De ce comunicarea științei nu a avut succesul scontat în campania de vaccinare. Cifrele nu au succesul poveștilor, dar și alte explicații

Text de Alexandru Stermin, biolog


Distribuie articolul

Biologul Alexandru Stermin în Brazilia

Comunicatorii de știință sunt acea parte din specialiștii diferitelor domenii care se angajează să explice, să comunice, într-un limbaj accesibil, pe înțelesul tuturor complexitatea conceptelor și descoperirilor științifice. Ca să poți face asta, trebuie să știi ce înseamnă acest pe înțelesul tuturor. Cum înțelegem noi, oamenii, lumea și care sunt câteva principii fundamentale după care luăm decizii în situații similare cu cele ale campaniei de vaccinare.

Să fie oare responsabili pentru rata mică de vaccinare și comunicatorii de știință prin felul în care s-au implicat, mai mult sau mai puțin în tot ceea ce înseamnă conștientizare și dezbateri?

Începutul pandemiei a venit, oricum, pe fondul unor reticențe tot mai crescute la orice tip de vaccin. În primele două luni ale anului 2019, în Europa, mureau deja 34.000 de copii, datorită rujeolei, situație cauzată de scăderea ratei de vaccinare. Mai mult de 70 % din cazuri erau în Ucraina, urmată de Albania și România.

După apariția vaccinului împotriva bolii produse de COVID-19, apele în loc să se limpezească s-au tulburat. Oamenii de știință explicau beneficiile acestui vaccin, iar cei din tabăra celor care se opun vaccinării veneau cu contraargumente. Pe fondul unor cunoștințe fragile și superficiale, pe care populația generală le avea legate de principii care stau la baza virusologiei și imunologiei, confuzia s-a creat ușor. În mintea noastră, atunci când trebuie să luăm o decizie legată de un lucru despre care nu știm prea multe și în raport cu care vin din diferite părți și argumente pro si contra, se întâmplă ceva straniu – evităm să îl facem, ne eschivăm, căci credem că este mult mai puțin periculos și mai moral așa, decât dacă am lua decizia de să-l punem în act. Aceasta este una din multele scheme inconștiente după care funcționează economia minții noastre.

Schemele inconștiente din mintea noastră

Să luăm un exemplu, dacă ne uităm pe statistici, în ceea ce privește dorința oamenilor de a dona organe, o să vedem că, în Danemarca, Olanda și Germania, doar un procent de 4 – 17 % dintre oameni doresc să doneze organe, pe când, în Austria, Polonia și Franța se pare ca 100% dintre respondenții unui chestionar sunt dispuși să o facă. Explicația nu stă în spatele culturii și al valorilor religioase, pentru că unele țări similare cultural au procente foarte diferite, ci se află, surprinzător, în felul în care a fost pusă întrebarea din formular.

În țările cu procente mici, respondenții au fost rugați să bifeze o căsuță dacă doresc să facă parte din programe de donare de organe, și, după cum arată numerele, foarte puțini au bifat. În țările unde procentele au fost maxime, respondenții au fost rugați să bifeze căsuța dacă nu vor să participe. Neștiind dacă să bifeze sau nu, oamenii au ales să evite răspunsul și nu au bifat. Această tendință a noastră a fost numită de cercetători omission bias. Nu pentru că nu ne pasă, ci din contră, pentru ca este atât de important pentru noi, dar atât de complex de înțeles, alegem să nu facem nimic și să ne lăsăm în voia sorții. Fie ce-o să fie, să decidă destinul, dacă e să ne îmbolnăvim vedem noi ce facem, așa ne este scris!

De exemplu, majoritatea părinților care nu își vaccinează copiii fac asta pentru că vina pe care o simt dacă copilul pățește ceva datorită acțiunii lor, adică datorită vaccinării, este mai mare decât vina pe care o simt atunci când copilul păţeşte ceva în urma îmbolnăvirii datorate lipsei lor de acțiune. Aceasta este o altă schemă inconștientă după care funcționează mintea noastră – naturalness bias. Adică răul produs de ceva natural, ceva ce vine din natură, din ceva ce noi nu putem controla, este mai mic și mai tolerabil moral, deci mai puțin rău, decât un rău pe care l-am provoca noi, cu ceva inventat de noi. Adică mai bine să te lași în voia sorții și să pățești ceva rău decât să încerci să iei atitudine și să îți asumi responsabilitatea. Implicarea acestor două principii în decizia oamenilor de a se vaccina sau de a vaccina copiii a fost dovedită într-un studiu din 2008, publicat în revista Medical Decision Making.

Ca să putem trece dincolo de aceste scheme inconștiente și să luam decizia corectă, putem începe să ne informăm mai mult. Când căutăm însă informații pe internet, ne confruntăm, fără să ne dăm seama, cu o altă schemă inconștientă – confirmation bias, prin care tindem să dăm valoare informațiilor care confirmă credințele și ideile noastre. Astfel din ceea ce citim, reținem în mare parte și mult mai ușor doar informația care se leagă de ceea ce noi cunoaștem și înțelegem. Dacă astfel suntem înclinați să credem că e mai bine să nu ne vaccinăm și să ne lăsăm în voia sorții, atunci inconștient o să ni se pară mai relevante argumentele care susțin asta.

În tot acest labirint inconștient al minții noastre, în procesul căutărilor mai apare o schema – negativity bias. Dacă o să vă rog să nu vă gândiți la un elefant verde, vă veți gândi mult mai intens decât dacă o să vă rog să vă gândiți la el. Tot așa cum eu, aflat într-o pădure cu mașina, am rătăcit drumul și m-am trezit printre arbori, mă uitam în jur și am realizat că nu am șanse să mai ies din pădure pentru că arborii erau prea deși și nu aveam loc. Analizam situația în schema inconştientă a creierului nostru, am reușit să ies din ea atunci când nu m-am mai uitat a arbori, ci la spațiul dintre ei, la calea pe care trebuia să o urmez. Aceasta este explicația care stă în spatele aforismului motivaţional „Nu te uita la obstacole, ci la oportunități!”.

După această schemă, dacă ne sperie vaccinul și o să aflăm că o persoană vaccinată s-a îmbolnăvit, ne confirmă faptul că vaccinul nu este bun și dacă este să te îmbolnăvești tot te îmbolnăvești – fatalitatea destinului. Mintea noastră percepe greu rezultatele fericite ale campaniilor de vaccinare, mai ales dacă ele sunt de succes, cum de exemplu s-a întâmplat cu poliomielita, care până în 1980 înregistra 350.000 – 400.000 de cazuri pe an, iar după administrarea vaccinului rata a scăzut la 22 de cazuri în 2017. Organizația Mondială a Sănătății susține că administrarea vaccinurilor pentru diferite boli (tetanos, difterie, poliomielită, etc) previne în fiecare an moartea a 2-3 milioane de oameni.

Dacă este să vă gândiți acum la ce ați citit mai sus legat de cifrele cazurilor de poliomielită și la povestea mea cu pădurea, o să realizați că deja ați uitat cifrele, pe care poate nici nu le-ați conștientizat prea bine, dar ați înţeles și integrat povestea rătăcirii mele prin pădure, asta pentru că mintea noastră a evoluat sute de mii de ani într-un mediu în care se spuneau povești și nu cifre ori calcule, iar numerele sunt fundamentul științei moderne și mai puțin poveștile.

Știința modernă, creierul uman, statistici și probabilități

O să spuneți că aici este rolul comunicatorilor de știință să vină și să lămurească lucrurile, să explice dincolo procente și calcule, noțiunile de virusologie și imunologie, ţinând cont de schemele iraționale din capul nostru. Să facă toate acestea în fel de fel de dezbateri organizate între cei pro si cei contra, pentru a aduce la lumină adevărul ascuns de numere și umbrit de poveștile pseudoştiinţifice. Poate că așa este, dar dezbaterile ascund alt risc, activarea unei alte scheme in mintea noastră, cea prin care, atunci când cineva încearcă să te convingă de faptul că idea ta nu este bună, tinzi tot mai mult să crezi în ea. Astfel, de cele mai multe ori, dezbaterile pro și contra, pe subiecte sensibile, care vizează sănătatea sau religia îi fac pe oameni partizani acerbi ai taberei lor.

De multe ori, în timpul dezbaterilor, oamenii de știință pot ajunge să discute despre studii care făcute pe teme similare dau rezultate oarecum diferite și prezintă concluzii uneori contradictorii, ca de exemplu situația în care, la începutul confruntării cu pandemia provocată de COVID-19, unele analize arătau că purtarea măștii nu este eficientă, iar altele argumentau contrariul. Asemenea situații îi nedumeresc și confuzionează pe oamenii care nu înțeleg prea bine ce este știința modernă.

În dimineața istoriei culturii noastre s-au diferențiat două sisteme de cunoaștere, oarecum antagonice. Unul religios, unde există dogme acceptate unanim de comunitate și neimpresionabile, considerate adevăruri absolute. Membrii susțin astfel că știu tot ce trebuie știut, dogmele le confereau certitudine. Un alt sistem, cel filosofic, chestionează tot, se îndoiește de tot și în cadrul său se afirmă că tot ce știe este faptul că nu știe nimic.

Aceste două sisteme au caracterizat, dacă vreți, cultura noastră dihotomică pentru multă vreme, până la apariția științei moderne, un domeniu al cunoașterii care spune că într-un anumit context, cu anumite variabile și condiții, putem să calculăm și să cunoaștem realitatea, să atribuim nişte procente probabilității unui fel sau al altuia de manifestare a ei. Astfel, în anumite condiții, un anumit set de date ne poate da probabilitățile unei realități, știm, cu o anumită probabilitate ceva. O minte cultivată în ale științei poate interpreta probabilitățile și vede în ele o realitate care dă o siguranță mai mare cunoașterii realității decât extremele în care ori știm tot, ori nu știm nimic. Pentru o minte care nu are exerciţiul probabilităților, acestea stârnesc nesiguranță, incertitudine și confuzii, iar mintea pentru a găsi confort le respinge.

Ştiinţa modernă nu vrea să spună că știe tot, dar ne dă posibilitatea să înțelegem câte puțin din lumea ce ne înconjoară, nu ne ia anxietatea incertitudinii, așa cum ne-o ia religia, nici nu ne abandonează în necunoscutul universului și al existenței, aşa cum face filosofia. Știința modernă, înțeleasă bine ne dă o încredere, acel tip de încredere pe care Rachel Botsman o definește minunat: Încrederea este o relație de siguranță cu necunoscutul. Am dus în extrem explicațiile legate de cunoașterea filosofică și cea religioasă, nu pentru formula definiției, ci pentru a crea un contrast care să ne ajute să înțelegem ideea, însă evident, lucrurile în realitate sunt nuanțate.

Vedem astfel cum mintea noastră, despre care ne place să credem că-i cel mai complex sistem informaţional din univers, nu-i decât o aglomerare de scheme inconștiente pe care cu greu putem să le depășim. Nu spun că nu le putem depăși, spun doar că nu este atât de ușor. În acest sens, rolul comunicatorilor de știință este unul esențial, însă impactul pe care îl pot avea asupra societății este condiționat de timp.

Comunicatorii de știință, implicați în cultivarea unei societăți

Tot așa cum se cultivă ogorul, se cultivă și societatea. Lucrurile trebuiesc începute din timp, cu răgaz și răbdare trebuie pregătit solul, alese semințele, semănate cu grijă, udate și săpate și toate acestea la vremea potrivită, în ritmul fiecărui tip de cultură. Oricât ne-am strădui, nu o să putem să semănăm repede ceva și să avem roadele peste noapte. Sau putem, cum făceam aici, în această parte de lume, când cultivam mei, pentru că era mai ușor de cultivat și rodea mai repede, îl puteam recolta imediat. Chiar dacă alte plante de cultură, ce implicau o perioadă mai lungă de investiție, dădeau rod mai mare și mai bun, nu ne permiteam să le cultivăm, sub presiunea popoarelor care veneau în invaziile lor din est și de care trebuia mereu să ne ascundem și noi, și resursele.

Dorința comunicatorilor de știință este să cultive științific societatea, dar asta se face încet și cu investiție de timp și resurse, din ambele părți. Într-o societate cultivată, aceștia se pot implica în dezbateri și dezbaterile pot avea succes. În societățile unde cultura științifică este fragilă, pentru că există alte priorități, date de tot felul de urgențe, a cere comunicatorilor de știință să își facă treaba peste noapte și cu heirupul nu doar că nu va da rezultatele așteptate ci, cu atât mai mult, uneori, implicarea lor în dezbateri poate avea chiar repercusiuni negative asupra scopului dorit. Toate acestea pentru că mintea noastră este un sistem complex, plin de scheme inconștiente care influențează mult capacitatea noastră de pricepere a realității din jur.

Lucrurile în minte noastră se pot schimba, însă schimbarea se face încet, nuanțat și cu efort susținut. Să aștepți de la comunicatorii de știință să iasă din culisele în care au stat vreme îndelungată, pentru că nimeni nu le-a dat un rol până atunci, să urce pe scena publică în ianuarie, ca până în iulie să lămurească oamenii în chestiunea vaccinării, e ca și cum ai planta un pom în martie și ai aștepta ca în octombrie să îți umple curtea de roade. În contextul în care se află știința astăzi, pare forțată comparația, căci ingineria genetică ar putea face un pom capabil să dea roade mult în câteva luni – doar trecând prin mintea noastră gândul ne sperie, dar măcar acum știm de ce, iar acesta este primul pas din epopeea rezolvării unei probleme!

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te