După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)
[box type=”info”]
Cătălin Ștefănescu
Este un prezentator de televiziune cunoscut pentru emisiunea Garantat 100%, pe care o și produce, la TVR. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1995, lucrarea de licență pe care a susținut-o fiind despre teatrul antic din Grecia. A publicat articole în Contemporanul, Steaua, Cotidianul, Canava Odeon și Direcția 9 între anii 1991 și 1998. A condus compartimentului de difuzare și imagine la TVR Cluj, unde a fost și secretar general de redacție. A mai realizat și prezentat emisiuniea „Întâlnirea de Sâmbătă”, difuzată pe TVR 1 și TVR2.[/box]
Cu toate bunele şi relele. Cu toate împlinirile şi cu toate lipsurile. Cu îndârjiri inspirate sau inutile, şi cu momente de apatie malignă. Cu un start istoric luminos în idealuri, cu entuziasmul specific al începutului de drum, cu fatalismul şi excepţionalismul de rigoare, cu mai mult de patruzeci de ani rătăciţi prin iarna comunismului, apoi cu alţi treizeci de ani de convalescenţă şi încercări de reînvăţare a facultăţilor care ţin în viaţă o fiinţă comunitară. Veacul nostru de comunitate poate fi admirat sau ridiculizat, aşezat în rime înflăcărat-patriotice sau deconstruit critic în toate piesele lui alcătuitoare, dar indiferent de felul în care l-ar privi oricine, el există. Însă momentul aniversării lui ne găseşte profund învrăjbiţi, debusolaţi, dezvrăjiţi, pe de o parte, iar pe de altă parte martori ai unui exod, economic şi psihologic deopotrivă.
Între a înjura naţia, de dimineaţă până seara, şi a o diviniza în deliruri patriotarde încape un întreg univers de reacţii. Şi e evident că fiecare dintre noi poate să spună ce vrea şi ce simte. După cum e la fel de evident că puţini se mulţumesc doar cu spusul a ceea ce vor şi ce simt. Cei mai mulţi sunt absolut siguri că numai felul lor de a vedea lucrurile e cel de care trebuie să se ţină cont. Trebuie! Altfel nu se poate! Iar acest fapt arată, într-o bună măsură, cât de puţin comunitar a fost veacul nostru de comunitate. Fiecare dintre noi are o dorinţă arzătoare de a-i obliga la un anumit tip de fericire sau, dimpotrivă, de melancolie pe toţi ceilalţi. Nu e mai important să ne fie bine tuturor, ca grup, ci să avem „dreptate”, individual, în ceea ce spunem.
Prosperitatea şi mecanismele existenţei comunitare sunt un soi de ciori de pe gard. Nu sunt prea tentante. Pentru că n-am lăsa din mână, cu niciun chip, gloria de moment a aflării în centrul atenţiei. N-am renunţa nici în ruptul capului la forma aceasta de erotism, de plăcere absolută a urlării punctului nostru de vedere, pe care îl considerăm ca fiind singurul valabil. Odată descărcată această energie în sprintul eternelor şi fascinantelor noastre scandaluri, cursa spre viitor ne găseşte de fiecare dată vlăguiţi şi pesimişti.
Iar succesul de etapă, atunci când îl avem, ne prinde pe picior greşit. Pentru că, în îndârjirea de zi cu zi, am uitat cum e să te bucuri pentru orice formă de împlinire, fie ea mai mică sau mai mare. Sărbătoarea devine un armistiţiu pe frontul scandalurilor. Şi ne găseşte uitându-ne unii la alţii ca la nişte adversari. Fiecare dintre noi e vinovatul principal pentru insuccesul şi nefericirea celuilalt. Prin urmare, când avem ceva de sărbătorit, n-o facem bucurându-ne de existenţa noastră comunitară. Sărbătoarea noastră e mereu ceva în ciuda cuiva. Obişnuiţi să avem un inamic, mai mult sau mai puţin imaginar, nu ştim să sărbătorim pentru noi, ci împotriva altora. Pe de altă parte, atunci când devenim conştienţi de acest lucru, ne mulţumim să-i identificăm resorturile psihologice – ceea ce, desigur, e un lucru foarte bun – dar nu mai aflăm resursa energiei de a repara lucrurile în concretul de zi cu zi.
Întâmpinăm aniversarea veacului nostru de comunitate într-o poziţie istorică foarte bună, dar şi în concreteţea paradoxală şi dureroasă a unui exod ameţitor. Idealul prezent al multor compatrioţi e plecarea din România. Una dintre formele cele mai tulburătoare ale acestui ideal e atunci când ne gândim că, dacă n-am plecat noi, sperăm „să ni se salveze măcar copiii, plecând de aici”. În preajma unui sentiment atât de sfâşietor, e foarte greu să sărbătoreşti în mod autentic orice. În această situaţie, idealul veritabil la care ne putem permite să aspirăm e doar modelul civilizaţional european, pe care ni l-am amânat sau pe care l-am driblat la nesfârşit. El e mult mai aproape decât credem. Iar forma cea mai inspirată de celebrare a veacului nostru de comunitate ar putea fi adevăratul pas interior spre acest model.
