Emoţiile şi viaţa noastră socială


Distribuie articolul

Se spune că emoţiile sunt liantul vieţii sociale. Aşa pare să fie, dacă ne gândim că valurile de reacţii pe care le-au provocat, atât în stradă, cât şi în mediul online, schimbările politice din ultima vreme şi evenimente tragice, cum a fost incendiul din clubul Colectiv, au crescut, parcă, sentimentul de coeziune naţională şi au stimulat o serie de iniţiative civice.

Care sunt mecanismele prin care emoţiile influenţează comportamentul nostru social? Şi cum se transmit emoţiile de la unul la altul? Aceste întrebări au generat foarte multe cercetări în psihologie. În ultimele decenii, studiul emoţiilor s-a extins şi în alte domenii, cum ar fi neuroştiinţele, economia şi ştiinţele politice, iar acumularea rapidă de cunoştinţe a dus la apariţia unui nou domeniu interdisciplinar numit ştiinţe afective. Multe studii din acest domeniu induc şi măsoară emoţiile în laborator, dar s-au dezvoltat de curând şi metode cu care emoţiile pot fi măsurate uşor în viaţa de zi cu zi. Mai mult decât atât, emoţiile şi transmiterea lor socială au început să fie studiate prin intermediul comportamentului oamenilor în reţelele sociale online.

Ce sunt emoţiile?

Emoţiile apar atunci când credem că o situaţie interferează cu scopurile noastre. Poate fi vorba de un eveniment extern, cum ar fi un interviu de angajare, sau intern, cum ar fi apariţia unei dureri abdominale. Cu orice situaţie ne-am confrunta, o vom evalua rapid în raport cu multitudinea de scopuri pe care le avem la un moment dat, dintre care unele sunt specifice situaţiei (de ex., obţinerea slujbei), iar altele sunt generale (de ex., supravieţuirea şi sănătatea).

Emoţiile au două caracteristici definitorii: valenţa şi intensitatea. Valenţa emoţiilor poate fi pozitivă sau negativă, împărţind emoţiile în plăcute (de ex., bucuria, entuziasmul, admiraţia, mândria) şi neplăcute (de ex., frica, tristeţea, invidia, ruşinea). Valenţa reflectă, de fapt, modul în care am evaluat situaţia cu care ne confruntăm: dacă am interpretat-o ca favorabilă scopurilor noastre, vom avea emoţii pozitive, iar dacă am considerat-o nefavorabilă în raport cu scopurile noastre, vor apărea emoţii negative. Evaluarea unei situaţii se face întotdeauna pe mai multe dimensiuni, cum ar fi predictibilitatea şi controlul, iar combinaţia caracteristicilor care rezultă din aceste evaluări determină ce emoţie va apărea. De exemplu, furia apare în situaţiile pe care le credem previzibile şi sub controlul nostru, iar frica apare în situaţii evaluate ca imprevizibile şi incontrolabile. Cealaltă caracteristică a emoţiilor, intensitatea, semnalează măsura în care credem că o situaţie e favorabilă sau potrivnică scopurilor noastre. Prin faptul că sunt legate de situaţii specifice şi sunt de scurtă durată, dispărând, de obicei, odată cu trecerea situaţiei activatoare, emoţiile diferă de alte stări afective cum ar fi dispoziţiile, care sunt mai difuze şi durează mai mult. De asemenea, emoţiile diferă şi față de sentimente, care sunt legate de alţi indivizi şi sunt mai îndelungate. Un alt concept relaţionat e cel de stres, dar acesta e mai general şi se referă la orice emoţie negativă.

Cum se măsoară emoţiile?

Una din metodele cel mai des folosite pentru măsurarea emoţiilor este chestionarul de autoevaluare, care conţine întrebări – alese cu ajutorul unor metode statistice – care îi ajută pe respondenţi să îşi descrie caracteristicile propriilor emoţii. Această metodă se bazează pe faptul că, de obicei, ne dăm seama când simţim o emoţie şi o putem identifica, adică dispunem de ceea ce psihologii numesc experienţa subiectivă a emoţiei. Dar emoţiile pot fi investigate şi prin răspunsurile pe care le antrenează şi care sunt de trei feluri. În primul rând, emoţiile ne influenţează performanţa cognitivă în domenii cum ar fi atenţia, memoria şi decizia, creând aşa-numite distorsiuni cognitive. Anxietatea, de exemplu, ne face să detectăm mai rapid semnalele de pericol, să ţinem minte mai multe detalii despre evenimentul activator şi să supraevaluăm riscurile. Un al doilea tip de răspuns emoţional implică modificări fiziologice în corp, cum ar fi creşterea tensiunii arteriale în timpul furiei sau a frecvenţei cardiace în timpul fricii. Anumiţi hormoni, cum sunt cortizolul şi adrenalina, sunt secretaţi şi eliberaţi la niveluri mai mari în timpul emoţiilor. În fine, emoţiile ne modifică comportamentul în feluri mai mult sau mai puţin conştiente. Atunci când vrem să ne exprimăm emoţiile, o facem prin modificări ale expresiei faciale, intonaţiei, mişcărilor şi poziţiei corpului. Dar emoţiile pot antrena şi modificări comportamentale involuntare, cum ar fi tendinţele de mişcare şi potenţarea reflexelor de apărare (de ex., clipitul), care pot fi măsurate în condiţii de laborator.

Din laborator în viaţa de zi cu zi

Până de curând, cele mai multe cunoştinţe despre emoţii au venit din studii de laborator. Emoţiile pot fi induse în laborator prin metode cum ar fi expunerea la imagini sau fragmente de film cu conţinut afectiv. Se mai pot folosi sarcini frustrante sau de testare precum şi transpunerea în situaţii ipotetice descrise în texte scurte sau reamintirea unor evenimente personale asociate cu anumite emoţii. Putând fi folosite în laborator, aceste metode de inducere a emoţiilor au avantajul că permit înregistrarea oricăruia din cele trei tipuri de răspuns emoţional prin sarcini cognitive administrate după inducerea emoţiilor, măsurători fiziologice şi observarea comportamentului în timpul expunerii la stimulii afectivi.

Dar există şi metode cu care pot fi evaluate emoţiile din viaţa de zi cu zi. O abordare tradiţională e cea de tip jurnal, în care participanţii răspund la sfârşitul zilei la chestionare legate de evenimentele de peste zi şi impactul lor emoţional. Această metodă este limitată de fidelitatea redusă a memoriei pentru detaliile unor evenimente care s-au întâmplat cu ore în urmă. O altă metodă, care nu are această limită, se numeşte evaluare momentană ecologică (ecological momentary assessment) sau metoda eşantionării experienţei (experience sampling method) şi presupune aplicarea repetată a unui chestionar foarte scurt, prin intermediul telefonului mobil. Aplicaţiile de telefon sunt programate să dea semnale sonore de câteva ori pe zi, la momente aleatoare, pentru a indica când trebuie completat chestionarul. Cercetările cu această metodă au arătat că emoţiile sunt prezente aproape tot timpul, fiind raportate, aşa cum a arătat un studiu recent pe un eşantion reprezentativ din populaţie, în peste 90% din momentele în care s-a aplicat chestionarul (detalii despre un studiu desfăşurat de laboratorul nostru, cu metoda eşantionării experienţei, se pot găsi la: www.proiectsensa.ro).

O altă metodă de teren, care a fost folosită de curând pentru a studia răspândirea emoţiilor în reţelele sociale online, presupune cuantificarea cuvintelor cu conotaţie emoţională din postările utilizatorilor.

Emoţiile şi comportamentul social

Într-un studiu clasic, publicat în 1959, Stanley Schachter, psihologul care a adus primele dovezi pentru mecanismul cognitiv al generării emoţiilor, a descoperit că stresul face ca oamenii să caute interacţiuni sociale. În această cercetare de laborator, participanţilor li s-a indus anxietate spunându-li-se că vor lua parte la un experiment în care vor primi stimuli electrici inofensivi, dar dureroşi. Ce s-a constatat a fost că participanţii din această condiţie experimentală au vorbit mai mult între ei, în timp ce aşteptau să intre la experiment, în comparaţie cu participanţii dintr-o altă condiţie, cărora li se spusese că vor primi stimuli electrici nedureroşi. Schachter a denumit acest efect „stres şi afiliere” şi l-a explicat prin tendinţa oamenilor de a-şi regla stresul prin interacţiuni verbale şi compararea cu emoţiile altora.

Ipoteza a fost susţinută în numeroase studii ulterioare, atât în laborator, cât şi în viaţa de zi cu zi. De exemplu, un studiu recent a investigat asocierea dintre câteva emoţii specifice şi transmiterea socială a informaţiei, adică tendinţa de a împărtăşi cu alţii ce ştim. Participanţilor li s-au indus emoţii pozitive şi negative cu ajutorul unor filme, iar, apoi, li s-a spus că vor participa la un alt experiment, fără legătură cu primul. După ce li s-au prezentat câteva clipuri video şi ştiri neutre emoţional, au avut opţiunea să le trimită prin email unor rude sau prieteni. S-a observat că cei cărora li se induseseră anterior emoţii de intensitate mai mare, cum au fost, în acest studiu, veselia şi anxietatea, au transmis în număr mai mare clipurile şi ştirile mai departe, comparativ cu cei cărora li se induseseră mulţumire şi tristeţe, emoţii mai puţin intense.

Un alt studiu a investigat legătura dintre emoţii şi distribuirea postărilor pe Twitter. Cercetătorii au măsurat numărul de cuvinte cu conotaţii afective din câteva sute de mii de postări despre controlul armelor şi despre schimbările climatice. Numărul de cuvinte cu conotaţie emoţională din aceste postări a prezis numărul de distribuiri ulterioare. În cazul postărilor despre controlul armelor, atât cuvintele cu valenţă pozitivă,  cât şi cele cu valenţă negativă au fost corelate cu numărul de distribuiri, pe când, în cazul postărilor despre schimbările climatice, doar cuvintele cu valenţă negativă au avut acest efect.

Sunt două mecanisme prin care putem ajunge să simţim emoţii similare cu ale persoanelor cu care interacţionăm. Unul din mecanisme este
empatia, care presupune că încercăm să ne punem în situaţia altcuiva şi, aşa, ajungem să simţim aceeaşi emoţie

Cum „luăm” emoţiile unii de la alţii?

Sunt două mecanisme prin care putem ajunge să simţim emoţii similare cu ale persoanelor cu care interacţionăm. Unul din mecanisme este empatia, care presupune că încercăm să ne punem în situaţia altcuiva şi, aşa, ajungem să simţim aceeaşi emoţie. Conform cadrului conceptual propus de cercetătoarea germană Tania Singer, unul din cele mai sistematice din literatură, empatia are trei caracteristici:

(1) are ca finalitate o emoţie pe care o simţim noi înşine;

(2) emoţia este aceeaşi cu cea pe care o atribuim persoanei cu care interacţionăm; şi

(3) suntem conştienţi de faptul că emoţia noastră are legătură cu emoţia celeilalte persoane. Prima caracteristică ne permite să distingem empatia de teoria minţii, aşa cum a fost numit procesul prin care încercăm să adoptăm perspectiva altcuiva, fără a ajunge neapărat să îi împărtăşim emoţiile.

A doua caracteristică ne permite să distingem empatia de compasiune, procesul prin care ajungem să simţim o emoţie tot încercând să ne dăm seama ce simte altcineva, dar fără ca emoţia să fie neapărat aceeaşi. De pildă, un medic care comunică un diagnostic grav poate simţi milă, în timp ce pacientul său simte, probabil, frică sau tristeţe. În fine, a treia caracteristică sugerează că empatia e un proces conştient, diferit de contagiunea emoţională, celălalt mecanism prin care putem ajunge să simţim emoţii similare cu ale celor din jur, dar fără să ne dăm seama.

E larg acceptat că empatia se bazează pe teoria minţii fără să poată fi redusă la aceasta. De asemenea, că empatia depinde de disponibilitatea fiecăruia de a împărtăşi emoţiile altcuiva la un moment dat. Însă mecanismele pe care se bazează contagiunea emoţională sunt mai puţin clare. Ipoteza iniţială, propusă în anii ‘90, susţine că imităm automat sau reflex expresiile faciale ale celor din jur şi că, odată ce adoptăm aceeaşi expresie facială, creierul produce emoţia potrivită. Datele arată că acest fenomen se produce, dar selectiv, mai ales în cazul celor faţă de care avem motivaţie de afiliere. O ipoteză mai recentă susţine că recunoaşterea emoţiilor se bazează pe un sistem de „neuroni-oglindă” din creierul nostru, care reproduc tiparul de activitate din creierul celui pe care îl observăm. Comunicarea dintre sistemul neuronilor-oglindă şi părţile din creierul nostru care sunt implicate în generarea emoţiilor ar sta la baza contagiunii emoţionale.

Înapoi la comportamentul social

Empatia şi contagiunea emoţională au fost relaţionate cu comportamente prosociale. De exemplu, empatia a fost asociată, aşa cum ne-am aştepta, cu o probabilitate mai mare de îi ajuta pe alţii. Câteva studii recente au sugerat că contagiunea emoţională ar putea fi implicată şi în răspândirea emoţiilor în reţelele sociale online. De exemplu, cuantificându-se cuvintele cu conotaţie emoţională din zeci de mii de postări de pe Facebook, s-a descoperit că mesajele cu o anumită valenţă emoţională preziceau că postările celorlalţi din reţeaua socială vor avea aceeaşi valenţă. Cu alte cuvinte, mesajele cu conţinut emoţional negativ i-ar putea face şi pe prietenii noştri de pe Facebook să posteze tot mesaje negative, fără ca aceştia să realizeze neapărat că noi i-am influenţat. La fel este şi pentru postările cu valenţă pozitivă. Efectul pare să nu fie de moment, ţinând cont că valenţa emoţională a postărilor prezicea valenţa postărilor independente din reţeaua socială chiar şi după trei zile.

Răspândirea emoţiilor în reţelele sociale online a fost susţinută şi mai convingător într-un experiment în care, vreme de o săptămână, a fost manipulată valenţa emoţională a postărilor selectate prin funcţia „News Feed” de pe Facebook, la un eşantion de aproape şapte sute de mii de utilizatori. Grupurile experimentale au văzut preponderent postările cu conotaţie emoţională pozitivă sau negativă ale prietenilor. S-a observat că participanţii au postat, la rândul lor, mai multe mesaje cu aceeaşi valenţă emoţională ca a postărilor la care au fost expuşi. Aceste studii susţin ideea că contagiunea emoţională şi empatia se produc nu doar pe baza comunicării nonverbale din interacţiunile sociale faţă în faţă, ci şi prin comunicarea verbală din reţelele sociale. Aceste procese ar putea explica cum ne contaminăm cu emoţiile altora, chiar şi pe Facebook.

De ce nu ne fac emoţiile mai buni?

Să facem un rezumat: multe emoţii care iau naştere în situaţii personale ne fac mai sociabili. E adevărat, probabil că preferăm compania altora pentru că aceştia ne pot ajuta să ne reglăm emoţiile. Dar emoţiile au, totuşi, şi efecte prosociale, făcându-ne, de pildă, să împărtăşim cu alţii ce ştim. În plus, empatia şi contagiunea emoţională ne permit să preluăm emoţiile celor din jur, chiar şi în mediul online, ceea ce ne poate stimula să îi ajutăm. Întrebarea este de ce, în condiţiile în care emoţiile sunt omniprezente şi au aceste efecte prosociale, nu contribuie mai mult la coeziunea socială, la naşterea unor iniţiative civice pentru rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi schimbările climatice, la prevenirea nesfârşitelor conflicte interetnice?

Din perspectiva psihologiei emoţiilor, vedem trei răspunsuri posibile. Unul ar fi că nu toate emoţiile ne fac mai sociabili. Cel mai bun exemplu este furia, o emoţie negativă care escaladează repede şi care ne poate face să ne purtăm agresiv cu cei din jur. Rămânând la acest exemplu, tendinţa de a  distribui online mesajele cu conotaţie emoţională ar putea explica cum izbucnesc „războaiele flăcărilor” (engl., flame wars), adică cum escaladează furia în grupurile online.

Un al doilea mecanism care ar putea explica impactul limitat al emoţiilor asupra comportamentului prosocial e legat de selectivitatea la nivel de grup a contagiunii emoţionale şi empatiei. Studiile au arătat, de pildă, că imităm automat mai ales expresiile faciale ale prietenilor, şi mai puţin pe ale străinilor. Şi că empatizăm mai mult cu cei din grupul nostru, iar empatia ne face să îi ajutăm mai ales pe cei din acelaşi grup. Aceste tendinţe sunt atât de puternice încât pot fi induse chiar şi prin împărţirea ad-hoc a participanţilor la un studiu în două grupuri. Practic, orice indiciu că cineva nu ne seamănă ne va face mai puţin empatici şi dornici să ajutăm. Reversul e că empatia şi comportamentul prosocial pot fi stimulate la fel de uşor, prin scoaterea în evidenţă a similarităţilor dintre noi şi alţii.

În fine, un alt răspuns ar putea fi oferit de studiile care arată că empatia scade atunci când credem că emoţiile inspirate de alţii ar fi prea puternice şi ne-ar copleşi. De exemplu, cu cât sunt mai mulţi cei care au nevoie de ajutorul nostru, cu atât scade empatia faţă de aceştia. Acest „colaps al compasiunii” a fost explicat prin faptul că avem tendinţa să ne protejăm de emoţiile negative foarte intense, pe care credem că le-am simţi dacă am empatiza cu suferinţa unui grup mai mare de oameni. Aşa s-ar putea explica aplatizarea afectivă şi lipsa de reacţie la atâtea tragedii individuale şi probleme sociale de care aflăm fără încetare din media.

În concluzie, lumea de mâine şi, cu ea, cercetările viitoare de psihologie a emoţiilor vor trebui, probabil, să găsească moduri de a ne ajuta să depăşim aceste limite ale mecanismelor noastre emoţionale, poate cultivând mai mult emoţiile prosociale, luptând împotriva stereotipurilor care creează iluzia că suntem fundamental diferiţi de oamenii din alte grupuri şi dozând mai bine expunerea noastră mediatică la suferinţă. Credem că ştiinţele afective vor avea încă multe de spus în aceste privinţe.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te