Cum ieșim din extremismul pandemic? Despre propaganda solidarității și moartea tatălui meu, Robinson


Distribuie articolul

Text de Gabriel Diaconu, medic psihiatru

Mă trezesc în fiecare zi într-o repunere în scenă a aceleiași simptomatologii: covidat/ covidiot vs. conspiraționist. Mascăr (sic!) vs. antimască. Vaxxer vs. anti-vaxxer. Pro-lockdown vs. anti-lockdown. Vieți vs. slujbe. Vaccinați vs. nonvaccinați. Ce e în spate? Nimic spectaculos: doar eșecul remarcabil, dar previzibil, al umanității de-a se ridica din cele patru labe în care-a căzut, în care a fost supusă, strunită și obligată a sta de-un organism atât de mititel, atât de anost, atât de simplu prin definiție, încât îți vine-a râde.

Urmele celor două Războaie Mondiale au definit generații, pe veci cutremurate la gândul celui de-al Treilea. Acesta este al Treilea, doar că într-o altfel de formă decât ne-am fi așteptat, și de această dată cu alte reguli ale beligeranței, respectiv ale păcii.

Păstrează distanța! Pune-ți masca! Stai acasă! Salvează vieți! Izolare! Carantină! Echipamente de protecție. Porecle: pinguini, cosmonauți. Alintături: izolete. Inamic? Nevăzut. La ce ne uităm? La un virus. De unde-a venit? Dintr-o țară numită Wuhan. Nu e-o țară, e-o provincie. E China. Wuhan e o provincie din China. E o provincie sau un oraș? E un oraș cât o provincie. Cât de mare e Wuhan? Cât un punctuleț pe hartă. E mare punctulețul? E de două ori mai mare ca România. Înseamnă că e un punctuleț al dracului de mare. Dar e departe, nu? Nu e aproape. E clar că, dacă nu e aproape, înseamnă că e departe.

E o gripă! Nu e o gripă! Hai că nu se moare așa de mult. Hai că se moare! Curaj, cetățeni, hai să luptăm cu virusul. Dar hai să nu luptăm pieptiș. Hai să-i punem piedică. Hai să fugim de el. Hai să ne ascundem până trece virusul prin dreptul adresei. 26 februarie, 2020: România înregistrează primul caz de pacient infectat cu noul coronavirus…

Mai avem, la un an și mai bine de la apariție, dreptul să-i spunem acestui coronavirus „nou” coronavirus? E deja „prietenul nostru, coronavirusul”. E „vechiul nostru dușman, coronavirusul”. Iar boala? E acea boală mai curioasă decât Dumnezeu.

Suntem în al doilea an al pandemiei de COVID-19. Dacă ești curios ce înseamnă COVID-19, cel mai des utilizat motor de căutare îți returnează 5,7 miliarde (!) de răspunsuri. De aproape trei ori mai multe decât dacă (pe același motor, cel puțin), cauți semnificația cuvântului Dumnezeu (God). Pe același motor (dacă e să facem o comparație cu Defoe și Robinson), 8,7 miliarde de răspunsuri sunt despre viață. Doar un pic peste 2 miliarde sunt despre moarte. Sub 1 miliard sunt despre frică. Și puțin peste 200 de milioane sunt despre curaj.

Frică, moarte, curaj, viață

Când a devenit COVID mai important decât Dumnezeu, cât privește curiozitatea utilizatorului oarecare de Internet? Și ce legătură are asta cu Robinson Crusoe?

Îmi aduc aminte de prima mea formare în psihoterapie. Era acum deja mulți ani, când fiecare termen psihologic sau fragment de psihiatrie citit părea rupt din izmeana adevărului. Studiam metoda unui oarecare Eric Berne, un psihanalist canadian plecat lelea pe Coasta de Vest a Statelor Unite unde, după varii conversații cu alți entuziaști ca el, s-a pornit să „traducă” psihanaliza lui Freud într-un limbaj un pic mai accesibil, prilej cu care a și inovat (a se citi: păcătuit prin erezie) modelul lăsat de bărbosul vienez, și morocănos pe deasupra. Berne propunea, dincolo de rotițele fundamentale mișcătoare identificate de Sigmund, că ar mai fi ceva care ne mișcă pe noi, bipezii conștiinței. Anume un drive, o înanimare, o ciudățenie dacă stai să te gândești, acela de a recunoaște și de-a fi recunoscuți.

Instantaneu mi-am adus aminte de Robinsonul imaginației mele infantile. Cât de singur trebuie că se simțea pe insula aia. Cât de tare trebuie că-i țiuiau urechile de dor. Dor de altă voce umană. De o pereche de ochi care să se uite la ochii lui. De atingerea altei mâini. De vocea altei persoane. Ce l-o fi ținut în viață, dacă nu dorința de-a mai vedea, vreodată, om. Și cât l-a speriat apariția canibalilor (dacă or fi fost, de fapt, canibali), respectiv ce bucurie a resimțit odată cu recunoașterea (sic!) lui Vineri, și prietenia începută deodată.

În timp ce caut cu totul altceva în biblioteca mea digitală, dau peste Robinson Crusoe, al lui Defoe.

Cât a putut să-mi încânte copilăria cartea asta! Cred c-am împrumutat-o de cel puțin zece ori și-am uitat să o returnez de fiecare dată până mă amenința bibliotecara (invariabil) că mă spune la director și-mi scade nota la purtare. Și-o dădeam înapoi, și o luam înapoi, ca și cum n-aș fi știut nimic de nimic.

Crusoe rima cu Defoe, iar eu le pronunțam pe amândouă, șoptit, fix la fel cum pronunțam și Șitoe (un loc unde mergeam la coasă, fân, otavă și alte îndeletniciri). Adică fix cum se aude, cu ardelenescul brașovean, sobru, al diftongului pe care unele tătăiși îl ascuțeau cu un „i” și-l făceau de oaie, la fel cum îl altoiau și pe Noe, și pe Sisoe, și pe Neagoe Basarab. Robinson Crusoie era o carte scrisă de Daniel Defoie. Îi mulțumesc, pe această cale, profesoarei mele de limbă engleză de mai târziu că m-a învățat cum să pronunț corect chewing gum și Crusoe (Cruso, cu un fel de oftat la final). Și m-a scos din ignoranță.

Crusoe este o carte despre un tip care-ajunge pe o insulă pustie, unde reușește să nu moară de singurătate, de urât și de alte amenințări mai mult sau mai puțin reale. După toți anii trecuți de când l-am aflat pe Robinson, dar mai ales de când sunt psihiatru, suspectez serios că personajul Vineri este o halucinație, o himeră. Pentru mine, totul este despre Vineri. Robinson e doar o scuză pentru Vineri.

Dar revin la curiozitate:

În romanul „Robinson Crusoe” al lui Daniel Defoe cuvântul „frică” (fear) apare de 47 de ori. Spre comparație, „curaj” (courage) apare de doar 28 de ori. „Viață” este un termen folosit de Defoe de 144 de ori. Dar „moarte” doar de 25 de ori.

Dacă ai fi un extraterestru sau un statistician de duzină, ai putea trage concluzia, fără să te intereseze nici cine e Robinson, și nici dacă Defoe o fi, sau nu, rudă îndepărtată cu cetățeanul, că te uiți la un manuscris despre frică, și viață, mai degrabă decât curaj sau moarte.

Vor fi unii dintre dumneavoastră care cred că viața e despre curaj, moartea despre frică sau lașitate. Dar v-ați înșela. E fix pe dos, iar un mare anxios ca mine va putea depune oricând mărturie într-o curte de judecată că, așa cum nu există viață fără de moarte, nici curaj fără frică încă nu s-a inventat.
Ingredientele-cheie, deci, pentru orice analiză existențială trebuie că sunt frica și moartea.

De la ele trebuie să pleci dacă vrei să îndrăznești, măcar pentru un moment, să te uiți în haosul aparent care ne înconjoară. Dar și dacă vrei să eviți seducția explicațiilor savante, sau modelelor mai mult sau mai puțin poetice (deci inutile) prin care oamenii caută să explice comportamentul semenilor în diverse situații sau circumstanțe.

Râul, ramul, conștientul și inconștientul (subconștientul) sunt toate substantive melodioase. Dar drumul, îți spune mațul, trebuie că e un pic mai nuanțat decât să te referi la instincte, reflexe și intelect. Rațiunea te-ajută din ce în ce mai puțin, pe măsură ce plonjezi în irațional.

Trebuie să-i dai voie minții să cuprindă momentele splendide ale haosului și hăului. Și fii pregătit că n-ai să înțelegi mai nimic dacă nu te predai măreției maiestuoase a vieții altfel decât ți-o imaginai. E…viața. Și viața e explicația definitivă.

Să devii conștient de viață înseamnă să devii conștient de frică.

Frica e un gând, o finalitate. E ceea ce identifici prin cuget, prin contemplarea propriei minți, odată ce-ai integrat toate semnalele de alarmă trimise de corp, procesate de creier, integrate de cortex, reflectate înapoi conștiinței de Sine. Să-ți fie frică înseamnă să fii. Să fii înseamnă să gândești. Să gândești presupune că ești.

Mitologia „Marii Separări”

Oamenii iau prea repede de-a gata ramificațiile morale ale existenței de Sine. Dar cataclismul, dezastrul, catastrofa, peisajul apocalipsei le înfig nasul conștiinței în intima densitate a problemei. Deodată, față cu abruptul, cu inefabilul, cu inamovibilul, cu numinosul, ești Robinson pe-o insulă pustie, înconjurat de miliarde de alți robinsoni pe insule pustii. Pune masca! Păstrează distanța! Salvează vieți!

Cum să trăiești solidaritate în solitaritate? Cum să faci față, comunitar, anihilării intimatului comunității?

Hai să-i spunem „Marea Separare”. E o poveste pe care va trebui să le-o spunem nepoților, e o poveste pe care-o povestim astăzi cu alții ca noi, cu părinți și copii. Începe de fiecare dată la fel: m-am simțit rău, am făcut febră, m-am izolat într-o cameră. Sau m-am simțit rău, nu mai puteam să respir, m-au izolat într-o cameră. Sau s-a simțit rău, tușea de i se rupeau plămânii, ultima oară mi-au spus că era, intubat, într-o secție de Terapie Intensivă.

În seara când am aflat că tatăl meu, diagnosticat cu COVID 19, e pe moarte, am plâns. Am plâns, dar nu pentru că murea. Nu pentru că murea ca un Crusoe pe-o insulă pustie, departe de mine, de sora mea, de noi. Am plâns în timp ce-i povesteam băiatului meu cel mare despre el, despre cine a fost, știind că reușisem ceva important. Ceva de substanță. Ceva pe care nu-l poți vedea altfel decât ceea ce este. Reușisem să conving medicii să o lase pe mama, îmbrăcată în echipament de protecție, să-și ia la revedere de la el. El n-a văzut-o. Ea nu l-a putut îmbrățișa. Doar un pic, cu mâna, i-a atins piciorul. Și atât. Oare cât timp trecuse de când, într-o filmare clasificată, văzusem saci negri în care erau oameni, stivuiți într-un spital din Lombardia, Italia?

Mă întorc la acel moment, din nou și din nou, și contemplarea-mi luminează trăirea. A putut să-și ia la revedere. Dar alții nu au putut. A putut să-l atingă. Dar alții nu au atins. A fost singur. Dar n-a fost singur. Alții au fost și apoi n-au mai fost.

De ce sunt cifre la care am făcut referire mai sus? Păi pentru că, de mai bine de un an, scrutăm cu înfrigurare cifre, numere, ca și cum de-acolo ar izvorî adevărul. Cifrele generează grafice. Graficele generează curbe. Curbele prezic un viitor, ziua de mâine. Viitorul este despre aceeași formulă a vitezei pe care unii o știm de mici: distanță supra timp. Să treacă odată mai repede pandemia! (viteză). Mai e mult până trece? (timp). Ar trebui să parcurgem o distanță până acolo (îmbolnăviri, morți, mai nou vaccinuri).

Subteranele pademiei

Pandemiile au ceva teluric în ele. Ca o erupție vulcanică. Sau ca o explozie a reactorului nuclear. Ca un meteorit care cade în Yucatan. Ca o cireadă de antilope Gnu care se prăbușesc în Nil. Imaginea-ți captează, subjugă și cuprinde total conștiința. Rămâi transfigurat. Ai o fascinație a perspectivei. Cum să nu rămâi mic, zdrobit cât o furnică, în fața unui asemenea fenomen?

Îmi aduc aminte că, în 2004, când a fost tsunami-ul din Sumatra, citeam că au murit câteva sute de mii de oameni. În 2021, e ca și cum ar fi un tsunami în fiecare zi! Cum să mai rămâi om, în cap, după ce realizezi proporția nenorocirii?

Drept urmare câteva lucruri apar a fi evidente, după ce ai identificat caracterul vitalist al amenințării, existența fricii și palierele prin care ea urcă, natura universală care ignoră granițe, etnici, naționalități sau vârste. Cum că, în fața acestei amenințări, cu acest caracter, mintea omului face un lucru pe care-l face de mult timp, probabil încă de la primele minți minim asemănătoare cu a noastră, conștiințele ălea mititele din sălbăticie, cu limbaj primitiv, cu elemente primitive ale lucidității răsărinde ca vlăstari primăvara:

Dihotomizează. Apare Eu vs. non-Eu. Apare Noi vs. non-Noi. Apare în câmpul cunoașterii ce ne face aidoma, dar și ce ne deosebește, pentru că acolo, în imediata vecinătate, e Marea Separare.

Mentorul meu, Vamik Volkan (tot psihanalist), numește mecanismul acesta dinamic, primitiv și irezistibil „cort identitar”. Că tragem sub aceeași piatră, ca râmele. Că tragem sub aceeași umbrelă, ca plouați ce suntem. Că tragem la streașină, la umbră, la malul salvator, că înotăm spre-o insulă laolaltă, suntem clivați în acest mod. Este o soluție radicală, extremă, de supraviețuire. Dar respectă imperativa numărul #1 a vieții: anume să trăiești, și odată cu tine și viața ta, care ești tu.

În romanul Les Bienveillantes (Binefăcători) al lui Jonathan Littell, protagonistul – Maximilien Aue – un ofițer din Einsatzgruppen / Comandourile Morții – contemplă scena într-o cameră de gazare după ce ușa se deschide. Oricât ar fi de oribilă imaginea, ea reflectă o realitate. Ar trebui ca piramida să arate așa: bătrânii și femeile la bază, deasupra cărora bărbații, iar la vârf copiii. Dar nu arată așa. Deposedată de tot ce e uman, tot ce e nobil, tot ce e bun, piramida morții reflectă vectorial doar resursa ultimă de-a mai trăi, măcar o secundă, hazardic, fără vreo noimă internă, fără cultură, fără altceva decât nimereala sufletelor de-a se fi cățărat unele pe altele, în Infern, către un „deasupra”. Acolo, la marginea umanității, tot ce știm despre reguli, despre civilizație, dispare. E doar dezolare. E doar genă egoistă.

Doar genă egoistă. Dispare altruismul. Dispare empatia. Dispare elementul „om” din drive-ul de recunoaștere propus de Berne. Și atunci te întrebi, ca Primo Levi (unul din supraviețuitorii de la Buna Monowitz): „ce mai rămâne din om”?

Aici suntem, în plină pandemie de COVID, pe mica noastră insulă pe care o numim România, o solitaritate între solitarități, în plină propagandă a solidarității. Europa e cu România. America e cu Europa. Circula, până mai ieri, o variantă „britanică” a virusului (nimic britanic în ea), după ce-a umblat prin târg și o variantă „sud-africană”, alta „braziliană” și, mai nou, una „indiană”. Maximă porcărie, minimă înțelegere cu privire la denominator.

Noi vorbim să ne vaccinăm copiii, alții își îngroapă părinți și copii deopotrivă la grămadă, pentru că n-au acces la medicamente, la oxigen, la apă potabilă. Unde e echitatea? Suntem în război. Un război cu noi înșine, un război al vorbelor și-al faptelor.

Mă trezesc în fiecare zi într-o repunere în scenă a aceleiași simptomatologii: covidat/ covidiot vs. conspiraționist. Mascăr (sic!) vs. anti-mască. Vaxxer vs. anti-vaxxer. Pro-lockdown vs. anti-lockdown. Vieți vs. slujbe. Vaccinați vs. non-vaccinați. Ce e în spate? Nimic spectaculos: doar eșecul remarcabil, dar previzibil, al umanității de-a se ridica din cele patru labe în care-a căzut, în care a fost supusă, strunită și obligată a sta de-un organism atât de mititel, atât de anost, atât de simplu prin definiție încât îți vine-a râde. Și noi care credeam că trăim în epoca vitezei, și a noilor mari descoperiri. Noi care am pus deja de-o jumătate de secol steag pe satelitul Terrei. Care-am înlănțuit lumina soarelui și apoi am făcut bombe din ea. Care am devenit, prin excelență, cei mai mari prădători din istoria planetei Pământ, atât de letali încât ne-am arogat propria eră geologică (Antropocen). Priviți, măreața Omenire! Adusă la respect de-o gărgăriță cu acid nucleic mono-catenar, „noul” coronavirus! Și nicio rugăciune nici către Allah, nici către Yahwe, nici către Dumnezeu ori Iisus nu a mișcat, deloc, muzica răspândirii.

Pandemie, deznădezdejde, nebunie…

Dar totul nu e pierdut. Și totul n-a fost pierdut. De la acest punct al analizei, alte lucruri merită observate, evidențiate, scoase la înaintare. Da, mulți s-au refugiat la extreme. Și mulți fie au alimentat, fie s-au alimentat, cu teorii ale conspirației. Mulți au fugit, și mulți au picat pradă deznădejdii ori nebuniei. Dar mai sunt unii oameni care merită amintiți. Și acei oameni…ei bine acei oameni fac, deodată, tot acest pandemonium mai ușor de suportat. Îmi ridică inima. Mă fac să zâmbesc. Să sper. Să cred. Să nu disper.

Cine știe cum îi cheamă. Poate că John, Jean, Ivan sau Johann. Poate că o fi vreun Ion, vreun Yanis, vreun Yuan printre ei. Poate c-or fi doar femei, și de fapt sufăr de un frust misoginism provocat de creșterea mea timpurie. Nu contează. Bărbați și femei. De nu contează-ce-rasă, nu-contează-ce-etnie, deloc-important-ce-orientare-politică-ori-sexuală. Oameni!

Ei bine, acești oameni sunt responsabili de următorul lanț de întâmplări. Unii dintre ei au izolat virusul în laborator. Alții l-au secvențiat genetic, i-au descifrat harta intimă, și mecanismele prin care atacă organismul uman. Acești oameni au colaborat între ei. Au refuzat seducția solitarității. Sunt oameni care au înfruntat timpul și distanța. Sunt apostolii vitezei, discipolii lui Maxwell, sunt urmașii lui Watson și Crick. Sunt, să le zicem, Învățăceii.

Învățăceii, de un an și jumătate, formează probabil cea mai luminoasă pată de pe suprafața Luminariului nostru. Sunt acei oameni cărora le-a fost frică de la început. Și, îndrăznesc să speculez, mai toți l-au citit pe Daniel Defoe. Au fost Vineri pentru Robinsoni.

La doar un strănut după ce virusul a plecat din Wuhan, Învățăceii știau ce face coronavirusul. La doar câteva luni după aceea motoarele lumii s-au turat către realizarea unui vaccin care să apere oamenii de potențialul letal al acestui patogen. Mai erau alți oameni ale căror tehnologii au permis vectorizarea vaccinului până la nivelul „mesagerului sintetic”, astăzi deja ajuns la peste 1.6 miliarde de recipienți, adică deja a șasea parte din populația Terrei.

Ce se întâmpla, de obicei, în cicluri de 5 – 10 ani de R&D (cercetare și dezvoltare) s-a petrecut cu uluitoare viteză, în mai puțin de un an, iar campania de vaccinare anti-COVID a început la un moment când lucrurile stăteau în cumpănă, și secțiile de ATI pline ochi.

Pe lângă ei, pe lângă Învățăcei, am avut și avem corpul medical. Cu permisiunea dumneavoastră, sunt unul dintre ei. Ce au făcut doctorii, asistenții medicali, paramedicii, ce au reușit să facă în spitale, în cabinete, în dispensare merită mai mult decât elogii, apeluri eroice sau laude sterpe. Medicina are istoria ei întortocheată, are și momentele ei tenebroase, urâte și grotești. Dar mai are și astfel de capitole în istorie, când vezi, de fapt, calitatea uniformei pe care o îmbrăcăm, și a jurământului pe care îl depunem când ieșim din școală. O scriu deloc exaltat, o afirm cu răceală. Efortul medical este direct responsabil de salvarea a sute de milioane de vieți, până la acest moment. Și n-a contribuit la asta decât iubirea noastră de viață și obișnuința noastră de frică.

Electroliza socială pe care-am suferit-o în ultimul an, cu migrația către poli a oamenilor, e o rană adâncă, o traumă profundă. E o cavernă care permite, prin oportunitate, intrarea în acțiune a vechilor actori ai discordiei. Omul n-a fost niciodată mai vulnerabil. Prins în capcana cortului identitar, omul e perfect capabil să canibalizeze pe om. Război. Foamete. Durere accentuată și prelungită se nasc și cresc din dihotomia iscată, a cărei reconciliere va presupune o concordie a lumilor la fel de bine deliberată, și serios aplicată, precum standardul medical pe care l-am impus.

Cum poți să vindeci economiile lumii, devastate de COVID-19? Cum să alini spaimele și terorile oamenilor pe măsură ce țară după țară își deschid granițe închise la apexul pandemic? Cum să restabilești încrederea omului în om?

Ieșirea din extremismul pandemic, deja maturat, are un arc psihologic încă greu de deslușit. De abia acum încep să urce spre gândul oamenilor acele lucruri care, inițial, le-au scăpat percepției. Pe care le-au luat prea în ușor, sau prea greu. Acele lucruri pe care oamenii le-au lăsat să se întâmple, dar mai ales acele pe care le-au îngrădit, le-au blocat, le-au greșit.

Un avertisment și o lecție

Gândesc că Robinson a ajuns mai ușor pe insulă decât a plecat. Găsesc că și noi vom pleca mai greu de aici decât am ajuns. Mi-e frică de ceea ce urmează, pentru că trăiesc. Știu ce face frica din mine, am aflat ce face frica din oameni cu care vorbesc în cabinet. Și pe mine, și pe ei, și pe voi vă întreb: dar noi, noi ce alegem să facem din frica pe care am aflat-o? Emoția odată lăsată să fie, lăsată să existe, să informeze, să se așeze acolo unde toate emoțiile se odihnesc, e printre cele mai prețioase cu putință.

Ar fi trebuit să ne fie mai frică de acest patogen. Ar fi trebuit să vorbim mai deschis despre asta. Și, finalmente, ne-ar fi trebuit resorturi mai bune să atingem sufletul celuilalt pe când era cuprins de spaime. E un fapt. N-avem voie să abdicăm de la umanitate, pe drumul umanității. Sănătatea publică nu trebuie să fie o închisoare a sufletelor.

Am fost aroganți. Nepregătiți. Divizați. Mulți dintre liderii politici și-au condamnat, prin atitudine, alegătorii la moarte sigură. Vocea medicilor, până să fie urlată de mormane de morți, n-a fost auzită. Și continuă să fie ignorată în atâtea părți ale lumii. Nu avem voie să uităm toate aceste adevăruri. Căci sunt încă atât de proaspete în amintire. Dar memoria lor nu a fost încă scrisă. Se scrie, în timp ce unii o scriem. E un sfat. Un avertisment. O recomandare. O moștenire spre data viitoare.

Dante propune, la intrarea în Infern, să abandonăm orice speranță, cei ce intrăm în el. Ce ar fi dacă am rescrie asta. Și să rămână scris că nu abandonăm orice speranță. Și nu o risipim. Cât prețuim speranța, fie orice infern.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te