterina Teleoacă.

În prezent, Ecaterina a acumulat în jur de 9500 de ore de zbor, pe rute mediu curier, zboruri efectuate în Europa și Orientul Mijlociu. Zboară în calitate de pilot comandant, de peste 10 ani, cu echipaje mixte în cea mai mare parte a timpului, dar ocazional și cu echipaje exclusiv feminine, pe care le consideră „cele mai frumoase zboruri”.

„Nu pot uita primul zbor la manșa avionului, în cadrul Școlii de aviație, pentru că trăirea a fost deosebită, am experimentat senzații noi nemaisimțite până atunci. Și nu voi uita niciodată primul zbor în calitate de pilot comandant, pe destinație Antalya. Aveam 27 de ani și emoții foarte mari, tocmai încununam ani de eforturi și sacrificii personale și familiale cu un succes deosebit”, concluzionează pilotul companiei TAROM, Ecaterina Teleoacă.

Viitorul pilot, Ramona Amuza/Foto: arhiva personală

Ramona Amuza, însoțitoare de zbor Ryanair și viitor pilot: În geacă de piele pe pista din Otopeni

Ramona Amuza a avut un traseu în carieră destul de efervescent și foarte terestru. La bază este sociolog, dar și-a păstrat din acest domeniu doar bucuria de a interacționa cu ceilalți și disciplina dialogului. Spune asta deoarece încearcă să evite pe cât posibil să gândească în șabloane. Nu și-a profesat meseria, deși chiar înainte să cocheteze cu aviația începuse să pună bazele unei mici cariere în resurse umane, pe zona de recrutare.

Pentru că la baza deciziei de a intra în aviație nu a stat o pasiune, Ramona mărturisește că începutul a venit mai degrabă din curiozitate și din similitudinile pe care le găsea în raport cu ocupația pe care o avea la acel moment: relații și dialoguri duse la alt nivel (altitudine și atitudine deopotrivă). A fost asta și curiozitatea de a vedea dacă reușește să treacă de interviuri.

„Nu știu dacă spulber visul cuiva, ba chiar cred că mai degrabă ridic o întrebare pentru fiecare dacă spun că nu am fost neapărat atrasă de aviație ca domeniu. Zburasem o singură dată înainte de acest moment, iar atunci am petrecut cele două ore de zbor cufundată într-o revistă. Eu și familia mea, la fel de terestră, am privit mereu călătoriile cu avionul ca pe ceva extrem de exotic. Spun asta deoarece vin dintr-un oraș mic, de provincie, unde părinții mei câștigă și au câștigat mereu puțin peste minimul pe economie. Nu am avut ocazia sa fiu expusă la plecări în străinătate – nici măcar sub forma unei discuții, iar pentru cele domestice am găsit mereu alternative mai puțin costisitoare”, mărturisește Ramona Amuza.

Aviația, experiența zborurilor și întregul domeniu asociat acestor lucruri au existat mereu în mintea ei, firește, însă erau undeva foarte departe în principal din cauza barierei financiare, dar și a unei imagini foarte vagi a procesului de învățare.

Această percepție i-a fost schimbată de un prieten care a împărtășit experiența de angajare a unei colege. Prin urmare, tot indirect, s-a conectat la această lume. Mai departe, a avut șansa unor prieteni printre care și actualul si soț care i-au dat încredere nu doar că va trece de interviuri, dar că este profesia care o va desăvârși.

Prin urmare, a mers din pură curiozitate la primul interviu organizat în București care întâmplător a fost organizat de compania irlandeză Ryanair, a trecut cu brio, iar în februarie, anul acesta, a sărbătorit cinci ani de când lucrează ca însoțitor de bord.

„Nimic magic, doar atenție, pregătire și o sesiune bună de planificări de viață pentru ceea ce avea să fie o experiență total nouă: familie la distanță, domeniu nou, nesiguranța unui job pentru că, de fapt, interviul îți permitea doar începerea unui training, nu aveai garanția că te și angajează cineva la final. Nimic magic, doar muncă. Sigur, nu vreau să stric așteptările celor care doresc o carieră ca însoțitori de zbor, o companie de linie îți va oferi și acel touch of glamour, destinații exotice ș.a., într-o companie low-cost, negocierea aduce altceva la masă: o bază fixă și un program oarecum predictibil (extrem de important dacă dorești să te dezvolți continuu)”, declară Ramona Amuza.

„Geacă de piele neagră, ochelari aviator, păr superb”

În cei cinci ani de experiență, a avut ocazia să zboare cu piloți femei de cinci sau șase ori. Mult mai dese au fost situațiile în care doamnele au avut rol secund în cabina de zbor, fiind copiloți. Deși pare foarte mică statistica aceasta, Ramona a observat la rândul ei că tot mai multe fete îndrăznesc să facă tranzitul de la însoțitor de zbor către pilotaj în ultima perioadă.

„Cred că am căpătat o încredere generată de faptul că ne lăsăm inspirate una de cealaltă. Înainte sa operez zborurile de pe baza din Otopeni, am zburat din Londra, unde, în mod cert, scena era dominată de piloți bărbați. Chiar și așa, chiar și acolo erau câteva repere care m-au inspirat cu adevărat, îmi aduc aminte de o doamnă căpitan care era foarte frumoasă – purta mereu o geacă de piele neagră, ochelari aviator, păr superb, ce mai, întorcea privirile tuturor pasagerilor. Undeva în mintea mea s-a înmagazinat reperul acesta”, precizează Ramona.

În ceea ce o privește, Ramona nu știe dacă profesia de femeie pilot are nevoie de mai multă vizibilitate și, deși prietenele ei feministe s-ar putea să o contrazică, ea crede că aviația e o lume a bărbaților nu pentru că blochează ei accesul, ci pentru că nu sunt multe femeile care aleg să facă pasul acesta la început de drum.

„La școala pe care am ales-o eu nu am simțit nici o secundă vreo barieră sau vreo privire sceptică, dimpotrivă. Aș spune că e nevoie de un plus de educare din școală, mă gândesc la o oarecare proiecție de carieră – mie nu mi-a spus nimeni că aș putea face asta. Sigur, poate sociologia nu îmi oferea ca alternativă statul la manșă, dar am multe colege care doar ce au ieșit de pe băncile liceului și nu au ales școala de piloți pentru că s-a discutat despre această carieră la dirigenție”, declară Ramona Amuza.

Există preconcepții legate de femeile piloți, spune ea, însă acestea nu provin de la angajatori, de la colegi sau mentori, ci mai degrabă de la pasageri (de cele mai multe ori bărbați) care se pierd cu firea atunci când doamna sau domnișoara căpitan se prezintă printr-un anunț din cockpit.

„În rândul oamenilor care nu înțeleg neapărat cum funcționează această industrie, există încă preconcepția că este un serviciu care trebuie făcut de către bărbați pentru că sunt mai puternici, au abilități de învățare mai bune decât ale femeilor, prin urmare se tem că poate femeile pilot nu stăpânesc foarte bine manevrarea avionului. Am avut o experiență cel puțin amuzantă cu un pasager care în momentul în care a auzit că aeronava este pilotata de o doamnă a devenit brusc foarte înfricoșat de zbor și a ținut chiar să îmi menționeze faptul că nu i-ar fi fost deloc teama daca era un căpitan bărbat. L-am asigurat ca o să fie un zbor la fel de bun, daca nu chiar mai bun – (nota mea) decât toate pe care le avea  dumnealui la momentul respectiv, iar la finalul zborului dânsul chiar a ținut să o felicite personal pe doamna căpitan pentru „reușita” dumneaei. Așadar, cred că ține mai degrabă de spațiu cultural și educație”, spune Ramona.

De la „datul din mâini”, la preluarea manșei

În prezent, Ramona Amuza a ales să urmeze cursurile de instructaj la școala de la Tuzla, după ce a luat în calcul toți factorii implicați în acest proces – costuri, colegi, planificare, modalități de predare, durată studii, distanță, cazare și multe altele.

„Dacă ne întoarcem la efortul depus atunci, nici de data aceasta nu scăpăm de tema financiară, efortul acesta fiind unul substanțial. După cum știți, nu este deloc ieftin să obții toate licențele necesare pentru a putea să te angajezi la sfârșitul școlii la o companie aeriană comercială. Al doilea factor este reprezentat de nivelul de materie care trebuie învățată. Este foarte multă informație fără de care nu ai avea cum sa promovezi examenele. Procesul este unul extrem de dificil, ce îmbină atât pregătirea teoretică cât și cea practică a meseriei”, explică Ramona.

După partea de teorie și acumularea unui anumit număr de ore de zbor, sub atenția unui instructor, trebuie să promovezi aproape 10 examene, în prima parte a cursului, urmând ca apoi să mai dai încă pe atâtea examene la autoritate, pe subiecte care pot varia de la navigație, meteorologie și până la cunoștințe despre aeronavă și telecomunicații sau factori umani.

„Responsabilitatea este uriașă, iar școala aceasta nu vine, cel puțin pentru mine, în prelungirea unui curs de bază. Nu e ca la facultate ori master, recapitulezi, sedimentezi și completezi. NU, este o cu totul altă fundație (indiferent că ești femeie sau bărbat). Pentru mine, începutul a fost unul plin de sete de cunoaștere și entuziasm pentru că mi se pare că este o tranziție oarecum firească de la job-ul meu actual la cel din viitor. Dar cred că aceeași senzație o are și o asistentă medicală în raport cu un medic. Te ajută experiența, memoria vizuală și mediul, dar în rest, e cu totul altă lume”, precizează Ramona Amuza.

Ramona și-a dorit mai mult decât a fi însoțitoare de zbor și nu vede neapărat acest pas ca pe o avansare în carieră, ci mai degrabă ca pe începutul unei alte cariere. Da, este același domeniu, însă nu există neapărat prea multe lucruri în comun între cele două, excepție făcând însă factorul cel mai important și anume siguranța pasagerilor. Pregătirea însoțitorilor de zbor este continuă și dintr-un curs de șase luni, doar o zi viitorii însoțitori de zbor sunt învățați cum „să dea din mâini la începutul cursei”, restul sunt proceduri de siguranță, baze de prim-ajutor, elemente de ISU și lista continuă pe toate scenariile posibile. Practic fiecare experiență aviatică dramatică a devenit izvor de cunoaștere și capitole noi în cursurile lor.

„În termeni de responsabilitate schimbarea este foarte mare. În primul rând, în momentul în care decolezi cu aproape 200 de pasageri ești direct răspunzător de viața acestora, iar asta nu este deloc puțin lucru.  Aici intervin toate cunoștințele pe care trebuie să le acumulezi pe perioada școlii. În al doilea rând, în cazul meu cel puțin, mai intervine și responsabilitatea față de angajamentele luate. Nu vreau să transform interviul într-un caz social, dar când te gândești că partea financiară alocată acestei școli de cele mai multe ori este echivalentul valorii unui apartament, intervine și responsabilitatea aceasta”, explică Ramona Amuza.

În concluzie, școala de piloți nu e o avansare în carieră, este vorba de una nouă, pe un teren bătătorit. Și aici, la fel ca în cariera de însoțitoare de zbor, munca, perseverența și planificarea sunt principalele criterii pe care le-ar menționa ca fiind oarecum necesare în bagajul de start.

„Nu dau sfaturi, sunt încă la început și oricum, experiențele sunt diferite pentru fiecare. Eu visez la acel moment de magie în care voi purta geaca aceea pe pista din Otopeni”, spune viitorul pilot.

În profesia de stewardesă cel mai mult îi place interacțiunea cu oamenii, oricât de diferiți sunt aceștia. Până la urmă, job-ul este același în fiecare zi, însă oamenii, pasagerii, echipajul sunt factorii care fac ca fiecare zi de muncă să nu se transforme într-o rutină plictisitoare. Job-ul în sine necesită obligatoriu disciplină, iar ei i-a fost mult mai ușor decât se aștepta să se acomodeze, deși nu s-ar caracteriza în termenii aceștia. Cumva, a fost educată să aibă o disciplină a somnului, a dietei, dar și a înfățișării. Însoțitorii de zbor sunt oglinda companiei pentru care lucrează, așa că este foarte important modul în care arăți, la fiecare zbor.

„Dacă vorbim despre lucrurile care îmi displac, o să menționez în primul rând faptul că programul nu este întotdeauna prietenos. Se întâmplă de foarte multe ori să lucrezi de sărbători, să nu îți petreci week-end-urile cu familia ori prietenii sau să nu îți fie aprobat concediul de odihnă exact când ai vrea tu, însă cu trecerea timpului te obișnuiești cu toate aceste aspecte. Se poate mult mai rău”, spune Ramona.

Ramona Amuza, viitor pilot

„Călătoriile înseamnă viață”

În prezent, Ramona Amuza operează zboruri din baza din Otopeni, către destinații europene, iar formula de zbor este următoarea: 1 avion, 1 căpitan, 1 copilot, 4 însoțitori de zbor și maxim 189 de pasageri. Rareori se întâmplă ca echipajul să fie format doar din femei, asta pentru că momentan în bază există un singur căpitan femeie, și un singur copilot femeie care este pe punctul de a face și ea upgrade la statutul de căpitan. Însă se întâmplă destul de des ca echipajul de însoțitori de zbor să fie exclusiv format din fete. În ceea ce privește orele de zbor, până acum, în cei 5 ani  de experiență, a acumulat în jur de 4.200 de ore de zbor ca însoțitor de zbor, iar la școala de piloți se află la cifra unităților, având nevoie de 45 pentru licență.

Pentru Ramona, fiecare zbor în parte are ceva deosebit. Există zboruri amuzante, în care pasagerii sunt foarte haioși, mai sunt zboruri simpatice doar pentru ei, membri ai echipajului, care se amuză pe seama replicilor pasagerilor care dintr-un motiv sau altul sunt foarte supărați pe motive nefondate, sunt și zboruri cu bebeluși foarte drăguți și zboruri pe care nu are cum să le uite, cum sunt incidentele medicale.

„Călătoriile înseamnă viață, am învățat asta în ultima vreme, vă spuneam, așa că prefer să văd aspectele plăcute, dar, ca în viață, sunt zboruri cu accidente, supărări și chiar drame, rolul meu este să le gestionez și să mă asigur că echipa mea face același lucru. Acum, îmi vine în minte un zbor care a fost plin de suporteri ai echipei naționale de fotbal a Românei care mergeau să susțină echipa în deplasare, în Scoția. Suporterii erau foarte simpatici, îmbrăcați toți la fel și tot zborul au cântat la unison, 150 de pasageri, imnuri închinate echipei pe care o susțineau! A fost un zbor splendid, iar atmosfera făcută de ei, a făcut ca zborul de aproape patru ore să treacă parcă într-o fracțiune de secunda. Știu și de un caz în care un cuplu de bunici a plecat împreună și a ajuns la destinație doar unul. Dar nu a fost nimic trist acolo, a fost o clipă din întreaga viață. O altă călătorie”, a precizat Ramona Amuza în interviul acordat Revistei Sinteza.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te