Cătălin Raiu: De ce a fost atât de uşor restricţionată libertatea religioasă a românilor în pandemie?

Văzându-i la Iaşi pe oamenii lipsiţi de speranţă luptând cu jandarmii pentru a câştiga o clipă de alinare în sensul adânc religiei lor, nu poţi să nu te întrebi , credincios sau nu, cât de mult eşti dispus să întorci privirea atunci când sunt călcate în picioare libertatea şi democraţia? Cum ai ajuns ca, îngenuncheat de spaima iraţională faţă de boală şi faţă de moarte, să nu te ridici împotriva pretenţiilor unui număr redus de oameni cu legitimitate şi competenţă îndoielnice de a dicta în privinţa aspectelor celor mai intime ale vieţii, chiar dacă deocamdată e vorba doar de viaţa altora?


Distribuie articolul

Astăzi e restrânsă libertatea poporului religios. Şi prea puţini reacţionează. Dar dacă de mâine vor fi incomodaţi toţi cei care nu admit să se traseze limite libertăţii lor de conştiinţă şi de exprimare? Avem temei să credem că un guvern dedat conducerii autoritare invocând normative de sănătate publică insuficient argumentate va afla (de unde?) la sfârşitul pandemiei deschiderea intelectuală pentru a nu căuta să impună o altă formă de control, în numele altor imperative? E o perspectivă cu tot atâtea necunoscute ca pandemia însăşi şi care impune, cel puţin, un nivel similar de precauţie publică.

O constatare a lui Cătălin Raiu, reprezentantul României în panelul pentru libertăți religioase al OSCE, delimitează tema: „Ce se observă la noi, spre deosebire de Occident, este o relativizare generalizată a drepturilor și libertăților cetățenești, amatorism în privința guvernării ca acțiune politică de raționalizare a spațiului public, precum și o rutinizare a analfabetismului în zona libertății religioase. Cu alte cuvinte, decidenții nici nu știu, nici nu întreabă, nici nu vor să știe ce este libertatea religioasă, fixându-și pentru luarea deciziilor fie repere din media, fie înțelegeri netransparente de tip corporatist”.

România se află printre țările care au restricționat cel mai dur libertatea religioasă în timpul pandemiei

 

 

 

Conform celui mai recent raport al OSCE realizat pentru perioada stării de urgență, România se află printre țările care au restricționat cel mai dur libertatea religioasă în timpul pandemiei. Despre cum a ajuns statul pandemic să se introducă în cu spaţiul inviolabil al libertăţilor de conştiinţă şi de credinţă discutăm cu domnul Cătălin Raiu, reprezentant OSCE şi preşedintele FoRB România, o asociaţie pentru promovarea libertăţii religioase.

 

Decidenții din România nici nu știu, nici nu întreabă, nici nu vor să știe ce este libertatea religioasă, fixându-și pentru luarea deciziilor fie repere din media, fie înțelegeri netransparente de tip corporatist

SINTEZA: Domnule Cătălin Raiu, panelul de experţi pe care-l conduceți, lucrează la un raport privind modul în care libertatea religioasă este respectată, promovată și articulată în politicile publice din România. Este primul raport de acest fel care va fi redactat în România. Dată fiind particularitatea situaţiei actuale, cercetarea are loc în contextul limitării, uneori dramatice, a libertăţii de manifestare a credinţei prin reglementări impuse de stat. Aşadar, unde ne situăm astăzi în privinţa respectării libertăţii religioase în raport cu standardele internaţionale şi cu situaţia din alte ţări afectate de pandemie?

Cătălin Raiu: Libertatea religioasă este atent monitorizată de Departamentul de Stat al SUA, care realizează anual un raport pentru aproape fiecare țară din lume, dar și de Organizația Națiunilor Unite și OSCE prin Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului. Conform celui mai recent raport al OSCE realizat pentru perioada stării de urgență, România se află printre țările care au restricționat cel mai dur libertatea religioasă în timpul pandemiei. De aici pornim practic cu analiza, adică de la un cadru conceptual consacrat internațional. Raportul pe care îl vom realiza în cadrul FoRB Romania va utiliza exclusiv surse de informare publice, iar ca metodologie va consta în aplicarea grilei legislației și standardelor internaționale pe domeniul libertății religioase asupra realităților din România din anul curent.

Ce se observă la noi, spre deosebire de Occident, este o relativizare generalizată a drepturilor și libertăților cetățenești, amatorism în privința guvernării ca acțiune politică de raționalizare a spațiului public, precum și o rutinizare a analfabetismului în zona libertății religioase. Cu alte cuvinte, decidenții nici nu știu, nici nu întreabă, nici nu vor să știe ce este libertatea religioasă, fixându-și pentru luarea deciziilor fie repere din media, fie înțelegeri netransparente de tip corporatist.

Deși pentru mulți este tentant, eu resping categoric un șantier de analiză rudimentară, în care să identificăm apartenența religioasă a unor decidenți (Iohannis, Orban, Arafat etc.) drept sursă a secularismului exacerbat asumat ca teologie oficială a acestui episod. A merge pe această ipoteză înseamnă nu doar a ne afla într-o culpă metodologică, dar mai ales a invita la ură religioasă.

În același timp, circumscriu analiza contextului mai larg al epocii postcomuniste, în care libertatea religioasă nu a fost în realitate niciodată promovată de către guvern prin politici publice moderne, așa cum se întâmplă în cadrul UE, SUA sau UK. Deci un răspuns preliminar la întrebarea „De ce a fost atât de ușor restricționată libertatea religioasă în timpul pandemiei?” ni-l oferă chiar tăcerea suspectă și instituționalizată a autorităților publice pe acest subiect în ultimii 30 de ani: lipsa promovării libertății religioase prin politici publice concrete. În acest context, e greu ca societatea să se orienteze în raport cu libertatea religioasă și să-și găsească repere coerente în sensul unui consens democratic pe care cu toții ni-l dorim.

Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Nicula, judeţul Cluj, flancată de jandarmi în timpul pelerinajului de Sfânta Maria din august
SINTEZA: După ce în primele două luni din pandemie, când credincioşii nu au avut voie să intre în biserici şi în cimitire şi Biserica a tăcut, acum voci din Biserica Ortodoxă condamnă noile restricţii sau interdicţii ca pe o încălcare flagrantă a libertăţii religioase. Se pare că răbdarea şi înţelegerea comunităţii credincioşilor s-au epuizat, văzând măsurile luate în defavoarea Bisericii. Până la urmă, cât de legale sunt limitările impuse adunărilor religioase dacă adunările nereligioase sunt reglementate diferit? Pe de altă parte, vedem măsuri cu caracter inegal luate şi în interiorul comunităţilor de credincioşi. Să ne amintim că în perioada stării de urgenţă au fost confesiuni defavorizate în privinţa celebrării Paştelui.

Cătălin Raiu: Biserica a tăcut strategic și responsabil în sensul în care, aflându-ne într-o perioadă cu care niciuna dintre generațiile actuale nu s-a mai întâlnit, Biserica a preferat să-și canalizeze energia spre comunitățile aflate în impas, să se replieze în online și filantropie, nu să-și negocieze de pe poziții de forță autoritatea în societate. Cu toate acestea, nu confundați tăcerea instituțională a Bisericii cu lipsa de frustrare a cetățenilor în fața disproporției cu care viața religioasă a fost restricționată. Standardele internaționale spun că libertatea religioasă poate fi restricționată doar cu îndeplinirea simultană a mai multor condiții: modalitatea de restricționare să fie cuprinsă în lege, să nu discrimineze față de alte domenii ale societății sau între diverse comunități religioase, să fie proporțională cu binele general urmărit (în cazul nostru, cu sănătatea generală a populației) și să se păstreze în logica neutralității statului față de viața religioasă. Nu numai că aceste condiții au lipsit în cazul României, dar autoritățile n-au reușit să arate empatie cu oamenii și să comunice constructiv, ci pe un ton despotic și negativ, ceea ce a dus mai întâi la confuzie, iar mai apoi a împins nervii la maxim, mai ales ai celor care-și doreau să participe la pelerinajele din luna octombrie.

Paradoxal, dacă la începutul anului 2020, în Parlamentul României se închegase un grup de parlamentari care-și propuneau, după modelul Parlamentului European, al Marii Britanii sau SUA, să înființeze o comisie parlamentară pe libertate religioasă, dacă partidele care la referendumul pentru familie sau la scrutinele electorale anterioare făceau declarații de iubire Bisericii și păreau că tratează cu profesionalism tema vieții religioase, indiferent de opțiunile ideologice, în contextul pandemiei, lumea politică a fost complet redusă la tăcere. De ce? Pentru că, în fond, la noi contează democrația doar atunci când poate fi invocată pentru a aduce voturi sau socializare politică la nivel înalt. În rest, tradusă în politici publice, libertatea religioasă este la fel de relevantă ca dezbaterea despre sexul îngerilor sau rămâne doar un discurs frumos, așa cum sună o celebră replică din serialul britanic Yes, Minister, „If you don`t have a policy, you deliver speech!”.

Asistăm astăzi la umilirea publică a persoanelor credincioase, la batjocorirea unor sacramente cum ar fi împărtăşania sau cultul moaştelor. E o formă de bullying pe motive religioase.

SINTEZA: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului admite restrângerea libertăţii de a-ţi manifesta religia sau convingerile ca măsură necesară protecţiei sănătăţii publice. Pe de altă parte, procurorul general al SUA a lansat un avertisment autorităţilor statale să nu folosească pretextul legat de lupta împotriva pandemiei pentru limitarea libertăţii religioase. Avem motive să ne temem că restricţiile de astăzi, adoptate într-o situaţie excepţională, pot crea un precedent pentru limitări de credinţă ulterioare?

Cătălin Raiu: Ați pus punctul pe i. Tocmai aceasta e problema. E pandemie, guvernele de peste tot au reacționat stângaci, în grabă, cu toții am înțeles că trebuie să facem sacrificii personale pentru binele comun al societății. Numai că în domeniul drepturilor și libertăților, deodată ce deschizi Cutia Pandorei și arunci la întâmplare cu restricții, efectele nocive sunt mai vizibile pe termen lung și foarte lung. Tocmai de aceea, experții și activiștii de drepturile omului nu trec foarte ușor nici măcar peste cuvinte aruncate la întâmplare, cu atât mai mult peste restricții imprecis formulate.

Dacă în cazul unei pandemii guvernului i se permite să intervină și să modifice practici de cult care au în spatele lor o logică teologică și spirituală și acest lucru nu este semnalat și contestat, înseamnă că pe viitor restricții asemănătoare pot fi aplicate prin invocarea precedentului. Tocmai de aceea, restricționarea abuzivă a libertății religioase în timpul pandemiei e o temă și o teamă care nu ar trebui să intereseze numai pe cei credincioși, ci pe toată lumea, pentru că atitudinea despotică a autorităților într-un anumit domeniu și care nu este sancționată la momentul respectiv se poate multiplica și în celelalte domenii. Așadar, cu toții trebuie să fim precauți față de restricționările prin intermediul legii (rule BY law) care iau aparența celor în baza legii (rule OF law). Întrebare retorică: La următoarea panică din media în care se invocă o creștere alarmantă a cazurilor de gripă, sistăm din nou Euharistia, pelerinajele sau alte acte liturgice?

Raționamentul e următorul: statul modern s-a născut pe structura logică a liberalismului politic asumând neutralitatea ca principiu al guvernării vieții religioase. Așadar, deși statul nu are nici căderea, nici instrumentele și cel mai important nici dreptul să judece sau să intervină în chestiuni de dogmă sau cult, pare că își propune cu ocazia pandemiei să formuleze o nouă teologie, care nu e nici măcar vreo formă de teologie politică rafinată, ci o formă primitivă de bricolaj între opțiuni liturgice care le par decidenților mai în acord cu contemporaneitatea. De exemplu, statul pare să considere că Dumnezeu e peste tot, deci nu e neapărat nevoie ca oamenii să poată merge la pelerinaje religioase.

Tot în dezacord cu neutralitatea și cu libertatea religioasă este modul în care este portretizat „pupătorul de moaște”, ca adeptul unei teologii retrograde și superstițioase. Însă, din perspectiva libertății religioase, ateul este egal cu credinciosul, iar pupătorul superstițios de moaște cu cel mai rafinat filosof. Spiritul democratic și consensual al libertății religioase ne impun să ne raportăm egal la toate aceste tipologii, toate fiind la fel de legitime în ordinea democrației.

Parcă mai mult decât în alte perioade, adăugându-se argumente de natură sanitară, asistăm la umilirea publică a persoanelor credincioase, la batjocorirea unor sacramente cum ar fi împărtăşania sau cultul moaştelor. E o formă de bullying pe motive religioase. Se implică suficient statul pentru a descuraja această formă de intoleranţă religioasă?

În logica democrației și drepturilor omului, religia e ca sexul. Statul nu are instrumente să cunoască valoarea spirituală a Euharistiei sau cultului moaștelor, la fel cum nu are dreptul să interfereze cu aspectele intime ale sexualității. Democrația interzice imixtiunea statului în chestiunile care țin de intimitatea directă a persoanei (sexualitate, religiozitate, sentimente etc.). În schimb, statul poate utiliza un tip de cunoaștere seculară și fără conotații teologice. În acest caz, statul are obligația să cunoască pelerinajul respectându-i miezul teologic și admițând simultan că nu-l poate evalua cu instrumente seculare. Pentru autorități, pelerinajul este o adunare cu caracter privat, desfășurată simultan în spațiul privat al Bisericii, dar și în spațiul public (stradă, trotuar, piață publică) și care trebuie să se supună unor reguli generale ale distanțării fizice, nu unor reguli particulare cu substrat teologic. Mai pe românește, statul nu poate interzice „atingerea raclei”, pentru că nu știe ce valoarea spirituală are pentru credincioși racla cu moaștele Sf. Parascheva, dar poate interzice la modul general „atingerea obiectelor sacre” sau, și mai democratic, poate emite un ghid general pentru participarea în siguranță la manifestări religioase, așa cum tocmai a făcut guvernul britanic. Deci, n-aș folosit cuvinte atât de tari, precum batjocură sau umilire, ci mai degrabă indiferență, necunoaștere, rea-voință etc.

 

SINTEZA: Există această tensiune între modernitate şi tradiţie şi ea este palpabilă în conflictul care-i opune pe practicanţii religioşi activiştilor noilor credinţe laice. Nu prea există teren de compromis între majoritatea Bisericilor şi organizaţiile LGBTQ+, de pildă. Care sunt recomandările OSCE pentru sincronizarea drepturilor LGBTQ+ cu libertăţile religioase?

Cătălin Raiu: Libertatea religioasă și familia de drepturi LGBTQ+ nu sunt drepturi concurente, în sensul în care unul îl poate bloca pe celălalt. Cu titlu de exemplu, orice persoană se poate considera în același timp și catolic, și homosexual, pentru că atât orientarea sexuală, cât și afilierea religioasă țin strict de voința individuală. Mai apoi, dacă vorbim despre drepturi și libertăți cetățenești, mai înainte de a sonda opinia Bisericilor sau organizațiilor LGBTQ+, ne interesează accesul tuturor la oricare din aceste drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile trebuie să fie disponibile, chiar dacă nu toată lumea le accesează, așa cum de altfel în bună parte deja sunt. Nici Biserica, nici organizațiile LGBT nu stabilesc lista de drepturi, ci poporul însuși prin Parlament. Parlamentul are obligația să reflecteze în permanență, să consulte formele asociative, dar și cetățenii, pentru că democrația este un regim politic bazat pe drepturi universaliste, adică aplicabile tuturor.

Concret, OSCE, ca majoritatea organismelor internaționale, merg pe această logică a separării drepturilor și libertăților la nivel de principiu, ceea ce înseamnă că la nivel național nu poate fi impusă o soluție juridică magică, ci mai degrabă e nevoie de o legislație specifică, consensuală și cât mai puțin exclusivă. De aici încolo, discuția trebuie să fie una aplicată, contextualizată și ține de axiologia și igiena morală a spațiului public.

 

SINTEZA: Se discută adesea despre modul în care concepţiile religioase ar trebui (sau nu) să influenţeze dezbaterea publică. Dacă nu prea există contestatari ai obligaţiei statului de a garanta şi proteja dreptul la manifestarea liberă a credinţei, mult mai disputată este libertatea de exprimare a organizaţiilor religioase în privinţa treburilor publice. Care este relaţia religiei cu politica în România şi în democraţiile sociale? Cât de semnificativ mai este substratul religios în organizarea socială?

Cătălin Raiu: În orice regim democratic și constituționalizat în jurul supremației legii (insist: rule OF law, nu rule BY law), locul organizațiilor religioase este fixat în zona societății civile, la rându-i născută, așa cum arată Marcel Gauchet, prin separarea bisericii de stat. Astfel, în ceea ce privește implicarea Bisericii în treburile publice, principiul după care trebuie analizată este identic cu măsura pe care o aplicăm oricărei alte forme asociative. În această logică, Biserica propune, dar nu poate impune. Astfel, Biserica se impune în societate atât timp cât argumentele pe care le propune în spațiul public sunt receptate ca valide, relevante pentru agenda publică și deopotrivă de interes pentru Biserică. Totodată, pentru ca Biserică să fie prezentă în spațiul public are nevoie de comunicatori profesioniști și credibili.

În istoria democrației din SUA este celebră implicarea diferitelor organizații religioase în dezbaterile care au precedat Prohibiția (1920-1933), iar în Polonia contribuția Bisericii Catolice la dărmarea regimului comunist și multe alte exemple.

În cazul românesc, putem deja identifica un pattern în privința zonelor în care Biserica Ortodoxă Română are capacitatea și resursele de a influența dezbaterea publică: educația religioasă, asocierea culturală cu tradițiile românești și cu istoriografia națională, filantropia socială, dar și zone în care lipsește, cum ar fi un discurs teologic critic la adresa politicii sau economiei.

Este, cred, pentru prima dată după revoluţie când un partid de prim plan din România are o agendă antireligioasă şi pune în discuţie retragerea unor privilegii ale cultelor, precum orele de religie şi finanţarea şcolilor confesionale. Ne înscriem astfel într-un trend global, în  noul val antireligios din Occident, vizibil în manifestările woke îndreptate împotriva simbolurilor creştine sau evreieşti?

Eu observ că niciun partid politic nu are o ofertă coerentă pe zona vieții religioase, așa cum se întâmplă în Occident, iar dacă ne referim strict la indicatori măsurabili, cum ar fi nivelul sprijinului financiar pentru cultele religioase, nu o să identificăm acolo mari schimbări de paradigmă de la un ciclu electoral la altul. Dincolo de aceste aspecte, sigur că în interiorul partidelor politice găsim voci care se plasează doctrinar atât la stânga, cât și la dreapta politică. Toate clamează o acomodare și mai profundă a libertății religioase practicilor administrative și politice românești, dar în același timp sunt prea sărace în termeni de resursă umană și expertiză pentru a genera politici publice pentru promovarea libertății religioase.

Nivelul de persecuție și hate speech&crime în lume este în creștere. Sigur că nu vom rămâne neatinși de acest val: s-au înmulțit deja gesturile antisemite și islamofobe, iar acum în pandemie atitudinile vădit anticreștine și chiar antireligioase. Tocmai de aceea e nevoie de campanii de awareness privind libertatea religioasă și dialogul interreligios.

 

SINTEZA: În viziunea tehnologic-progresistă a lumii, prevalentă deja de secole, religiozitatea e asociată cu înapoierea. Accelerarea progresului digital şi puterea de seducţie a mediului virtual tehnologic printre tineri anulează monopolul pe care îl avea religia, inclusiv în privinţa a ceea ce putem numi accesul către lumi alternative. Mai este nevoie astăzi de adevărul creştin în înţelegerea lumii şi mai ales care este destinul turmei credincioşilor? Va tinde protejarea libertăţii religioase a unor comunităţi diminuate să semene tot mai mult cu grija purtată unor specii pe cale de dispariţie sau religia va reuşi încă o dată să se reconcilieze cu progresul?

Cătălin Raiu: Aici vă contrazic categoric. Teza asocierii religiozității pronunțate cu înapoierea aparține anilor 60-70 și a fost de mult infirmată. SUA, Singapore, Japonia sunt țări profund religioase și deopotrivă foarte avansate tehnologic, în vreme ce țările cunoscute pentru nerespectarea libertății religioase și pentru persecuții sunt și țări subdezvoltate economic, măcinate de război civil, violențe, sărăcie și tensiuni permanente.

În SUA, libertatea religioasă este corelată cu creșterea economică și cu creșterea capitalului social, OSCE corelează libertatea religioasă cu securitatea, iar Marea Britanie sau Comisia Europeană cu diplomația. Nimeni în lumea democratică nu asociază libertatea religioasă cu sărăcia sau înapoierea.

 

Cătălin Raiu este teolog și politolog, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri, Universitatea din București, și membru al panelului de experți pe libertate religioasă al OSCE
.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te