După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)
[box type=”info”]
Cristina Adam Toma
Cristina Adam Toma este directorul Muzeului Naţional al Hărţilor și Cărţii Vechi din decembrie 2016. Istoric de artă, a lucrat între 2004 și 2016 la Muzeul Naţional de Artă al României. Este trainer la Institutul Naţional pentru Cercetare și Formare Culturală.[/box]
Anul 2018 mi-a oferit prilejul unor chestionări privind cine sunt, ce mă definește pe mine ca român, cum și când învăţăm să ne iubim ţara sau dacă dragostea de ţară este ceva cu care ne naștem, ceva prestabilit.
Am găsit răspunsuri pentru unele întrebări, sunt în căutare pentru celelalte. Eu cred că noi suntem toate poveștile și tradiţiile primite de la familia în mijlocul căreia am crescut. Legendele cu care creștem și tradiţiile pe care le ţinem, fie ele mici, de familie, fie de anvergură naţională, contribuie la ceea ce suntem și la modul în care înţelegem să ne iubim sau nu ţara, neamul, istoria. Pâinea sub formă de pui pe care ne-o cocea bunica, colindatul din ajunul Crăciunului – aceste amintiri și gesturi mici și simple, pe care și eu, la rândul meu, le repet acum, ca adult, îmi dau sentimentul apartenenţei, al rădăcinilor. Suntem toate tradiţiile pe care le-am învăţat, ni le-am însușit și le dăm mai departe. Ele, poveștile, obiceiurile, ne fac să simţim că aparţinem unui loc, sunt cele care ne dau, dar ne și îndulcesc dorul de casă.
Și cred că mai suntem câte puţin din toţi oamenii pe care i-am întâlnit și de la care am învăţat câte ceva: fie să scriem, fie să citim, să ne bucurăm de ceea ce ni se dă, să învăţăm să pierdem sau să câștigăm. Suntem câte puţin din profesorii pe care i-am îndrăgit, din prietenii noștri alături de care ne-am petrecut vacanţele, cu care am împărtășit iubirile și suferinţele.
Suntem și jocurile copilăriei, pe care le dăm mai departe copiilor noștri; cum ar fi cel jucat astă vară cu copiii mei: ne imaginam cum arăta România acum 100 de ani. Ce am fi avut, ce nu am fi avut, unde am fi locuit, cum am fi călătorit… A fost simpatic să vedem cum cei mici descoperă curioși că, acum 100 de ani, în România nu se găsea pizza, nu existau mașini rapide, de televizoare nici pomeneală. Acest joc a fost începutul discuţiei pe care o avem cât de des posibil cu copiii despre Centenar și istoria poporului român, discuţii continuate natural și la școală.
Pe plan profesional, ca director al Muzeului Naţional al Hărţilor și Cărţii Vechi din București, anul Centenarului a fost un an dificil și cu proiecte frumoase, de impact, care s-a suprapus cu Anul European al Patrimoniului; în această ipostază, am încercat să gândim proiecte comune, care răspund celor două aniversări. De exemplu, un proiect a fost „Timpuri pe hartă”, care ne-a permis să invităm vizitatorii „în culisele” muzeului, prezentându-le activităţile de conservare și restaurare a patrimoniului. Astfel, publicul a avut ocazia să urmărească procesul de conservare activă prin care au trecut și două hărţi ale României Mari, de la început până la sfârșit. Scopul a fost educarea publicului în vederea protejării patrimoniului naţional.
Un alt proiect al muzeului, unul dintre cele mai importante, care m-a ajutat să mă apropii dintr-un alt unghi de Marea Unire de la 1918, este „Războiul hărţilor” – o expoziţie și o serie de conferinţe ce au în centru hărţile etnografice. Aceste hărţi au fost personaje principale, adevărate eroine ale Conferinţei de Pace de la Paris. Au fost utilizate de majoritatea delegaţiilor ce reprezentau naţiunile din centrul și estul Europei. În cadrul acestei expoziţii, deschisă o bună parte a lunii decembrie la Muzeul Hărţilor, se regăsesc „în oglindă” faimoasa hartă a lui Emmanuel de Martonne și harta roșie a lui Pál Teleki, harta Banatului de Timișoara realizată de A.D. Atanasiu și harta regiunilor nord-iugoslave realizată de Jovan Cvijic, alături de alte hărţi etnografice folosite în epocă pentru promovarea poziţiei guvernului român și pregătirii viitoarei conferinţe de pace de la Paris.
Și pentru că scopul muzeelor este și de a educa, anul acesta toată lumea a avut câte ceva de făcut la Muzeul Hărţilor: conferinţe pentru specialiști, concertele „100 de ani în 100 de concerte” pentru melomani, ateliere de hărţi ale României Mari pentru copii ș.a.m.d.
Anul Centenarului a fost un an greu, însă a fost un an care mi-a adus daruri valoroase: darul regăsirii familiei și al rădăcinilor, al realizării unor proiecte frumoase și unice, darul de a cunoaște oameni noi și creativi.
