Cu cărțile pe masă. Criza a radiografiat ADN-ul educației românești

De 30 de ani încercăm să reformăm educația, dar reușim doar să o politizăm. Pandemia a stricat cumva jocurile de până acum. Din martie spațiul public e inundat de opinii exprimate cu mare ardoare și convingere.


Distribuie articolul

De 30 de ani încercăm să reformăm educația, dar reușim doar să o politizăm. Pandemia a stricat cumva jocurile de până acum. Din martie, spațiul public e inundat de opinii exprimate cu mare ardoare și convingere.

Voi împărtăși însă experiențele mele ca părinte care a trecut cu copiii prin două sisteme de educație diferite, cel românesc și cel britanic, și despre proiectele de educație în care sunt implicată: Oxford for Romania, o școala de vară pentru liceeni din România care nu au avut parte de oportunități internaționale din cauza situației materiale modeste, Romanian Science Festival, primul festival de științe din România în care sunt implicați peste 50 de cercetători români din diaspora academică, sau campania O floare de colț pentru un prânz cald care strânge fonduri pentru a oferi o masă caldă copiilor defavorizați social. Prin aceste proiecte am intrat în contact cu elevi de diferite competențe și din diferite medii sociale. Am încercat să înțeleg două lucruri: ce reprezintă școala pentru ei și ce înțeleg ei prin „a învăța”, pentru că am impresia că „sistemul” nu îi ajută.

Din start, aș vrea să pun cărțile pe masă: nu am intenția să compar cele două sisteme cu scopul de a idealiza educația din Marea Britanie și de a critica școala românească. Ambele sisteme au părți bune și părți rele. În ambele sisteme găsești copii performanți, așa cum ambele sisteme reușesc să eșueze unii copii. În ambele sisteme găsești profesori buni și profesori mai puțin dedicați. Bineînțeles diferența stă în proporția acestor rapoarte și modul în care sistemul încearcă să adreseze problemele.

Pandemia a pus ambele sisteme de educație sub reflector. Provocările au fost aceleași: „sărăcia digitală” a fost prezentă atât în Marea Britanie unde un sfert din cei aproape 9 milioane de elevi nu au avut posibilitatea să intre online[i], cât și în România, unde proporția a fost un pic mai mare, adică o treime[ii] din cei 2,8 milioane de elevi.

Pe lângă lipsa accesului la educație online, în timpul pandemiei a ieșit în evidență și sărăcia materială a multor elevi. În Marea Britanie, 1,5 milioane de elevi nu au ce mânca și depind de prânzul oferit de stat în cadrul cantinelor școlare. În timpul pandemiei, guvernul britanic a hotărât să retragă acest sprijin, ceea ce a generat o reacție la nivel național inclusiv din partea unor vedete. Celebrul fotbalist de la Manchester United, Marcus Rashford, a fost liderul campaniei pentru a convinge guvernul să reintroducă acest ajutor de stat pentru elevi. El a scris o scrisoare publică adresată Guvernului în care a mărturisit că acum 10 ani el însuși a fost un copil care a trebuit să apeleze la acest prânz gratuit oferit ca ajutor social. Guvernul britanic a cedat și a reinstaurat ajutorul de mâncare pentru cei 1,5 milioane de elevi săraci din Marea Britanie.[iii]

În România, unul din trei copii din mediul rural, adică 150.000 merg la culcare flămânzi. 32% din copiii României trăiesc sub pragul sărăciei, iar 21,5% trăiesc în deprivare materială severă, conform ultimului raport făcut de Salvați Copiii.[iv] Atunci când vorbim despre reforma în educație care să includă skill-uri la mare căutare, cum ar fi educația digitală sau gândirea critică, să nu uităm că le cerem la aproape jumătate din elevii României să învețe pe stomacul gol.

Criza a radiografiat ADN-ul educației românești. Pentru prima dată, discursul s-a mutat de la nivel sistemic, la nivel de paradigmă. Această criză a scos în evidență punându-le în antiteză, atât exemplele de bună practică – prea puține pentru a avea impact sistemic -, cât și exemplele de tipul „așa nu”. Cred că, de fapt, criza ne-a arătat mai mult decât eșecurile de organizare a sistemului, lipsa de repere valorice din școala românească. Însă se evită abordarea problemei în esența ei, pentru că în ultimii treizeci de ani, ne-am obișnuit să dăm vina pe sistem când ceva nu merge bine, absolvindu-ne astfel de orice responsabilitate și obligație. „Sistemul e de vină” este fraza după care ne ascundem printr-o ridicare din umeri, atât profesorii, cât și părinții,  pentru că nu îndrăznim să punem degetul pe rană. Însă cred că problemele cu educația înainte de a fi probleme sistemice, țin în primul rând de lipsa preponderentă de valori, modele și oportunități care se manifestă la fiecare nivel al sistemului de educație, de la minister până la nivel de clasă. Există și excepții de bună practică care devin virale pe rețelele de socializare, ceea ce ne dă speranță că, dacă există voință individuală și comună, lucrurile o pot lua pe un făgaș bun.

Această lipsă exacerbează bine cunoscutul principiu al formei fără fond, identificat în spațiul românesc la mijlocul secolului al XIX-lea și încă atât de caracteristic contextului românesc aproape două sute de ani mai târziu. Expresia socio-culturală a formei fără fond este în primul rând o tentativă de rezolvare a problemelor prin simulacru și, în al doilea rând, o lipsă de repere valorice într-o societate aflată într-o permanentă tranziție, care știe de unde a plecat, dar nu știe unde dorește să ajungă tocmai pentru că îi lipsesc aceste referințe morale. Această bâjbâială se observă cel mai bine în educație. Dacă putem vreodată modifica ADN-ul nostru cultural pentru a scăpa de această trăsătură ereditară identificată acum 200 de ani, o vom putea face doar prin educație. Întrebare este cum?

Ce este școala – o redefinire a școlii

Auzim de multe ori că beneficiarul direct al sistemului de educație este elevul, ceea ce sună foarte bine la nivel declarativ, dar de prea puține ori acest lucru se manifestă și faptic. În plus, experiența „beneficiarilor” este total ignorată. Părerea lor nu este luată în calcul, iar această carență se observă în primul rând în relația elevului cu școala. Ultimul raport care măsoară diferiți parametri caracteristici adolescenților din 41 de țări bogate, printre care și România, stipulează că, atunci când elevul are un sentiment de apartenență față de comunitatea școlară, și rezultatele academice cresc. Din păcate, România nu stă bine la niciunul din aceste două criterii, cu procentele cele mai scăzute și la sentimentul de apartenență de școală și la competențele academice. Conform studiului, țara noastră e excepția unde apartenența față de școală nu merge mână în mână cu rezultatele academice. România e singura țară unde procentul de elevi cu un sentiment de apartenență față de școală este mai mic decât procentul adolescenților care stăpânesc competențe de bază în matematică și literatură la vârsta de 15 ani.[v]

Pentru marea majoritate a elevilor din România, școala este percepută ca o obligație, un efort nedorit, un loc de evitat. Motivele lor diferă în funcție de contextul social din care provin. Pentru a înțelege mai bine această antipatie a elevului român față de școală, trebuie să aplicăm o metodă didactică simplă: pentru a putea adresa mai bine problemele, trebuie mai întâi să înțelegem termenii cu care operăm. În cazul dezbaterii de față începem prin a înțelege ce înseamnă „o școală bună” și ce înseamnă „a învăța”. Să nu uităm că aceste definiții sunt diferite pentru  jumătatea de elevi săraci ai României față de cei care au stare materială mai bună.

În mentalul părintelui afluent și a profesorului român din mediul urban, o școală bună e o școală unde cantitatea de teme și informații la care e expus elevul e direct proporțională cu calitatea. Există o falsă așteptare că ceea ce e mult e și bine, cantitatea fiind prioritară în detrimentul calității. Însă, atunci când școala românească s-a confruntat cu criza pandemică, această paradigmă a lăsat termenul de „școală bună” dezbrăcat de orice sens. Să nu uităm că pentru cei aproape jumătate de elevi din România care trăiesc în sărăcie, școala face puțin sens, pentru că e o povară în plus la situația lor de acasă. În campania „O floare e colț pentru un prânz cald” am întâlnit copii care nu veneau la școală pentru că nici măcar nu aveau CNP sau adolescenți care au rămas acasă ca să își ajute mama să crească frații mai mici. Aceștia, odată ce au fost integrați în sistemul de educație, cu multă răbdare din parte școlii și a ONG-ului care îi sprijinea, au dat rezultate neașteptat de bune.

Al doilea termen de referință este „a învăța”. În contextul românesc, această acțiune este asociată cu precădere cu mediul școlar. Din primele clase, a învăța este perceput  ca un proces îndelungat, obositor, și dificil, astfel că emoțiile copilului asociate cu procesul învățării nu sunt unele pozitive, ci unele negative. Cunoașterea nu e motivată de curiozitate, ci de obligativitate și de presiunea notelor bune. Îmi aduc aminte observația unuia dintre participanții la școala de vară Oxford for Romania: „Am învățat în opt zile cât nu am învățat într-un an școlar și nici nu mi-am dat seama”. Învățarea într-un mod informal, interactiv, atractiv devine curiozitate, din curiozitate devine obicei, iar din obicei devine pasiune.

Școala ca reper valoric  

Unul dintre principalele motive pentru care reperele valorice lipsesc din educație este, așa cum putem anticipa, politizarea sistemului. Acest fenomen se observă cel mai bine în campania electorală. La alegerile parlamentare din 2016, am făcut un experiment. Am căutat pe social media și am făcut o trecere în revista a tuturor inspectorilor generali pe județ. Desigur că în proporție de 90% toți făceau campanie electorală pentru partidul care i-a pus în funcție. Fiind urmăriți de mii de profesori din motive profesionale, mesajul lor politic a fost răspândit foarte ușor în rândul colegilor de breaslă.

Nici anul acesta nu este mai diferit. Avem o toamnă cu două alegeri și deja începutul anului  școlar e folosit ca monedă politică. Desigur, diferența anul acesta este că pandemia intră în ecuație. Cu cât ne apropiem de începerea școlii, dezbaterea se intensifică. În contextul pandemic este de așteptat ca această dezbatere să se concentreze pe proceduri de siguranță și infrastructura IT, care din nou va ajuta doar jumătatea mai înstărită a elevilor din România. Totuși, nu pot să nu observ că punând accentul pe acestea, se ignoră sau se evită din nou dezbaterea referitoare la conținut.

Tot din cauza lipsei de valori și a politizării sistemului, avem scandalurile cu doctoratele plagiate. Cred că, de fapt, ele sunt o cauzalitate a unor obiceiuri și paradigme din școala generală care au bătaie lungă. Am observat că undeva prin clasa a VI-a sau a VII-a e momentul critic în relația elevului cu școala. Până atunci elevul învață de frică sau din obligație. De la vârsta aceasta însă, elevul începe să exploreze metode de a „fenta” sistemul – copiatul la teste, copiatul temelor, negociatul notei, plagiatul etc. Aceste obiceiuri se tolerează de la catedră și astfel, școala nu mai este un context care să impună asupra elevului o amprentă valorică. Astfel că elevul termină cei 12 ani de școală cu anumite obiceiuri pe care le aplică în continuare la universitate.

Școala ca sursă de modele

Acum doi ani am avut o discuție cu o elevă de nota 10 – reperul valoric al școlii românești –  din clasa a VIII-a care nu știa încă ce specialitate să urmeze la liceu. În încercare mea de a o ajuta, am întrebat-o care profesor de la clasă a impresionat-o, a inspirat-o, a încurajat-o să iubească materia pe care o preda. Răspunsul a fost unul pe cât de surprinzător, pe atât de trist: „niciunul”. În acest răspuns stă eșecul unui întreg sistem de educație, pentru că în primul rând școala trebuie să ofere modele elevilor. Se știe că cei care ajung să urmeze o anume carieră de succes sunt îndrumați către aceasta de către un profesor care a făcut mai mult decât să-și predea materia la clasă. La Romanian Science Festival, mentorii sunt cercetători români care au urmat studii academice la universități de renume din străinătate și au acum cariere de succes. Marea lor majoritate a ajuns să urmeze această direcție pentru că au avut un profesor care i-a inspirat la clasă, care a văzut ceva mai mult în ei, care a avut încredere în ei. Fiecare elev ar trebui să poată să își găsească modele printre profesori.

Școala ca ofertă de oportunități

Pe lângă valorile pe care școala și familia  trebuie să le amprenteze asupra elevului, pe lângă modelele de care elevul are nevoie ca repere, școala trebuie să îi ofere elevului oportunități de explorare, de auto-cunoaștere, de exprimare. Îmi aduc aminte cum am întrebat-o pe fiica mea adolescentă într-o zi cum a fost la școala, iar răspunsul ei m-a surprins: „Am avut o zi excelentă pentru că la fiecare materie am învățat ceva nou și interesant.”  Liceul la care merge e o „școală de stat”, dar care a reușit să iasă din linie. În timpul pandemiei, școala s-a mobilizat și organizat și din prima săptămână s-a mutat online. Înainte de pandemie, școala oferea diverse platforme și oportunități de exprimare pentru elevi: galerie de artă, cor, formații de muzică, formații de teatru, cluburi extra-școlare etc. E o școală care pune într-adevăr elevul în mijlocul actului didactic, așa cum se stipulează frumos în lege.

În loc de concluzie

Adevărata schimbare în educație înseamnă o reformă a fondului, nu o reformă doar a formei. Valorile, modelele și oportunitățile sunt parte intrinsecă a miezului, a conținutului, a fondului. Vom ști că reforma în educație a avut succes când vom putea observa o schimbare de atitudine a elevului față de școală și actul învățării.

Deși radiografia sistemului pe timp de pandemie a scos la iveală carențele sistemului de educație, cred că această criză ne oferă și șansa de a accelera schimbarea. Anul trecut am avut o discuție despre educația în România cu un domn ambasador. A fost surprins de optimismul meu când am declarat că în cinci ani educația în România va fi într-un loc mai bun decât e acum. De ce am convingerea aceasta? Pentru că există tot mai multe inițiative la firul ierbii, adică la nivel de clasă sau de școală, profesori care vin la catedră cu drag, școli care sunt primitoare, organizații care susțin dascălii și vin în întâmpinarea nevoilor lor profesionale, organizații care încearcă să scoată din sărăcie acea jumătate a elevilor săraci.

Mai este mult de făcut. Dar, dacă am învățat ceva din pandemie e să nu așteptăm ca sistemul să rezolve problemele. Cum spunea o prietenă profesoară: „Pe 15 septembrie când începe școala, nu ai nici o scuză ca profesor să nu predai online sau să nu te folosești de resurse digitale. Oferta de webinarii de formare pentru profesori a fost așa de mare vara aceasta, încât numai dacă nu ai vrut, puteai să nu te perfecționezi.”

Soluția este voința la nivel de individ, nu așteptările în legătură cu sistem. Și nu ar trebui să subestimăm puterea noastră de a schimba lucrurile. Toți putem fi un Marcus Rashford al educației. Depinde de fiecare profesor și fiecare părinte să contribuim la schimbare educației din România. Trebuie să schimbăm așteptările în inițiative, letargia în mobilizare și defetismul în optimism.

 

Oana Romocea este membru al Boardului Oxford for România și Co-Fondator Romanian Science Festival.

[i] https://www.bbc.com/news/education-53049127

[ii] https://ires.ro/uploads/articole/ires_accesul-elevilor-scolari-la-educatie-online_policy-paper_mai-2020.pdf

[iii] https://www.bbc.com/sport/football/53042684

[iv] https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/files/9b/9bad6795-8da8-4f61-ab05-e95f09393fb2.pdf

[v] https://www.unicef-irc.org/publications/pdf/Report-Card-16-Worlds-of-Influence-child-wellbeing.pdf

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te