Eu nu știu ce se sărbătorește pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 decembrie

De un sfert de veac fac cercetări sociologice despre relațiile interetnice din Transilvania și am constatat o continuă îmbunătățire a climatului de aici. În campanii electorale, este adevărat, politicienii din ambele etnii, caută motive să obțină voturi simple pe baza urii sau vrajbei, dar tot mai puțin rezonează ardelenii la aceste mesaje menite să ascundă impotența politică și lipsa încrederii publice.


Distribuie articolul

Politicienii maghiari de la Budapesta, de 100 de ani, hrănesc identitatea colectivă maghiară cu fantasma unui vis de mărire medieval, girat de o ordine internațională care a murit  definitiv odată cu venirea secolului XX.  Trianonul a fost folosit politic  ca un cuțit sau un fier roșu  prin care se însemna cu durere și resentiment sufletul fiecărui tânăr maghiar, ținut fiind astfel în captivitatea unei nostalgii de natură tragică. Dar asta nu e treaba mea, maghiarii trebuie să încerce singuri, și mulți intelectuali din rândurile lor fac asta, să iasă din sclavajul unei asemenea strategii.

În ultimii cincisprezece ani, Viktor Orbán a declanșat o acțiune politică de propagandă și sprijin pentru populația maghiară din Transilvania, stimulând paralelismul etnic și pentru a câștiga prin legea statutului, cea cu cetățenia dublă,  peste 500.000 de votanți maghiari la alegerile din Ungaria. Orbán a reușit, dar și cu ajutorul involuntar al politicienilor noștri de la București, în multe cazuri nepăsători, aroganți, ușor de cumpărat sau nepregătiți, să confiște mental și politic cel puțin maghiarii din trei județe ardelene. Reacția guvernelor României s-a limitat mai mult la declarații belicoase, practic Transilvania a rămas un teritoriu al experimentelor propagandei maghiare. Visele lui Orbán se îndeplinesc cel mai bine în comunitatea maghiară din Transilvania, unde scandalului de la Ditrău, de exemplu, a fost un semnal pentru eficiența propagandei lui Orbán  privind emigrația.

Faptul că maghiarii din Transilvania sunt ajutați de Budapesta este firesc, deoarece asta ar trebui să facem și noi cu românii din Moldova, Ucraina, Serbia sau Ungaria. Dar noi nu suntem în stare decât de poduri de flori, abandonate și acestea.

Reconcilierea româno-maghiară a fost un vis al meu în perioada de activitate politică, dar mi-am dat seama că nici politicienii români și nici cei maghiari nu vor asta pentru că ar pierde din mână o armă importantă: cea a urii și a căutării țapului ispășitor. Am adunat multe tristeți și dezamăgiri din încercările de construcție măcar a unor mici insule ale reconcilierii, dar una este mai pregnantă decât toate celelalte. În timpul unei campanii electorale, când am vorbit unei comunități maghiare despre proiectul meu ”Marea împăcare”, a venit la mine o bătrânică unguroaică și m-a întrebat cu ochii în lacrimi: Deci, Domnule ministru, vreau să înțeleg bine,  dacă se va întâmpla asta, înseamnă că noi nu va mai trebui să plecăm din Cluj în Ungaria? Am fost șocat de efectul tragic al frăției urii asupra bieților oameni, izolați în bule etnice. Uneori îmi aduc aminte, cu respect, și de proiecte comune cu politicieni responsabili de la Budapesta, cum a fost parteneriatul cu premierul Ferenc Gyurcsány care, în 2004, a îndemnat alegătorii să nu voteze pentru referendumul care căuta să acorde cetățenie maghiarilor din afara Ungariei, dar care a fost marginalizat din viața politică, alături de partidul său,  de cei care veneau cu stindardele urii și răscoleau rănile trecutului.

Nu am înțeles de ce a trebuit să aprobăm și noi o Lege a Trianonului, după ce acum vreo 10 ani, condamnam Ungaria pentru o inițiativă similară. Noi sărbătorim la 1 Decembrie voința românilor ardeleni de a se uni cu patria mamă, un simbolism pozitiv, modern și mai tare decât birocrația vreunui tratat internațional. România nu este în această perioadă bolnavă de ură, chiar dacă politicienii caută mereu să taie felii pentru a contrapune una alteia, în căutare disperată de voturi.

În zilele acestei primăveri pandemice, 86% dintre românii care au răspuns la un sondaj IRES nu cred că Ardealul ar putea fi pierdut de România,  chiar dacă politicianul cu cea mai mare influență de la noi le-a vorbit despre acest pericol. Vestea cea bună pentru mine a fost faptul că România nu este bolnavă de frică; vorbesc despre frica etnică, de frica dușmanului construit în scopuri politice. Are ea alte frici, cum este de frica de viitor, dar asta e o altă discuție.

Când lideri ai UDMR au declarat că nu au ce sărbători de 1 decembrie am încercat să le ofer argumente de a rămâne alături de noi, chiar dacă înțelegem trauma lor indusă sau nu. Acum însă nu înțeleg de ce trebuie să sărbătorim noi  Trianonul. Pentru noi poate avea o semnificație cel mult egală cu semnarea  Tratatului de la Paris, unde ni s-au restituit Basarabia și Bucovina. Când 100.000 de ardeleni au sfidat pandemia de gripă spaniolă și s-au adunat la Alba Iulia, hotărând unirea cu țara, atunci s-a instituționalizat simbolic statul național.  Dacă, azi, nu suntem capabili, ca stat, să punem în operă o strategie solidă de răspuns la expansionismul lui Orbán de ce să punem sare pe rană comunității maghiare din România? Nici măcar voturi nu aduce această instituire simbolică, în schimb este un act de simbolism negativ, de separare.  Una este să te ”bați” cu Orbán atunci când depășește limita și alta să rânjești la tristețea vecinului tău ungur. Când facem asta, îi dăm un ajutor nesperat lui Victor Orbán, îi punem în brațe cetățenii români de etnie maghiară din Transilvania. 

Mă bucur pentru mine și românii mei, neafectați de ură și de frica de celălalt, dovadă că, dacă nu am avea politicieni mici, am putea deveni o națiune mare. Asta mă face să accept ca vecinii mei de istorie, ungurii, să bea cu supărare  primele pahare de palincă pe care le pot oferi eu de 4 iunie, căci, după aia, atmosfera se schimbă oricum. Politica lui Orbán față de Transilvania nu este de acceptat, are nevoie de un răspuns inteligent și ferm din partea României,  dar tristețea vecinului meu maghiar o pot respecta, măcar tăcând. Și el va înțelege, cu siguranță,  că, în multe situații, istoria este cinică: construiește fericirea unora pe nefericirea altora și este imposibil de schimbat asta, în cele mai multe cazuri.  Dar ca român care se crede cetățean liber dintr-o țară încă normală nu pot să sărbătoresc suferința aproapelui.

Îmi cer iertare, dar nu știu ce ar trebui să sărbătoresc pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 decembrie!

Despre Iliberalism și sindromul Trianon. Regimul Orbán și susținerea paralelismului etnic în Transilvania am scris recent în volumul TrianonTrianon! Un secol de mitologie politică revizionistă, Coordonatori: Vasile Pușcaș, Ionel N. Sava, volum apărut la Editura Școala Ardeleană.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te