Biologul Alexandru Stermin: Virusul – partea nespusă a poveștii

Suntem ceea ce suntem datorită virusurilor, iar povestea placentei este doar un amănunt, pentru că s-a descoperit că 8% din ADN-ul nostru este ADN viral. Virusurile nu doar că au intervenit în evoluția noastră ca specie, ci în evoluția întregului viu. Dacă de la Darwin știm că schema evoluției seamănă unui arbore și că ADN-ul se transmite pe filiera ramurilor, de la ramurile mai vechi la cele mai noi care le continuă, recent situația a fost nuanțată de descoperiri care arată că ADN-ul poate trece de la o ramură la alta, de la o specie la alta, prin intermediul virusurilor.


Distribuie articolul

Până să ajung acasă, izolat în apartamentul meu, am fost izolat, două săptămâni în jungla Braziliei. Am traverstat o insulă, de la un capăt la altul, prin mijlocul pădurii. Dormeam în tot timpul ăsta în cort, în inima sălbăticiei ori în hamac, atârnat de liane, deasupra tarantulelor care mișunau prin frunze, noaptea! Eram patru, eu și încă trei biologi de la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro! Nu era întâmplător numărul! Aveam o regulă! Îndiferent ce făceam, ori mergeam toți, ori mergeam câte doi, niciodată nu trebuia să rămână ori să plece unul singur!

Îmi amintesc cum, într-o amiază, după ce ne-am pus tabăra, am pornit singur spre un pârâu, aflat undeva, în vale, la 10 minute de cort. Știu, am încălcat o regulă a grupului, dar mă gândeam că ce se poate întâmpla?! Pe Insula cea Mare, căci așa îi este numele, nu sunt animale mari, periculoase! Cum sunt jaguarii! Erau doar niște feline mici, care nu atacă oamenii!

Alexandru Stermin în jungla din Insula cea Mare, Brazilia | Foto: Arhiva personală

Cum mergeam prin vegetație, fascinat de viul din jur, am simțit, fulgerător cum parcă un cui imens mi-a străpuns piciorul! Mă durea incredibil, părea că mi-a crăpat tibia! M-am lăsat jos, sub greutatea corpului ce apăsa pe neputința picioarelor! Cât am căutat nedumerit și sursa durerii înțepătoare, am simțit cum senzația sfâșietoare îmi urcă pe brațul drept și îmi pulsa în palmă! Mi-am privit mâinile amețit și am conștientizat că mă mușcase un păianjen. Două puncte mici, roșii, marcau locul în care și-a înfipt mandibulele.

Toată povestea asta s-a derulat în câteva secunde, dar timpul în capul meu era deja dilatat. M-am gândit că, dacă încerc să strig, până vine cineva la mine, o să mor, urlând! Știam că mori sufocat, de cele mai multe ori, când te mușcă un păianjen veninos, așa că am început să respir adânc, de parcă voiam să îmi fac rezerve de oxigen, pentru atunci când plămânii nu o să mă mai poată îndestula cu aer! De la ritmul respirației, frica s-a mai domolit și m-am gândit, în fața morții, la ce contează cel mai mult în viața mea! Mi-au venit în cap oamenii pe care îi iubesc și suferința pe care moartea mea le-o va provoca. Am scos telefonul să le las un mesaj video, oricum semnal nu aveam, dar știam că o să ajungă la ei, după ce o să îmi recupereze cadavrul. Voiam să le spun că îi iubesc și că îmi doresc să treacă cu bine peste moartea mea! Cu o moarte toți suntem datori și, până la urma urmei, eu am murit fericit, iubind și știind că sunt iubit!

Disociat, cu telefonul în mână am realizat că durerea trecuse și că pot să mă mișc! Simțeam o tensiune în tot corpul, dar și ușurarea lăsată de durerea ce s-a dus, ca un fum negru, din corpul meu. Am coborât să beau apă și mai însetat! Când mi-am băgat mâinile în pârâu, am simțit o altă durere, era ca și cum o menghină îmi zdrobea mâna. Durerea înceta imediat după se îmi scoteam mâna din apă! M-am spălat pe față și am urcat la băieți!

Urcând am înțeles, că eu, biolog, în mijlocul Naturii, aveam o minte înstrăinată de ea! Credeam că doar lucrurile mari ne pot omorî, jaguarii, leii, tigrii, urșii, lupii ori meteoriții și nu conștientizam că puterea nu stă doar în mărime, că lucrurile mici și mărunte au forța celor mari! Natura a împărțit echitabil tot, dacă celor mari le-a dat gheare și colți, ori inteligență, celor mărunți le-a dat venin! Și am mai realizat că, atunci când încalci o regulă, a grupului în junglă, uneori ai noroc, de cele mai multe ori, nu! Eu, tocmai mi-am ars șansa măruntă a norocului.

Din mijlocul junglei am venit acasă, în jungla urbană, unde mă aștepta o altă poveste, tot despre viață și moarte, cu un personaj și mai mărunt. Regula acum era alta, total diferită de cea pe care am încălcat-o: „Nu te apropia, rămâi izolat!”.

Noi suntem și virusuri

Acasă, lumea speriată! Titluri de presă personificau „virusul meschin, nemilos și ucigaș” cu care omenirea a intrat în război! Parcă virusul ăsta, mic, foarte mic, care nici măcar nu este considerat entitate vie, ci doar o entitate biologică, are intenții malefice și voința de a distruge specia umană.

Unul dintre avantajele pe care le capătă mintea unui biolog, în formarea ei, este faptul că nu vede lumea în alb și negru, în bine și rău, ci o descoperă ca o paletă de nuanțe. Dincolo de asta poate, uneori, să nu analizez tot din perspectiva individului, ci mai cu seamă a grupului, a populației și a întregului sistem viu.

Dacă stau să mă gândesc acum, la păianjenul care m-a mușcat, îmi dau seama că a făcut-o ca să se apere, nu din plăcerea de a mă chinui. Instinctual, păianjenii, asemenea șerpilor și altor animale cu venin, „știu” că nu pot să le fiu pradă și nu mă pot consuma, deci nu mă atacă aiurea, pentru că secreția veninului necesită un efort metabolic mare, pe o perioadă lungă de timp, timp în care nu pot să mai atace și deci nu se mai pot hrăni! M-a mușcat ca să se apare, pentru că eu am fost neatent și am pus mâna pe el!

Neatent, este puțin spus, cred, de fapt, nu mi-a fost teamă, am pierdut undeva în mine acel instinct ancestral al fricii, naturale, pe care dacă îl aveam, eram mult mai precaut! Poate că așa cum am făcut eu cu păianjenul în junglă, tindem să facem acum cu virusul.

Mai toate știrile legate de interacțiunea noastră cu virusurile, de-a lungul istoriei, se referă la pandemiile cu care ne-am confruntat și peste care, cu prețul a sute de milioane de morți, am reușit să trecem! Însă încercând să mergem mult mai departe de istoria recentă, să ne adâncim în istoria devenirii noastre, o să vedem că am ajuns ceea ce suntem acum nu numai din cauza virusurilor, ci și datorită lor.

Noi suntem mamifere placentare! Adică, ne dezvoltăm ca embrioni, la adăpostul uterului matern de care ne leagă o placentă, prin care primim tot ce ne trebuie ca să creștem! Placenta a fost pentru multă vreme neînțeleasă în știință și în multe privințe așa a rămas și astăzi. Este bizar cum un alt individ uman, cu un ADN diferit de al mamei, este acceptat de organismul ei pe parcursul sarcinii. Atunci când un corp străin ajunge în organismul nostru, este identificat de sistemul nostru imunitar și începe lupta! Nu se întâmplă asta, nu începe un război cu embrionul, pentru că el este protejat de placentă.

S-a constatat recent că apariția placentei este datorată unei pandemii, unui virus care i-a afectat pe strămoșii mamiferelor placentare. Erau mamifere ovipare, care depun ouă, asemenea ornitorincului de astăzi și echidnei.

Virusurile, ca să poată pătrunde în organismul nostru, au niște mecanisme moleculare care le ajută să se fixeze de celulele gazdei fără a fi percepute ca entități străine. Un astfel de virus a afectat aceste mamifere ovipare, la unele dintre ele, virusul a infestat ovulul și astfel materialul său genetic a rămas în embrion. În acest material genetic se aflau și genele răspunzătoare de mecanismele ce opresc detecția corpurilor străine. Astfel embrionul s-a legat de oviduct, fără a fi rejectat. Legarea era importantă, pentru că oviductul avea, de la început, glande care oricum produceau substanțe hrănitoare ce ajungeau în gălbenuș și hrăneau embrionul, dar și calciu care ajungea în membrana oului și de acolo în oasele puiului. După ce nidarea a avut loc, hrănirea embrionului a continuat firesc.

Așa am apărut noi, mamiferele placentare, și asta a fost o șansă colosală a evoluției noastre. Am putut să ne protejăm mai bine embrionii în pântecele nostru, să avem un succes reprodictiv enorm, în comparație cu celelalte specii și astfel am ajuns să cucerim planeta. Nu degeaba există acum cinci specii de mamifere ovipare și peste 4.000 de mamifere placentare (cele mai multe, rozătoare și lilieci).

Suntem ceea ce suntem datorită virusurilor, iar povestea placentei este doar un amănunt pentru că s-a descoperit că 8% din ADN-ul nostru este ADN viral. Virusurile nu doar că au intervenit în evoluția noastră ca specie, ci în evoluția întregului viu. Dacă de la Darwin știm că schema evoluției seamănă unui arbore și că ADN-ul se transmite pe filiera ramurilor, de la ramurile mai vechi la cele mai noi care le continuă, recent situația a fost nuanțată de descoperiri care arată că ADN-ul poate trece de la o ramură la alta, de la o specie la alta, prin intermediul virusurilor. Astfel, un virus care a infectat un leu, să spunem, poate trece la un cimpanzeu și poate aduce cu el o parte din materialul genetic al leului, în felul acesta fiind posibil schimbul de gene interspecific. Faptul are o semnificație fascinantă și esențială pentru procesul evoluției. Astfel virusurile au făcut din „arborele evoluției” o „rețea” și contribuie fundamental la diversitatea vieții pe Terra!

V-am povestit toate acestea ca să înțelegem că virusurile nu sunt bune sau rele, ele doar sunt. Sunt părți ale Naturii din care venim toți! Știu însă că acum ne este greu să privim întreg tabloul, pentru că ne-am rupt de Natură și de dinamica ei, demult, și ne-am îngustat viziunea cu zidurile și pereții pe care i-am construit ca să ne izolăm de ea. Dar dacă ne deschidem ochii și o să încercăm iar să o descoperim, în noi și în jurul nostru, o să găsim nu doar explicații, ci și soluții.

Animalele și carantina lor

Evolutiv vorbind, știm că avem un strămoș comun cu toate vietățile de pe Pământ. Toate au bolile și nejunsurile lor, dar dacă noi suntem acum aici, după milioane de ani de evoluție, înseamnă că am găsit mereu o cale de supreviețuire. Noi suntem urmașii celor care au supreviețuit și avem în ADN-ul nostru aceste căi și resures. Dacă ne e greu însă să le descifrăm în acest microunivers, le putem afla privind în jur.
Jane Goodall, care toată viața ei a studiat cimpanzeii, a descoperit că, atunci când au fost infectați de poliomielită, o boală virală, care a trecut de la om la ei, aceștia au izolat de grup indivizii bolnavi și a mai observat că, atunci când starea de sănătate a unora se ameliora, erau primiți iar în grup.
Asta nu se întâmplă numai în lumea primatelor pe care le considerăm atât de inteligente, ci și în lumea broaștelor.

Unele broaște (Lithobates catesbeianus) percep semnalele chimice pe care broaștele infectate cu boli mortale le produc și astfel păstrează o anumită distanță pentru a nu se infecta, așa fac și peștii guppy, pe care îi creștem în acvariile noastre.

Lucurile sunt similare nu doar în lumea vertebratelor, ci și în cea a nevertebratelor. S-a observat la o specie de homar (Panulirus argus) că uneori aceștia se infectează cu un virus mortal și devin contagioși după opt săptămâni de contactarea virusului, dar de-a lungul evoluției au dezvoltat niște mecanisme moleculare de semnalizare, iar membrii grupului percep infecția încă de la patru săptămâni și astfel se distanțează de cel infectat.

Poate că cel mai semnificativ caz este cel al albinelor. Uneori, o bacterie infectează larvele din stup și apare o pestă letală. Unele larve semnalizează faptul că sunt infectate și le anunță pe celelalte din stup. Acestea, ca să protejeze grupul, izolează larvele de restul stupului. De-a lungul evoluției, prin selectie, au supraviețuit tot mai mult roiurile care aveau larve care semnalizau infecția. La cele la care infecția nu era semnalizată, aceasta se răspândea în tot stupul și mureau toate. În acest fel, specia a supraviețuit datorită celor care, infactate fiind, semnalizeză asta stupului și contribuie la supraviețuirea lui. Albinele, ființe sociale, supraviețuiesc, ca toate celelalte specii sociale, nu doar protejandu-se pe ele ca indivizi, ci și întreg grupul.

Soluția este clară și, după cum am spus, este în ADN-ul nostru de milioane de ani. Putem supraviețui gândindu-ne nu doar la noi ca indivizi, ci la întreaga comunitate. Speciile depind nu doar de ce face grupul pentru individ, ci și individul pentru grup.

Despre frică

Poate că izolarea aceasta, în care suntem toți acum, ne ajută să ne adâncim în noi, să trecem dincolo de limitele sinelu nostru uman, să mergem în istoria evoluției noastre și să descoperim firescul și naturalul acestui comportament și, odată cu el, și resursele care ne ajută să integrăm asta în viața noastră.

„Putem supraviețui gândindu-ne nu doar la noi ca indivizi, ci la întreaga comunitate” | Foto: Gerd Altmann, Pixabay

Dar înțeleg că, pentru a ajunge la această stare a calmului natural, în fața acestei situații naturale trebuie să depășim ceva – frica. Frica este și ea o emoție venită din natură. Întors din junglă, după experiența cu păianjenul și confuntat cu lumea de aici, mi-am dat seama că noi nu am uitat numai de unele comportamente naturale din noi, dar și de unele emoții. Am pervertit frica naturală într-un soi de panică și frică artificială, toxică. Am păstrat din frică doar părțile ei negative, malefice și am uitat părțile ei bune. Pentru că așa, ca și virusurile, nici frica nu este numai bună sau numai rea, ea se prezintă într-o serie de nuanțe.

Frica nu este o emoție ușor de suportat pentru mulți și atunci încercăm prin mijloacele diferite să ne dezicem cu totul de ea. Eu, ca să mă simt puternic și liber în junglă, mi-am anihilat anxietatea firească ajutându-mă de tot felul de mecanisme raționale, ba că nu sunt animale mari în junglă, ba că nu respect regulile că știu eu mai bine, ba că fac numa doi pași până la izvor și n-are ce să se întâmple. Asta facem uneori și acasă, în oraș, ca să ne eludăm de anxietate, iar când ceva se întâmplă, cum nu avem exercițiul fricii, ori ne blocăm și nu mai știm să gândim, ori trecem în cealaltă extremă a ei, în panică.

Poate că din pricina asta sună așa terifiant toate titlurile de ziar, pentru că numai ele ne mai pot atrage atenția. S-a adaptat și presa, nu există evoluție numai în lumea viului, ci și în spațiul culturii.

Ce vreau să spun este că teama reprezintă o parte esențială din natura noastră, este instinctul nostru de conservare și deci este esențială pentru noi. În lumea de astăzi, departe de Natură, ori l-am pierdut, ori l-am hiperbolizat, dar nu îl mai trăim natural. Teama cu confruntarea morții, din mijlocul junglei a adus în prim-planul conștiinței mele lucurile esențiale din viața mea, oamenii pe care îi iubesc. Am conștientizat atunci că teama naturală are în ea părțile ei bune, nu este o teamă care îmi contractă sinele, într-un egosim, ci este o teamă care îmi deschide sinele și mă conectează cu ceilalți. Nu îmi pasă doar de mine, ci și de ei. Poate că, metaforic, asta simt și albinele infectate care semnalizează boala, le este teamă de viața lor, dar și de viața celorlalte.

Intuitiv simt, ceva ce nu pot prinde acum în cuvinte, că în teama naturală există un soi de iubire, că poate undeva aceste două sentimente se suprapun. Nu degeaba, oamenii care mă iubesc îmi spun uneori că se tem pentru mine. Adică le pasă de mine și implicit simt sentimentul fricii în ei, proiectând eventualea mea pierdere. Când conștientizăm că există iubire în teamă, parcă nu ne mai sperie atât de mult, ci ne și responsabilizează.

Responsabilizându-ne, teama își atinge scopul ei natural.

Frustrarea izolării

Am fost plecat săptămâni întregi, iar când am ajuns casă, am fost trimis în izolare. Simțeam dorul întâlnirii, într-un act dionisiac, cu sufletul care mă aștepta de atâta vreme. Am fost teribil de frustrat și pentru o vreme nu am mai putut judeca lucid, când mi-am dat seam că, din pricina izolării, e imposibilă întâlnirea.

M-am limpezit încet, căci și am realizat, ce deja știam de la Natură, că uneori, cea mai mare dovadă de iubire, este păstrarea distanței. Am priceput că nu doar teama are în ea iubire, ci și iubirea are în ea teamă. Teama m-a făcut să înțeleg că poți să iubești pe cineva de la distanță și că uneori această distanță te apropie mai mult decât orice atingere. Distanța are voluptatea ei, surprinsă bine de Cesare Pavese: „Când plecam unul de lângă celălălt, nu ni se parea că ne despărțim, ci că mergem să ne așteptăm altundeva.”

Știu că pandemia asta a ucis mulți oameni și că ne sperie pe toți, dar poate că nu virusul ne sperie, ci situația în care am ajuns noi, pe de o parte, răsfățații Pământului, pe de altă parte nenorociții unei societății în care nu funcționează, așa cum credeam, sistemul politic, medical ori social.

Recunosc că, de foarte puține ori, mediul și lumea au fost afabile cu noi! Provocările sunt însă o parte din motorul evoluției. Având în noi resurse ori descoperind altele, ne-am schimbat, ne-am adaptat la mediu! Așa cum noi ne adaptăm, se adaptează toate, chiar și virusurile! Suntem toți din același aluat! Important este că, împreună, făpturi familiare ori bizare, continuăm pe Pământ, în miracolul vieții! Dacă dorim să râmânem în această fascinantă aventură, trebuie să facem ce am făcut de milioane de ani, adică ce i-a spus Regina Roșie lui Alice, în Țara Minunilor: „Ca să rămâi pe loc, trebuie să alergi continuu!”.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te