Cătălin Tolontan: „Cred că vom fi prima ţară din UE care va rămâne fără presă tipărită”


Distribuie articolul

„Anul 2016 a fost special. Conferinţe de presă cum erau cele de atunci rar mai vezi astăzi, cum rar se mai ajunge la nivelul acela de încordare și de dorinţă de aflare a adevărului. Simţeai atunci o solidaritate între jurnaliști”. Acesta este sentimentul pe care jurnalistul Cătălin Tolontan îl are acum, la patru ani distanţă de când, alături de echipa de la GSP, a publicat ancheta Hexi Pharma, cunoscută drept Criza dezinfectanţilor diluaţi. Cazul Hexi Pharma nu a fost însă, cea mai grea investigaţie din carieră. Nici pe departe. Dar, evident, a fost cea mai cunoscută, apărând pe fondul tragediei din clubul Colectiv și al situaţiei din spitalele din România.

Astăzi, tipografia care scotea Gazeta Sporturilor, în urmă cu patru ani, nu mai există. A fost demontată și dată la fier vechi. Presa tipărită nu a ajuns chiar în aceeași stare, dar previziunile nu sunt deloc optimiste, deși modelele de succes și de seriozitate, deocamdată, sunt create de redacţiile care fac și presă tradiţională scrisă. Acest fapt este demonstrat, de altfel și de filmul „colectiv” care spune povestea primului an de după incendiul din 2015 din clubul cu același nume și urmărește modul în care jurnaliști, autorităţi și societatea civilă caută și încearcă să expună adevărul într-un sistem corupt.

„Cred că anul 2020 va arăta că soluţia nu este integral la micile buticuri de investigaţii, așa cum s-a crezut iniţial. O vreme, toată lumea a sperat că acele entităţi formate din cinci-şase oameni vor rezolva situaţia. Nu, noi nu puteam face niciodată ce am făcut dacă eram cinci-şase oameni. Cred că, în 2020, se va vedea și mai mult nevoia de resurse”, a declarat jurnalistul Gazetei Sporturilor și a ziarului Libertatea, Cătălin Tolontan în interviul acordat Revistei Sinteza.

Începând cu 28 februarie, filmul „colectiv”, regizat de Alexander Nanau, va rula în peste 60 de săli de cinema din România și va fi un bun prilej pentru ca publicul să intre în culisele crizei care a marcat anul 2016. Va face cunoștinţă cu oamenii care au început să vorbească și să acţioneze atunci pentru ca astăzi România să nu mai fie dată ca exemplu al democraţiei eșuate. Îi va cunoaște pe o parte dintre jurnaliștii care au scos la iveală minciuna în formă continuată din sistem și vor trăi momentele de neputință pe care le-au trăit familiile ai căror copii au pierit din cauza nepăsării.

Jurnalistul Cătălin Tolontan s-a aflat la Cluj pentru avanpremiera filmului „colectiv”. Foto credit | Dan Bodea

Despre „colectiv” presa străină scria că este unul dintre cele mai bune filme despre jurnalism făcute vreodată. Cum reiese imaginea presei din România în acest film?

Jurnaliștii din străinătate cu care ne-am întâlnit după proiecţii au recunoscut imediat procedurile, standardele și instrumentele pe care le folosește presa de înalt nivel. Și asta a dat bine, nu doar pentru presa din România, ci pentru România în general. Publicul din Toronto, de exemplu, era foarte interesat de sistemul nostru de sănătate, pentru că și Canada se confruntă cu probleme în acest sector. De aceea, România a părut în ochii canadienilor o ţară în care problemele se rezolvă. Fie prin implicarea cetăţenilor, a celor care vorbesc cu presa, prin munca presei, prin ceea ce fac guvernanţii în diverse situaţii, sau prin faptul că un ministru este obligat să demisioneze pentru că este prins cu o încercare de manipulare, din fericire, nereușită. Cred că filmul acesta face un mare bine, pentru că arată că funcţionăm după reguli democratice, că nu suntem o democraţie eșuată. Presa este privită ca o presă vie. Poate cele mai elogioase mesaje le-am primit din Italia, o ţară care se simte mai apropiată de noi și care are și multe informaţii despre România, unde unul dintre ziare apărea formularea „Siamo tutti, Gazzetta dello Sport”.

Acesta nu este un film a cărui acţiune se desfășoară în Rusia sau în China, unde niciun guvernant nu e responsabil în faţa opiniei publice. Spun asta nu de dragul României, ci de dragul adevărului. Anul 2016 a fost special. Conferinţe de presă cum au fost acelea nu prea mai vedem astăzi. Rar mai ajungem la nivelul acela de încordare și de dorinţă de aflare a adevărului. Simţeai o solidaritate între jurnaliști. Sigur că în film avem un rol privilegiat, noi cei de la Gazeta Sporturilor, dar personajul este unul colectiv.

Nu v-a fost teamă că filmările vă vor afecta munca în redacţie sau că informaţiile pe care le aveaţi riscau să fie scoase dintre pereţii redacţiei?

Ceea ce își imaginează publicul când vede filmul este că acolo s-a filmat cu un car de Champions League, cu 20 de camere, cu lumini și tot arsenalul. Calitatea imaginii într-adevăr îţi dă acest sentiment. În cea mai mare parte a lui, filmul s-a filmat cu o cameră mică, ţinută în mână chiar de regizor, de Alexander Nanau, sau de Mihai Grecea. Nu simţeam o presiune extraordinară din partea lor, dar nici nu a fost o relaţie armonioasă 100%. După o lună sau două nu îi mai simţeam în redacţie, deși nu am avut încredere în ei de la început. Au stat un an în redacţie. Veneau aproape în fiecare zi, au mai fost și momente tensionate, în care îi rugam să plece.

În rest, ca protagoniști, noi nu am avut niciun fel de decizie. Meritul îi revine regizorului. Am avut o singură înţelegere cu el. Să vedem filmul înainte de montajul final, pentru a nu fi un moment în care, din greșeală, un document filmat pe masă sau o discuţie între noi să fi dezvăluit o sursă sau să o fi pus în pericol. A existat un astfel de moment pe care Alexander l-a scos din film, în care eu promiteam unui om la telefon că discuţia este confidenţială și într-un dialog pe care îl aveam cu Răzvan, vorbeam despre numele lui.

E nevoie de un anumit context să faci jurnalism de investigaţie? Cum era perioada ta de început ca jurnalist de investigaţie? Cum erau întâmpinate dezvăluirile despre corupţie?

Cazul Hexi Pharma nu este cea mai grea investigaţie a noastră. Nici pe departe. Deși, evident, e cea mai cunoscută. Erau mult mai grele investigaţiile din perioada anilor ’90 în primul rând, pentru că nu aveam Legea accesului la informaţii publice, care a venit abia în 2001. Atunci nu îţi răspundea nimeni la întrebări, pur și simplu. România aceea era o Românie în care o sursă de-a noastră a trebuit să fugă în străinătate și care a și declarat când s-a întors, după zece ani, care au fost problemele pe care le-a avut lucrând la Loteria Română și ne-a dezvăluit niște lucruri. Era o Românie în care ni se spărgeau mașinile și trebuia să umblăm cu documentele după noi. Era mult mai complicat. Totuși, filmul arată o ţară nouă, europeană și de aceea inclusiv investigaţiile de azi sunt mai ușor de purtat. În multe feluri, Cazul Loteriei a fost mult mai greu pentru că dădeam piept cu un stat sălbatic.

Pentru mine, faptul că prima proiecţie a filmului în România s-a întâmplat la Cluj are un impact simbolic și emoţional foarte puternic, pentru că fix acum 20 de ani eram la Cluj pentru lansarea ziarului Clujeanul, primul ziar local al grupului Mediapro, și știu cât de mult în urmă eram cu toţii în privinţa reglementărilor și cât de greu era să faci aproape orice în materie de presă.

Este presa de investigaţie pe mâini bune în acest moment?

Ziariștii tineri alături de care lucrez sunt mai buni decât noi din multe puncte de vedere. Mai educaţi, mai mobili, îi ajută și accesul ușor la informaţii. Și sper ca filmul să crească încrederea oamenilor în ce fac jurnaliștii. Să doneze mai mulţi bani, să vorbească cu ei, să își asume riscuri, pentru că nimic nu poţi realiza fără riscuri.

În documentar spui, la un moment dat, că nu există un scop final al meseriei de jurnalist. Ce simţi că ai schimbat cu scrisul în cazul Colectiv. Puterea coruptă e mai puţin coruptă?

De 25 de ani facem investigaţii care nu au un anume tip de rezultat. Rezultatul pentru noi nu se traduce în procese, în condamnări sau în recuperări de bani. Rezultatul este că oamenii intră în posesia unor informaţii, află cum decurg lucrurile, află ce se întâmplă cu deciziile lor, toate pentru a se autoguverna mai bine. Și, inconștient, se bucură de faptul că au aflat adevărul, dincolo de dorinţa de a-i vedea pe cei responsabili în cătușe. Acel tată îndurerat din film și-a recăpătat o oarecare liniște când a aflat adevărul despre ce s-a întâmplat. O oarecare liniște, ceea ce nu înseamnă că suferinţa a trecut.

Cât de important este factorul timp într-o investigaţie?

În cazul surselor de la Spitalul Clinic Malaxa, am întrebat dacă după ce vorbesc cu noi se duc la DNA sau în altă parte, pentru că trebuia să știm dacă vom mai avea exclusivitate. Dacă sursa ajunge la procuror, în acel moment, nu mai ai exclusivitate pe acele informaţii. Procurorii le spun să nu vorbească cu nimeni, iar oamenii se tem să o facă. Permanent trebuie să știm cât timp avem la dispoziţie pentru ce avem de făcut și foarte mult depinde de timpul pe care ţi-l lasă sursele. Oamenii nu stau la nesfârșit după noi să scriem ceva și chiar mai mult, își pot pierde încrederea.

De exemplu, în cazul Malaxa, în noapte dinaintea publicării am difuzat un montaj pe internet pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce urmează. Am făcut-o în alt stil. Am luat din televiziuni imaginile favorabile la adresa lui Florin Secureanu și am spus că după multe cazuri negative publicăm și noi un caz de succes în sistemul medical. Am făcut un fel de joc. Multă lume ne-au acuzat că am fost cumpăraţi de Secureanu, că am primit milionul de euro de la Secureanu – despre care se știa că umblă cu sute de mii de euro. Abia a doua zi dimineaţa, după publicare, lumea s-a mai liniștit și a înţeles abordarea noastră. Dar le-am înţeles reacţia. Văzuseră că cei de la Curtea de Conturi fuseseră cumpăraţi, că cei de la Primăria Capitalei erau cumpăraţi, știau că Secureanu are diverse dosare la DNA legate de alte situaţii și nimeni nu făcea nimic. Oamenii își pierduseră practic orice speranţă.

Există des momente de „second thoughts”, acele momente în care te gândești de două ori înainte de publicarea unei anchete? S-a întâmplat asta în cazul Hexi Pharma?

Vă descriu doar un episod, care nu a ajuns în presă niciodată. Noi ne-am întâlnit cu Dan Condrea chiar înainte de a publica. Atunci nu am luat echipa de filmare a lui Alexandru Nanau pentru că era atât de tensionat încât am simţit nevoia să fim doar noi cu el. Dar înainte, ne gândisem că omul poate să facă orice. Poate să fugă cu documentele, poate să le dea foc, poate să fugă el din ţară, dacă își dă seama ce probe zdrobitoare existau împotriva lui. Sau poate să facă alte gesturi. Ne-am gândit dacă nu ar fi poate bine să vorbim cu cineva, fie serviciu secret sau poliţie, care să îl fileze să n-apuce să își șteargă urmele. A fost prima dată când ne-am pus întrebarea aceasta în carieră, dat fiind că răspunsul clasic este NU, ca jurnalist  NU colaborezi cu instituţiile. Dar realizam magnitudinea cazului și pericolul ca totul să fie îngropat sau să se întâmple ceva și mai rău. Am dezbătut asta puţin, dar am ajuns la concluzia că nu putem face asta în niciun caz, pentru că e împotriva regulilor. Și ceea ce s-a întâmplat după aceea a arătat că aveam mare dreptate. Ca jurnalist vorbești cu interlopi, cu oameni care au avut condamnări, cu oameni care, atunci când vorbesc cu noi, trebuie să știe că vorbesc cu noi, nu cu Poliţia, nu cu SRI-ul sau cu procuratura. Dacă am fi făcut altfel sau dacă s-ar face altfel, niciun jurnalist nu ar fi în siguranţă. Deci da, am avut tentaţia, dar am ales să procedăm corect.

Crezi în continuare în presa scrisă? Cât de greu este să-ţi păstrezi relevanţa ca ziar?

Vreau să fiu sincer. Consider în continuare că modelele de succes și de seriozitate, deocamdată, sunt create de redacţiile care fac și presă tradiţională scrisă, ceea ce demonstrează de altfel și filmul. Însă în România, cel puţin, nu cred că, pe termen mediu, presa scrisă va mai rezista. Din păcate, cred că vom fi prima ţară din UE care va rămâne fără presă scrisă de știri. Adică mă refer la cotidienele semnificative. Probabil vom mai avea reviste, dar în zona de ziar tradiţional, cred că ne îndreptăm spre extincţie, cu toate pierderile care vor rezulta. O redacţie e o formă de organizare. Sunt o mulţime de oameni în film care se văd în fundal și care creează zgomotul redacţiei. Acolo sunt oameni de la corectură, fotografii, oamenii de la DTP care iau decizii. Fiecare om cu meseria lui a cântărit în economia investigaţiilor. Investigaţiile nu le fac doi-trei oameni. Nici vorbă. Meritul este al unei echipe. Gazeta Sporturilor este încă o redacţie de presă scrisă cu un tip de disciplină care se simte. Lucrurile delicate le vorbim în birou, dar în redacţie nu auzi pe nimeni vorbind în șoaptă. Nici biroul în care vin sursele nu este complet izolat de redacţie. Anumite filmuleţe, înregistrări, documente, le dădeam și altora să le verifice, să se uite pe ele, să le rezume, să le monteze, dar nu aveam grija că s-ar putea scurge ceva. E o disciplină creată de către presa scrisă.

Din păcate, tipografia unde tipăream ziarul s-a demontat din 2016 până azi. Deci, e foarte posibil ca filmul acesta despre presa scrisă să supravieţuiască presei scrise. Nici gratis nu a fost „cumpărată”. Atunci au demontat-o și au dat-o la fier vechi. Nimeni nu a fost în stare să o salveze.

În ce moment se află acum presa de investigaţie în România?

Cred că anul 2020 va arăta că soluţia nu este integral la micile buticuri de investigaţii așa cum s-a crezut iniţial. O vreme, toată lumea a sperat că acele entităţi formate din 5-6 oameni vor rezolva situaţia. Nu, noi nu puteam face niciodată ce am făcut dacă eram 3-4 oameni. Cred că în 2020 vom vedea nevoia de resurse. Pentru că altfel produci discontinuu, nu poţi să reziști. Diferenţa dintre haosul din minister și disciplina din interiorul unei redacţii cât de cât numeroase s-a văzut și în film, la fel cum s-a văzut diferenţa între cum a mers presa și cum a mers guvernarea în acea perioadă.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te