Cele şapte „minuni” ale Dobrogei

Ce merită văzut în regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră, în afară de Litoral şi Delta Dunării


Distribuie articolul

Cheile Dobrogei văzute printr-un obiectiv superangular. Pintenii stâncoşi sunt foşti recifi coralieri într-o mare preistorică

Prins între ape şi cer, pământul Dobrogei se vălureşte în pante largi şi domoale, plantat cu ogoare rectangulare, din care se ridică siluete de eoliene, subţiri şi drepte. Drumuri bine asfaltate, drepte şi ele, taie peisajul deja liniat, vertical şi orizontal, de ogoare şi eoliene. Puţine alte locuri din România abundă în atâtea linii drepte.

Dobrogea o asociem cu Litoralul sau cu Delta Dunării, dar, dincolo de aceste hituri turistice estivale, cea mai estică provincie istorică a României depozitează un întreg tezaur de destinaţii interesante. Am plecat să descoperim comorile ascunse ale Dobrogei într-o săptămână urâcioasă de sfârşit de martie. Planul era să trecem în revistă şapte atracţii mai puţin cunoscute din judeţele Constanţa şi Tulcea. Ne-am dat seama că am subestimat flagrant potenţialul din zonă. Ne-ar fi trebuit, probabil, un întreg număr pentru a descrie toate cele ce merită vizitate aici, în afara Litoralului şi a Deltei Dunării. Poate, altădată.

Până atunci, iată o selecţie subiectivă a şapte atracţii turistice majore pe care le puteţi vizita „la pachet” cu un concediu la malul mării sau la gurile Dunării.

La începuturile istoriei – Histria & Orgame

De Dobrogea se leagă primele scrieri din istorie despre oraşe de pe teritoriul de azi al României. Coloniştii greci au sosit aici în zorii istoriei, în căutarea bogăţiei sau măcar a unei vieţi mai bune. Au construit ziduri spre uscatul populat de barbari şi au rămas deschişi către mare, thalassa, care îi lega de patriile lor calde, de dincolo de Bosfor. După sute de ani, le-au luat locul romanii, care au organizat ţinutul dintre Danubiu şi Pont şi l-au împânzit cu aşezări în interior, dar şi pe linia Dunării. Aşa că acum o suită impresionantă de ruine antice desenează conturul Dobrogei, pe linia frontierelor naturale: Troesmis, Carsium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus, Capidava ş.a.m.d. Dar, fără doar şi poate, cele mai cunoscute sunt tripleta urbană Histria – Tomis – Callatis, despre care se învaţă încă de la primele ore de istorie.

Oraşul-cetate Histria, una dintre primele localităţi atestate documentar pe teritoriul actualei Românii

Cum Tomis şi Callatis sunt contopite în ţesătura urbană a celor două oraşe care definesc Litoralul, Constanţa şi, respectiv, Mangalia, ne-am îndreptat spre Histria, pe un drum care străbate Mamaia, iar apoi trece pe lângă coastele de fier ale rafinăriei Petromidia, cu iz de film postapocaliptic.  De la drumul principal care duce spre comuna Istria de azi, şoseaua se bifurcă în unghi drept spre antica Histrie, pe o panglică de asfalt bun, care pare că se îndreaptă rectiliniu, direct spre cer, flancată de culturile verzi din stânga şi dreapta. La capătul drumului, însă, nu decolezi, ci „aterizezi” în parcarea de lângă Muzeul Histria, unde te întâmpină câinii vagabonzi – o constantă a tuturor obiectivelor pe care le-am vizitat în regiune.

Histria, la sfârşit de iarnă, nu e un loc plăcut. Doi cai (frumoşi) pasc paşnic în dreapta sitului. În rest, nici ţipenie. E dezolare, e vânt şi e pustietate. Nici şopârlele nu au ieşit încă la bronzat pe ziduri. Vara, însă, când soarele încălzeşte bătrânele pietre şi apele liniştite ale lacului Sinoe, Histria are ceva magic, în lumina de aur, care face să sclipească tot locul.

De jur-împrejur se simte prezenţa lacului, ca un spirit tutelar, care doar se întrezăreşte uneori, alteori se deschide larg, în perspectivă. Undeva, o coloană cu capitel ionic, ca nişte coarne de berbec, străpunge perpendicular continuumul pe care îl formează, în zare, apa lacului şi limanul ce îl separă de mare, la limita orizontului. Altundeva, o suită de coloane retezate se conturează pe o peninsulă de stuf de la malul lacului. Mai aproape de zidurile care apărau oraşul dinspre uscat s-au păstrat zidurile mai înalte, cu arcade elegante, ale unor clădiri somptuoase. În stânga faţă de cum se face intrarea în spaţiul oraşului-cetate şi dincolo de un câmp cu iarbă groasă, se găsesc săpături arheologice mai proaspete, care nu au fost încă conservate. Într-un loc, a ieşit la iveală un vas de depozitare de mari dimensiuni, care se păstra încă „in situ”, când am vizitat cetatea. În această zonă se pot observa mai bine zidurile proaspăt scoase la vedere, nesterilizate însă de „capacele” contemporane turnate peste ele, pentru conservare. Nici aceste ruine, însă, nici celelalte, de pe traseul turistic standard, nu sunt explicate de tăbliţe, iar în lipsa acestora, rosturile lor sunt greu de întrevăzut, aşa că asiguraţi-vă că vizitaţi situl arheologic cu un ghid.

Dacă nu, la sfârşitul vizitei, intraţi până la muzeul alăturat, unde imaginea cetăţii este conturată mai bine, cu ajutorul exponatelor.

Pentru o aprofundare a sentimentelor de început de lume pe care le trezesc oraşele-cetăţi de la malul Pontului, continuaţi drumul spre nord, către Jurilovca şi apoi, la şase kilometri, Capul Doloşman, unde se află cetatea Orgame/Argamum. Nedibuit încă de turismul de masă, scăpat ca prin urechile acului de ghidurile internaţionale, precum Michelin sau Lonely Planet, oraşul-cetate de aici se înălţa spectaculos pe un promontoriu pietros care desparte apele lacului Goloviţa (pe dreapta, cum priveşti spre larg) de cele ale marelui Razelm. Fâşia subţire de pământ care desparte lacurile de mare se întrezăreşte şi aici ca o linie dreaptă, o subliniere a orizontului.

Ruinele unei bazilici, în zona centrală a Argamumului roman

Ruinele oraşului, romantice datorită amplasamentului, sunt lipsite de orice sens pentru ochii turistului de rând, fiindcă nu există, nici aici, nicio tăbliţă explicativă (ca să nu vorbim de SF-uri, gen coduri QR pentru telefonul mobil).

La Argamum (numele latin), când lipsesc turiştii, liniştea e completă. Poţi trage cu urechea la începuturile istoriei. E uşor să vezi cu ochii minţii, glisând în linişte pe apele gri ale lacului, o biremă cu colonişti elini, obosiţi după o lungă călătorie începută pe cheiul vreunui oraş din Asia Mică. Îi vezi, parcă aievea, sărind tăcuţi peste bord, şi aruncând o privire în jur, cu o strângere de inimă, dar şi plini de speranţă pentru viaţa care-i aşteaptă pe noul ţărm. Căpetenia le arată promontoriul stâncos, şi ei încep să urce bagajele şi proviziile. Tocmai s-a născut Orgame (primul nume, grecesc).

Poate acea căpetenie a fost îngropată, când i-a venit vremea, la loc de cinste, în necropola oraşului, într-un complex funerar impresionant, descoperit nu demult de arheologi. S-a stabilit că mormântul aparţinea unui lider al comunităţii din prima generaţie de colonişti. Potrivit celor mai recente cercetări, coloniştii de aici au fost primii care s-au instalat pe ţărmul dobrogean al Pontului, cu cel puţin o generaţie înaintea celor de la Histria.

Generaţii după generaţii s-au scurs apoi, în pace şi război, cu bune şi rele, până când invaziile barbare de la sfârşitul perioadei antice au dus la părăsirea definitivă a locului, la fel ca la Histria, cândva pe la sfârşitul anilor 600, după Christos.

Au trecut apoi peste 1.300 de ani, până când, la începutul secolului XX, lumea să le redescopere, prin hârleţul arheologului.

Apele gri clipocesc la Capul Doloşman, sub vremea aspră şi vânturile rele, ca o explicaţie laconică a primului nume al Mării Negre, Pontus Axeinos (Marea Neprimitoare), devenit abia mai târziu, în condiţii neclare, Pontus Euxinos (Marea Primitoare).

Localnicii au denumit cele două vânturi care bat aici, tot cu nume istorice, dar mult mai noi decât vestigiile. Omul care locuieşte în casa cea mai apropiată de ruine, un dobrogean cu obrazul brăzdat, le arată cu mâna: Suleiman (spre mare) şi Ivan (spre pământ).

Ovidiu cel trist

E greu de refăcut viaţa de zi cu zi a locuitorilor cetăţilor greco-romane de la malul Pontului. Dacă e să credem depresiile marelui Ovidiu, trimis de Octavian Augustus să moară la Tomis, oraşele-cetate din această margine neprielnică de imperiu erau un loc îngrozitor, unde cetăţenii romani trăiau departe de civilizaţie, barbarizaţi în urma conlocuirii cu geţii şi sarmaţii şi a invaziilor perpetue. Arheologii şi istoricii, lipsiţi de metafora poeţilor, spun însă că aceste cetăţi au cunoscut numeroase perioade înflorire economică şi culturală, aşa că Tristele şi Ponticele lui Ovidiu ar trebui privite cu rezervă.

Un peisaj dobrogean tradiţional a fost reconstituit lângă ruinele de la Capul Doloşman

Cu geţii în amestec
sunt grecii de pe-aice,

Dar geţii cei sălbatici
îi covârşesc pe greci.

Călări pe cai, puzderii,
sarmaţii şi cu geţii

Tot mişună pe drumuri:
când vin, când iar se duc!

Niciunul nu-i să n-aibă
la dânsul arc şi tolbă

Şi cu venin de şarpe
sunt unse-a’ lor săgeţi

Au glas şi chip sălbatic,
aidoma lui Marte;

Nici barba nu şi-o taie
nici pletele din cap”

(Tristele, „Între barbari”, traducere de Teodor Naum)

Babadag, Mica Mecca

Cu o sonoritate ciudată în urechea românilor, Babadag e locul acela unde, dacă ajungi, îţi dai un check-in pe Facebook, să se amuze prietenii. Numele înseamnă, în turceşte, „Muntele tatălui”. Cuvintele „baba” (tată) sau „dede” (bunic) sunt folosite de musulmani cu referire la persoanele sfinte, ambele având în acest context sensul de îndrumător spiritual, explică imamul din Babadag, Usein Evren.

Oraşul este, acum, o insuliţă rămasă din arhipelagul de etnii şi culturi care formau Dobrogea, înainte de alipirea la România, în urma Războiului de Independenţă. Această diversitate nu este egalată de niciun alt spaţiu românesc. Potrivit istoricului Lucian Boia, la 1878, anul în care Dobrogea a devenit parte a României, musulmanii, turci şi tătari, alcătuiau o majoritate. Alături de ei trăiau însă şi români, bulgari, ruşi, greci, armeni, evrei, italieni, ţigani etc. Abia în 1899, românii au ajuns să formeze o majoritate, după ce numeroşi musulmani s-au refugiat în Imperiul Otoman.

Geamia din Babadag poartă numele viteazului (gazi) Ali Paşa, generalul care a şi ctitorit lăcaşul de cult la începutul anilor 1600

Dintre aşezările Dobrogei otomane, Babadagul era cel mai de seamă. Imamul Evren spune că aici se găseau, în perioada de glorie a oraşului, zece geamii (moschei) şi o şcoală de hogi (imami). Acum mai există o singură geamie, dar şi trei morminte importante, în care se odihnesc un general şi doi sfinţi.

Împreună, acestea constituie cel mai important patrimoniu istorico-cultural al musulmanilor din România, şi îl fac pe imamul Usein Evren să revendice pentru Babadag, titulatura de „Mica Mecca” a României. „Babadagul este cel mai important loc sfânt pentru musulmanii din Dobrogea, datorită geamiei de aici şi  monumentelor funerare”, spune pe nerăsuflate imamul, un ins jovial, în floarea vârstei şi plin de viaţă.

Potrivit acestuia, la Babadag există o comunitate de 750-800 de familii de musulmani, în total cam 3.500 de persoane, dintre care 65-75 de familii de turci, iar restul o minoritate unică în România, de ţigani musulmani, numiţi horahai.

Astăzi, la Babadag, se vizitează în mod curent geamia Gazi Ali Paşa, mausoleul lui Ali Paşa, mormântul lui Sarı Saltık (se pronunţă Sarî Saltâk) şi mormântul lui Koyun Baba, situat în vârful unei coline împădurite din apropierea oraşului. Acest din urmă loc devine o dată pe an, vara, dar fără o dată exactă, loc de pelerinaj pentru comunitatea musulmană. În rest, obiectivele musulmane sunt vizitate, mai ales în weekendurile estivale, de grupuri care vin cu autocarele dinspre Deltă spre Litoral sau viceversa.

Monumentele în sine nu sunt spectaculoase, dar poveştile pe care le ascund dezvăluie o lume foarte puţin cunoscută, cea a Dobrogei medievale, ca parte a Imperiului Bizantin, mai întâi şi apoi a Imperiului Otoman (cu scurte interludii româneşti), până în 1878.

În primul rând, este mormântului lui Sarı Saltık, un derviş (călugăr) musulman, venerat ca un sfânt de către comunitatea musulmană din Balcani şi Asia Mică. Figura lui Sarı Saltık este pe jumătate scufundată în legende şi tradiţii, la fel ca vieţile sfinţilor creştini. Istoricii care s-au ocupat de chestiune au ajuns la concluzia că Sarı Saltık a însoţit  sau chiar a condus, în anul 1263, sau 1264, un grup numeros de colonişti turcomani la instalarea lor în Dobrogea, venind din Anatolia. Colonizarea a avut loc la iniţiativa împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, cel care a recucerit Constantinopolul de la cruciaţi, şi a refăcut Imperiul Bizantin. Scopul său era de a repopula şi apăra regiunea situată la extremitatea nordică a imperiului. Turcomanii în cauză erau aliaţi ai împăratului, în ciuda diferenţei de religie.

Sarcofagul lui Sari Saltik, un derviş venerat ca un sfânt, mai ales în Balcani şi Asia Mică

Sfântul musulman a murit aici în 1297 sau 1298, iar mormântul lui a devenit loc de veneraţie. S-au rugat, printre alţii, în faţa sarcofagului său, sultanii Baiazid al II-lea, Soliman Magnificul sau, mai nou, preşedintele actual al Turciei, Recep Tayyip Erdogan. Acesta a fost prezent la Babadag în 2007, în calitate, pe atunci, de premier, la reinaugurarea mausoleului lui Sarı Saltık, a cărui restaurare a fost susţinută material de guvernul de la Ankara.

Mausoleul lui Sarı Saltık se află doar la câţiva zeci de metri de şoseaua naţională care străbate Babadagul şi este semnalizat clar de un indicator rutier. Construcţia este una modestă, o sală de mici dimensiuni, care are în interior un sarcofag de lemn, acoperit cu mătase şi un covor, ambele în nuanţe verzi. Imamul Evren spune că la restaurare s-a păstrat tehnica iniţială de construcţie, din var, lut şi păr de capră. În curtea mausoleului se află un alt frumos monument funerar musulman, o piatră cilindrică, care a aparţinut probabil unui însoţitor al lui Sarı Saltık.

Potrivit unei relatări a marelui călător turc Evliya Çelebi, mormântul lui Sarı Saltık a fost descoperit miraculos, în urma unui vis al sultanului Baiazid al II-lea, care a poposit la Babadag în 1484, în drum spre Chilia şi Cetatea Albă, pe care le-a cucerit de la Ştefan cel Mare. O altă legendă, pe care ne-a relatat-o şi imamul Evren, spune că Ali Paşa ar fi trimis un grup de dervişi să găsească locul unde a fost înmormântat Sarı Saltık, iar aceştia s-au întâlnit la Babadag cu păstorul Koyun Baba (Tatăl Oilor, în turceşte), iar acesta le-a indicat un loc unde oile sale nu păşteau niciodată. Dervişii au găsit exact acolo osemintele lui Sarı Saltık.

În timp, însuşi Koyun Baba a devenit un sfânt al islamului, iar mormântul său, aflat în vârful dealului împădurit de deasupra Babadagului, este locul celui mai important pelerinaj musulman din România, de unde derivă şi numele localităţii în turceşte.

„Stabilim în fiecare an, noi, comunitatea şi oamenii de afaceri care ne sprijină, data la care are loc pelerinajul, şi atunci e o mare sărbătoare, când Babadagul seamănă cu o Mică Mecca, fiindcă aici se strâng oameni din toată România şi chiar din afara ţării şi urcă spre mormânt”, spune imamul Usein Evren. Pelerinii cei mai credincioşi urcă în coate şi genunchi, iar unii agaţă bucăţi de pânză, stofă, batiste sau cârpe pe marginea drumului şi în apropierea monumentului funerar.

Imamul Evren este cel care păstoreşte una dintre cele mai mari comunităţi musulmane din ţară, la Babadag

Un al treilea mormânt important se află chiar în curtea geamiei şi este cel al generalul Ali Paşa, al cărui nume îl poartă şi lăcaşul de cult. La fel ca mausoleul lui Sarı Saltık, şi acesta este auster – o încăpere goală, cu un sarcofag în mijloc. Pe piatra de mormânt descoperită aici se arată că Ali a murit în 1621. Era fiul unui maghiar, numele său complet fiind Ali Paşa Madjaroglu (fiul de ungur – turc.), şi a condus paşalâcul dobrogean la începutul anilor 1600. A primit şi supranumele Gazi (cel viteaz). El este ctitorul geamiei, care datează din 1610, fiind a doua cea mai veche de pe teritoriul României, după cea din Mangalia. În interior, moscheea este lipsită de podoabe şi mobilier somptuos, ca mai toate moscheile. Un minbar (amvon) cu draperie verde este amplasat lângă mihrab (nişa în care stă imamul în timpul rugăciunilor), iar un covor cu un tipar repetat roşu, interesant, acoperă întreaga podea. La etaj se află o tribună de lemn, susţinută de stâlpi, tot de lemn. La geamie se ajunge tot din şoseaua naţională, dar pe partea cealaltă, faţă de mausoleul lui Sarı Saltık.

În perioada otomană, Babadagul era cel mai important nucleu urban al Dobrogei şi, o bună perioadă de timp, aici şi-a avut sediul paşa de Silistra. Paşalele de aici care i-au succedat lui Ali erau atât de puternice încât interveneau în stabilirea domnului în Ţara Românească. Din gloria de atunci, puţin a mai rămas acum, cu excepţia monumentelor musulmane. Pentru programarea unei vizite, îl puteţi suna pe imam, la nr. 0787.885.202.

La marginea deşertului

Babadagul apare, sub numele Baba-Saltâk, în chiar prima relatare făcută de un călător străin despre Ţările Române. Este vorba despre Ibn Battuta, marele călător şi geograf arab, care a traversat Dobrogea în anul 1330, în drum spre hanatul Hoardei de Aur, şi înapoi, spre Imperiul Bizantin. La întoarcere, el însoţeşte alaiul unei prinţese care se îndrepta spre Constantinopol. Ei opresc în Babadag, unde îşi refac rezerva de apă, deoarece urmează opt zile de călătorie, într-un semideşert:

Am ajuns în oraşul numit Baba-Saltâk. (…). Se zice că acest Saltâk era un contemplativ sau un proroc, dar se mai spun despre el lucruri pe care le condamnă religia. Oraşul Baba-Saltâk este cel mai depărtat oraş care aparţine turcilor [de fapt, tătarii Hoardei de Aur]; între acest oraş şi începutul imperiului grecilor sunt 18 zile de mers printr-un pustiu, cu totul lipsit de locuitori. Din aceste 18 zile mergi opt fără să găseşti apă. Prin urmare, te îndestulezi cu apă pentru acest răstimp şi ea este dusă cu carele în burdufuri mari şi mici”.

Enisala, frumoasa genoveză

La doar 15 kilometri înspre mare, de la Babadag, se găseşte Enisala, o cetate care poate ridica pretenţii legitime să fie considerată cel mai frumos amplasată din toată România. Cu o siluetă melancolică, fortăreaţa cariată de vreme se găseşte suspendată pe un pinten de piatră, în buza lacului Razelm, cândva un golf al Mării Negre.

Un drum asfaltat şi drept te duce exact până la cetate. De la ceva distanţă, fără să vezi apele lacului, mascate de cetatea însăşi, Enisala pare o copie la scară redusă a maiestuosului Castel Spiš din estul Slovaciei, care, la fel, pare că supervizează dealurile domoale şi bine lucrate dimprejur. Chiar şi parcarea seamănă ca amplasament şi dimensiuni cu o copie la scară a celei din Slovacia, minus câinii cerşetori, aparent omniprezenţi în Dobrogea. De aici, din parcare, odată „descălecat” din maşină, se vede imperturbabilul Razelm, cu ape ca o oglindă, imprimând dramatism de poveste cavalerească întregului peisaj. Vizavi de cetate, un alt pinten stâncos pare că poate ascunde oricând un dragon primejdios. Mai paşnice, sub cetate, pe lac, într-un stufăriş auriu, lotcile pescarilor şi-au desenat trasee, drepte, spre larg. Păsări de apă dau din aripi când decolează de pe aceste canale, şi-ţi aduc aminte că eşti la limita sudică a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

Cetatea Enisala a fost construită de genovezi si refolosită de otomani

Accesul spre cetate e uşurat de scări metalice vopsite albastru, care ciobesc atmosfera istorică a fortăreţei. La intrare, pe un platou cu zonă de belvedere, se găseşte un mic muzeu care explică cetatea. Apoi se urcă spre fortăreaţa propriu-zisă. În incintă, zidurile închid un perimetru relativ mic, în formă de trapez neregulat. O latură este distrusă aproape în întregime. Zidurile erau întărite cu opt turnuri de apărare, dintre care cel mai spectaculos este cel hexagonal, aflat chiar în stânga faţă de calea rutieră de acces.

Enisala este unică prin faptul că este singura cetate medievală păstrată în Dobrogea. A fost ridicată de genovezi, în a doua jumătate a anilor 1200. Genova era pe atunci una dintre marile puteri maritime ale lumii şi întreţinea o reţea vastă de colonii în Marea Mediterană şi Marea Neagră. Ei au ales să ridice Enisala pe locul unei aşezări antice, Heracleea. Scopul cetăţii era de a superviza rutele comerciale, pe apă şi pe pământ, care uneau coloniile genoveze de la Isaccea sau Chilia de metropolă. Cetatea a fost cucerită în 1388 de otomani şi de atunci datează şi prima atestare a numelui Enisala, sub forma Yeni Sale (Satul Nou). Cetatea a trecut sub autoritatea lui Mircea cel Bătrân, cât timp acesta a stăpânit Dobrogea, după care a redevenit otomană. Ea a fost folosită până cândva la jumătatea secolului al XV-lea, când şi-a pierdut importanţa strategică şi a fost abandonată. Nefiind folosită în timpul războaielor ruso-turce, a scăpat de la distrugerea totală şi astfel a rămas singura cetate medievală a Dobrogei.

„Enisala (…) este înaltă și așezată pe un deal pietros, dar în ea trăiesc numai ciobanii cu oile”

Călătorul Evliya Çelebi, cca. 1650

Începuturile creştinismului, la Niculiţel

O ploaie diluviană a dus la descoperirea, în 1971, a unuia dintre cele mai vechi monumente creştine de pe teritoriul actualei Românii, la Niculiţel, un sat la o jumătate de oră de mers cu maşina de Tulcea. Povestea este foarte bine documentată. Ne-o relatează chiar supraveghetoarea monumentului, Eugenia Mititelu, a cărei familie a fost implicată indirect în descoperirea epocală.

Monumentul paleocreştin de la Niculiţel este protejat de o structură modernă

În primăvara acelui an, în urma unei ploi torenţiale, într-o intersecţie din centrul satului, apele au spălat stratul de pământ şi, dedesubt, s-a ivit o porţiune de zidărie. Mai mulţi săteni curioşi au săpat în jur şi au descoperit că e vorba de un acoperiş în formă de cupolă. Au pus mâna pe târnăcoape şi au încercat să-l spargă, dar, în vârful cupolei, structura era aşa de rezistentă, încât nu au reuşit. Au încercat mai în jos şi au reuşit. Apoi au tras un cablu de curent de la casa socrilor doamnei Mititelu şi au coborât un bec înăuntru. Nu au găsit nicio comoară, cum poate s-ar fi aşteptat, dar au observat că, pe pereţii micii încăperi, se află nişte scrieri într-un alfabet vechi. Atunci, au sunat la Tulcea, la muzeu, şi au anunţat descoperirea. Arheologii au venit, au săpat împrejur şi au dat la iveală o criptă paleocreştină de mici dimensiuni, cu două niveluri. Cripta are o formă pătrată, fiind construită din cărămidă cu mortar. În interior, o lespede orizontală de piatră desparte cripta în două niveluri.

La „etaj” se afla o raclă cuprinzând rămăşiţele a patru martiri, iar la nivelul solului, alte oseminte, ale altor doi martiri, şi mai vechi, al căror mormânt a fost demolat odată cu ridicarea acestei cripte, iar rămăşiţele mutate în noul adăpost. Racla se află acum expusă la muzeul de istorie din Tulcea.

Istoricii au descifrat şi numele celor patru martiri înhumaţi la nivelul superior, aceştia fiind Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s şi Philippos, nume cu forme greceşti, pe care Biserica Ortodoxă Română îi prăznuieşte sub numele Zotic, Atal, Camasie şi Filip. Numele celorlalţi doi martiri nu sunt cunoscute, singura menţiune a lor fiind făcută de inscripţia care bloca accesul în criptă: „Aici şi acolo sângele martirilor”.

Despre cei patru identificaţi se ştia deja din listele cu martiri păstrate de biserică, numite martirologii, că au fost ucişi în 4 iunie la Noviodunum – Isaccea de azi – pentru că au propovăduit creştinismul în rândul trupelor romane încartiruite acolo. Anul martiriului nu este la fel de clar ca ziua. O ipoteză este că ar fi fost martirizaţi în timpul împăratul Iulian Apostatul (361-363), alta că în timpul lui Valens (370-371). Este cert că martiriconul a fost construit la sfârşitul secolului al IV-lea. Cel mai probabil, după cum spune supraveghetoarea Eugenia Mititelu, cei patru au fost ucişi la Noviodunum, situat la 10 kilometri, iar corpurile lor au fost luate de fraţii întru credinţă şi aduse la Niculiţel, unde exista deja mormântul mai vechi al celorlalţi doi martiri. Creştinii au reuşit să le construiască, în secret, o criptă tuturor celor şase.

Cripta martirilor de la Niculițel

Nu mult mai târziu, deasupra criptei şi a mai vechiului mormânt a fost ridicată o biserică simplă, cu un altar semicircular şi încăperea centrală împărţită în trei, prin două şiruri de stâlpi. La începutul anilor 400, bazilica a fost extinsă cu un antreu, iar acoperişul secţiunii din mijloc a fost supraînălţat. În perioada invaziilor care au urmat, bazilica a fost distrusă. Martiriconul s-a păstrat însă, sub pământ, intact, până la ploile din 1971.

După doi ani de lucrări de restaurare cu fonduri europene, monumentul de la Niculiţel şi-a redeschis porţile în 4 iunie 2016, la praznicul celor patru martiri. Zidurile bazilicii, martiriconul şi podeaua de cărămidă a mormântului mai vechi sunt excelent puse în valoare de o structură modernă, luminoasă şi aerisită. O minicolecţie muzeală completează atmosfera.

Bazilica din Niculiţel nu este cu nimic mai prejos pusă în valoare decât, de exemplu, monumentele romane din Plovdiv, oraş care va fi Capitală Culturală a Europei anul viitor. A fost, totodată, şi singurul loc pe care l-am vizitat în Dobrogea, unde nu ne-au întâmpinat câini cerşetori la coborârea din maşină.

Mucenicii Tăi, Doamne, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru; că având tăria Ta, pe chinuitori au surpat; zdrobit-au şi ale diavolilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre

Acatistul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel

Munţii Măcin(aţi)

Cei mai vechi munţi din ţară, Măcin, confirmă butada conform căreia esenţele tari se ţin în recipiente mici. Miniaturali, în comparaţie cu Carpaţii sau Alpii, Munţii Măcin câştigă în diversitate ceea ce au pierdut în înălţime, de-a lungul sutelor de milioane de ani, în care i-au măcinat apele şi vânturile.

Munţii Măcinului păstrează grandoarea marilor lanţuri muntoase ale Europei, deşi, comparativ, sunt minusculi

Un prim exemplu: acest parc naţional este singurul din Europa în care se regăsesc şase ecosisteme distincte: păduri, tufărişuri şi pajişti, râuri, mlaştini, stâncării şi grohotişuri, situri arheologice. Şi asta, pe un spaţiu de numai 11.000 de hectare. Pe acest teritoriu mic (0,05% din suprafaţa ţării) se regăseşte 50% din flora României, dintre care 72 de specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile şi 27 de specii sunt endemice pentru regiune.

Viorel Roşca, directorul Parcului Naţional „Munţii Măcinului”, nu ştie cu ce să înceapă când e să prezinte zona. „Deşi sunt mici, păstrează toate caracteristicile unor munţi, ca un mic Ceahlău, dacă vreţi. Există abrupturi montane de 200 de metri şi o biodiversitate pe metru pătrat cum rar se găseşte în Europa”, spune directorul.

În privinţa faunei, Munţii Măcin sunt un paradis al înaripatelor. Se găsesc aici 181 de specii de păsări, dintre care 13 răpitoare mari, dar şi 941 de specii de fluturi. Amiralii aerului sunt acvila ţipătoare sau vulturul codalb, iar infanteristul greu este ţestoasa dobrogeană. Aceasta din urmă face senzaţie vara, printre turişti, când vine să bea apă din scobiturile în piatră, create în urma eroziunii, pe Culmea Pricopanului.

Tot pe pământ, guşterul ajunge aici la dimensiuni de iguană (au fost observate exemplare de 60 cm, când media e de 30 cm), iar legendarul balaur dobrogean, cel mai mare şarpe al zonei, este observat constant la 2,6 metri. De acest şarpe se leagă şi o poveste de succes a administraţiei parcului naţional, care a reuşit să educe populaţia din comunităţile învecinate să nu îl mai omoare, astfel că populaţia a crescut în ultimii ani, potrivit lui Viorel Roşca, de la şase locuri unde era văzut frecvent la zece, şi încă două locuri unde a fost văzut o singură dată.

Dacă toate acestea nu erau de ajuns, aici, în Munţii Măcin a fost creată şi prima rezervaţie naturală din ţară, Dealul Consul, înfiinţat în 1927, la iniţiativa Reginei Maria. Nu în ultimul rând, zona Munţilor Măcin se mândreşte cu o pleiadă de 13 etnii pe raza celor 19 localităţi din perimetru.

Toate cele de mai sus sunt trecute în revistă la Centrul de Vizitare al PN Munţii Măcin, situat în localitatea Greci. Aici, pe un spaţiu generos sunt expuse diorame care reproduc câteva dintre cele mai relevante habitate ale parcului. Există şi o machetă tridimensională a parcului, realizată de biologul Bogdan Băjenaru, cel care asigură şi ghidajul pentru turişti. Mai există o expoziţie de costume tradiţionale, o colecţie de roci şi o instalaţie interactivă de touch-screenuri pe care rulează filme de prezentare a parcului.

Munţii Măcinului, în zona Culmii Pricopanului, unde s-au turnat scene din filmul „Drumul oaselor”

Dar nimic nu se compară cu a lua la pas Munţii Măcinului. Timpul nu ne-a permis decât o scurtă plimbare în zona unde s-au turnat câteva scene antologice din „Drumul Oaselor”, pe traseul Culmea Pricopanului, foarte aproape de oraşul Măcin. Chiar la intrarea pe traseu, am speriat un iepure sălbatic care a tăiat-o în viteză printre tufe şi bolovani, înspre creasta din stânga. Drumul urcă domol printre stânci şi se strecoară după culmile aspre care ascund Măcinul şi şesul Dunării. Imaginaţia galopează la deal, odată cu pulsul, şi de pe versanţii din dreapta parcă vezi haiducii coborând cu chiote spre rădvanele boiereşti, aici adăpostindu-se după un bolovan, dincolo slobozind plumbi spre arnăuţi.

„E un mic Ceahlău, parcă, sau, de ce nu, nişte Alpi pitici”, spunea în biroul administraţiei din Tulcea, Viorel Roşca, şi avea dreptate. Stâncării şi grohotişuri, goluri şi versanţi abrupţi, văi înguste şi adânci, păduri şi poieni, toate sunt aici, chiar dacă cel mai înalt „vârf”, Ţuţuiatu, nu are decât 467 de metri înălţime. Turismul în zonă se mişcă lent, dar se mişcă. Sunt zece pensiuni în construcţie, în localităţile de pe raza parcului, care, când vor fi gata, vor creşte capacitatea de cazare de la 100 la 200 de locuri. Există de asemenea, opt locuri de campare, iar rangerii PN Munţii Măcinului ghidează turiştii pe 12 trasee pedestre şi unul ecvestru.

De vizitat

Potrivit directorului PN Munţii Măcin, Viorel Roşca, cele mai importante trei atracţii al parcului sunt:

1. Formaţiunile geologice ale Culmii Pricopanului, unde se găsesc 36 de familii de roci

2. Vegetaţia de stâncărie de pe traseele Dealul cu Drum sau Cozluk, unde alternează cu pădurea de stejar, carpen, tei, într-un ansamblu eterogen

3. Zonele împădurite cu arbori seculari, cum este Valea Fagilor, unde se poate merge doar în grup organizat şi însoţit de ghid

Informaţii suplimentare puteţi obţine de la centrul de informare din Greci sau pe www.parcmacin.ro

Centrul de vizitare din comuna Greci

Pricopanul e unul din munţii cei mai sălbatici şi mai vrednici de văzut din toată România. (…) E unic în felul lui între toţi munţii ţării: o avalanşă de uriaşe blocuri granitice căzute din cer şi îngrămădite unele peste altele. Pentru că – de fapt – Pricopanul (…) este rădăcina unui munte care trăia, întreg, cu sute de milioane de ani în urma noastră

Ion Conea, geograf

Comoara de artă de la Topalu

La 15 kilometri de Hârşova, pe malul Dunării, se găseşte Topalu, un sat nu foarte răsărit, la care se ajunge pe o arteră secundară, ieşită din vechiul drum naţional spre care se mergea la Mare, înainte de a exista autostrada A2. Acum pe şosea maşinile sunt rare, iar turiştii care se îndreaptă spre Topalu şi mai rari.

Ce să cauţi la Topalu? Ei bine, aici se găseşte una dintre cele mai valoroase colecţii de artă plastică românească. Este un „best of” al maeştrilor români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Sunt aici toţi granzii picturii: Grigorescu, Luchian, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Steriadi, Ressu, Iser, Ciucurencu ş.am.d., dar şi lucrări ale unor sculptori precum Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea sau Ion Jalea.

La Topalu se află una dintre cele mai valoroase colecţii de pânze semnate de maeștri români

Casa care adăposteşte impresionanta expoziţie este situată în centrul localităţii şi este casa natală a medicului Gheorghe Vintilă (1898-1978), cel care în 1960 şi-a donat colecţia personală comunei. Condiţia a fost ca muzeul care urma să fie constituit să poarte numele părinţilor săi, Dinu şi Sevasta Vintilă, şi să fie găzduit în casa sa natală.

De afară, casa, de dimensiuni medii, nu pare suficient de mare pentru a adăposti cele 228 de lucrări donate. Dar ea a fost extinsă, fără a-i afecta imaginea exterioară, astfel încât numără 12 săli de expoziţie.

Curatoarea expoziţiei, Maria Buzatu, care lucrează aici de 50 de ani, povesteşte că părinţii colecţionarului au fost primii învăţători din comună şi au fost şi cei care au construit prima şcoală din sat, cea în care se află acum colecţia de artă.

Cât despre fondatorul muzeului, ea spune că Gheorghe Vintilă a practicat medicina (obstetrică şi ginecologie) la Bucureşti, unde a ajuns să îl cunoască şi să devină cel mai bun prieten al sculptorului Oscar Han. „Prin intermediul lui Oscar Han a ajuns să-i cunoască pe ceilalţi trei membri ai grupului de la Balcic, Tonitza, Şirato şi Dimitrescu, dar şi pe mulţi alţi artişti”, precizează curatoarea muzeului, care l-a cunoscut personal pe Gheorghe Vintilă. Învârtindu-se în cercurile artistice ale Bucureştiului, doctorul Vintilă a avut acces la cei mai renumiţi pictori, iar rafinamentul de cunoscător l-a ajutat să achiziţioneze ceea ce merita, nu ceea ce era la modă, mai spune doamna Buzatu.

Sălile muzeului de la Topalu adăpostesc zeci de capodopere, care încântă ochiul şi celor mai puţin formaţi vizitatori. În aproape fiecare sală se regăsesc crâmpeie din realităţile Dobrogei de acum 100 de ani, semnate de membrii grupului de la Balcic, dar şi de alţii, peisaje şi portrete dinainte ca industrializarea să schimbe radical lumea. Iată câteva dintre acestea: „Turc” (Ştefan Popescu), „Mangalia”, „Margine de Balcic”, „Spoitori” (Francisc Şirato), „Almet Ali” (Jean Alexandru Steriadi), „Geamie la Turtucaia” (Constantin Artachino), „Dunărea la Cernavodă” (Sabin Popp), „Oraşul Tulcea” (Hrandt Avakian), „Pe plajă” (Samuel Mutzner), „Vedere din Constanţa” (Alexandru Moser Padina), „Tătăroaice în repaus”, „Tătăroaice la Silistra” (Iosif Iser), „Dunărea la Măcin” (Virgil Almăşanu), „La Mangalia” (Ştefan Dimitrescu), „Femeie cu copil la marginea oraşului” (Ştefan Luchian), „Stânci la mare” (Alexandru Satmary), „Peisaj la Constanţa” (Theodor Pallady), „Mangalia”, „Casă la Silistra”, „Femeie la mare”, „Pe malul mării” (Gheorghe Petraşcu), „Tătăroaică cu copil”, „Cap de tătăroaică”, „Balcic: margine de crâng”, „Baia turcească”, „Geamie, Balcic”, „Casă şi curte la Mangalia” (Nicolae Tonitza), „Peisaj la Constanţa” (Marius Bunescu), „Cimitir tătăresc la Balcic”, „Peisaj din Tulcea” (Nicolae Dărăscu), „Tătăroaice la Balcic” (Petre Iorgulescu-Yor). Toate acestea constituie o frescă sui generis a Dobrogei de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi XX.

Casa natală a colecționarului Gheorghe Vintilă este acum un obiectiv turistic major

După pensionare, povesteşte doamna Buzatu, Gheorghe Vintilă a lucrat la Muzeul de Artă din Constanţa, de care depinde şi colecţia muzeală de la Topalu, inaugurată în 1961, cu fast, în prezenţa autorităţilor de atunci. Gheorghe Vintilă a murit în 1978, la 80 de ani. Muzeul continuă să funcţioneze, vizitat de puţini turişti şi aproape deloc de VIP-uri. Cu excepţia oficialităţilor locale, singura persoană importantă de care îşi aminteşte curatoarea să fi vizitat colecţia a fost Zoe Ceauşescu, într-un drum de întoarcere de la mare, în anii 1980.

Am fost întrebat deseori de ce am donat cele 228 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică – adunate de-a lungul a patruzeci de ani de febrilă activitate de colecţionar – tocmai Primăriei comunei Topalu. De ce am ales tocmai Topalu pentru împlinirea visului meu de a deschide şi permanentiza un muzeu sătesc de artă în Dobrogea? De ce, dată fiind izolarea Topalului, lateralitatea sa faţă de căile cele mai la îndemână? Am ales Topalu din raţiuni sentimentale, pentru că el reprezintă obârşia neamului meu. Stră-străbunii mei s-au născut la Topalu, ei fiind continuatori ai locuitorilor stabiliţi aici în cine ştie ce veac îndepărtat.

Gheorghe Vintilă, 1972, în revista „Tomis”

Cheile Dobrogei

La Cheile Dobrogei, cvasi-necunoscute pentru turismul de masă, se ajunge după un drum uşor, de la Constanţa la Târguşor, şi apoi spre Cheia. La patru kilometri de Târguşor, şoseaua plonjează de-a lungul câtorva sute de metri într-un peisaj radical diferit faţă de colinele de până atunci. În stânga şi dreapta se ridică pereţi muntoşi, găuriţi, tociţi, rotunjiţi şi domoliţi, de ape şi vânturi, la fel ca Munţii Măcinului, dar chiar mai măcinaţi. Cheile Dobrogei sunt foste recifuri coraliere ale unei mări străvechi (Marea Thetis). După ce afli asta, poţi ghici în conturuile stâncilor formele rotunde ale atolilor de acum zeci de milioane de ani. Cheile Dobrogei sunt acum o rezervaţie naturală, în administrarea Romsilva, care te îmbie de la prima vedere la o drumeţie pe crestele lor joase.

Pentru asta, trebuie să veniţi aici, să parcaţi maşina la marginea drumului, şi să vă lăsaţi purtaţi de inspiraţie, fiindcă nu există niciun traseu marcat vizibil şi nicio amenajare turistică. Doar doi câini vagabonzi apăruţi de niciunde te întâmpină şi aici.

Cheile Dobrogei sunt un fost recif al unei mări străvechi

Chiar şi site-ul oficial al proiectului de promovare turistică „Pe urmele Argonauţilor” notează: „majoritatea celor care vizitează zona sunt informaţi fie din surse apropiate, fie au nimerit din întâmplare”. Într-un răspuns transmis revistei Sinteza, Regia Națională a Pădurilor Romsilva, custodele ariei protejate, ne-a informat că un ONG a amenajat în chei două trasee turistice. Noi nu le-am găsit. În ceea ce privește câinii vagabonzi, cei de la Romsilva au precizat că această problemă este în responsabilitatea administrațiilor locale.

Zona este atât de neatinsă de turism, încât fotograful Sinteza a reuşit să surprindă o specie de şoim în cuibul său, amenajat într-o cavitate în stâncă, la 15 metri de şosea. Un şoim cuibărind într-un fost recif de corali!

Aşa s-a încheiat incursiunea noastră în Dobrogea, cumva suprarealistic, în faţa unui miracol al naturii, aparent nebăgat în seamă, şi a doi câini vagabonzi, cu priviri de milogi.

Distribuie articolul
  1. Sailor says:

    Sint un dobrogean nascut si crescut in Tulcea plecat peste mari si tari. Urmaresc constant aceasta revista si tocmai am descoperit acest articol pe care as dori sa il scot in format PDF sa il citesc in tihna in fata sobei.
    E posibil sa il am intr-un fel sau altul?
    Multumesc,

  2. Sailor says:

    Buna ziua,
    Multumesc pentru reactia rapida. Intr-adevar adresa e corecta
    Multumesc

  3. Camelia says:

    Frumos

  4. Pingback: 10 cetăți din Dobrogea de Zilele Europene ale Arheologiei | Aici a stat

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te