Billie Holiday, povestea unei legende jazz: O viață toxică și fulminantă și cântecul care a cutremurat o lume întreagă


Distribuie articolul

Text de Teodora Iacob

Odată cu primele rânduri ale cărții, am uitat că suntem în anul 2021, am uitat că sunt în Cluj-Napoca, am uitat chiar că suntem în pandemie.

„Spectacolul începea și se termina cu dansatoarele [albe] care săltau picioarele goale până în tavan. Mai aveau un număr drăguț și la mijloc, când defilau pe toata scena în costume multicolore, sub lumina puternică a reflectoarelor. Însă în zilele acelea, Detroitul se confrunta cu revolte rasiale și conducerea teatrului (Fox Theatre, Detroit) a luat-o razna după cele trei spectacole din prima zi. Pretindeau ca au primit o mulțime de reclamații din cauză că toți bărbații aceia negri stăteau pe scenă alături de fete albe, aproape dezbrăcate.

Imediat s-au apucat să refacă spectacolul. Au scos numărul fetelor de la mijloc și, pentru numărul din deschidere și cel de la final, le-au obligat să-și pună măști negre și să se îmbrace în rochii largi, ca negresele bătrâne. […]

Însă nu asta a fost partea cea mai rea. I-au zis lui Basie (Count Basie) că eu eram prea gălbejită, prea deschisă ca să cânt cu toți negrii din orchestra lui, dacă n-ar fi pus reflectorul pe mine, spectatorii ar putea crede că sunt albă. Într-un final, au făcut rost de o cremă specială, neagră și mi-au cerut să mă dau cu ea. […] Am fost nevoită să mă înnegresc ca să pot cânta în Detroit, acest oraș plin de ciudățenii. Exact așa cum se zice: nu e nimic mai minunat pe lume ca show-businessul („There’s no business like show-business”, cântec compus în 1946 de Irving Berlin). Trebuie să zâmbești încontinuu ca să nu-ți vină să vomiți”.

Billie Holiday în concert

Billie Holiday în concert

O doamnă care cântă jazz. Eleanora Fagan

Despre Billie Holiday auzisem cu mai multe ocazii. Știam, desigur, că este considerată una dintre cele mai bune vocaliste jazz din toate timpurile, că a inspirat mulţi cântăreţi de blues și jazz, auzisem câteva dintre piesele ei celebre pe posturi de radio cu muzică jazz și mereu mi-a rămas în minte timbrul vocal melancolic și legănat, cu tonalități înalte și finuțe. Am început să o ascult mai mult, să vreau să știu mai multe și să citesc despre povestea vieții ei în pandemie, când am văzut că a apărut ediția revizuită a cărții „Lady Sings the Blues” scrisă de renumitul William Dufty. Introducere cărții este scrisă de către David Ritz, autor al multor cărți biografice despre Etta James, B.B. King sau Janet Jackson. Scriitorul spune despre carte că i-a schimbat viața, „după ce am citit-o prima dată, i-am spus tatălui meu – cel care mă sfătuise să ascult muzica lui Billie – că avusesem sentimentul că Billie îmi vorbea doar mie și doar mie, că îmi spunea povestea vieții ei”, de asemenea o consideră „punctul de plecare al oricărui studiu despre viața lui Billie”.

Fiecare titlu de capitol al cărții poartă numele unui cântec al artistei. Spectacolul cărții începe cu titlul piesei „Some Other Spring”, un cântec care are o progresie diferită, o partitură în care lucrurile încep destul de convențional, dar care o fac cu atât mai surprinzătoare cu cât încep să se întâmple răsturnările armonice. Cu un singur titlu al unei piese, cartea ne pregătește exact pentru tot ceea ce va fi descris de către cântăreață și urmează exemplul vieții acesteia: de la convențional, la surprinzător.

O înlănțuire de evenimente dramatice

Eleanora Fagan, se năștea în 7 aprilie 1915 în Philadelphia, Pennsylvania (SUA), fiind doar cu 5 zile mai mare decât cântărețul de muzică ușoară Gică Petrescu, care se năștea la București în 2 aprilie al aceluiași an. Părinții artistei proveneau din familii sărace, oameni cu frica lui Dumnezeu și erau doar niște copii când s-au căsătorit. Copilăria, petrecută în Baltimore, a fost, încă de la început, una încărcată de evenimente marcante. A fost la un pas de a ajunge la casa de corecție atunci când mama ei (Sarah Julia „Sadie” Fagan) a fost concediată, imediat ce a născut-o la vârsta de 13 ani, de către familia de albi unde lucra ca femeie de serviciu. Tatăl ei, avea 15 ani când s-a născut artista, visa să devină muzician și un trompetist de succes și lua lecții de trompetă. Nu s-a întâmplat asta datorită unui eveniment petrecut în Armată unde a suferit un accident cu gaze toxice, cu efecte invalidante asupra plămânilor dar care a fost începutul unei cariere de succes la chitară, Clarence Holiday devenind unul din cei mai buni chitariști de jazz al anilor ‘30. Odată cu plecarea în turnee cu formația, viața de familie a cântăreței lua sfârșit.

Gardeniile o însoțeau încă din copilărie

Copilăria ei continuă să fie una extrem de dificilă, fiind lăsată de mama ei, din motive financiare, în grija bunicilor, care locuiau într-o căsuță sărăcăcioasă împreună cu verișorii ei. „Stăteam înghesuiți ca sardelele în căsuța aceea. Eu trebuia să dorm în același pat cu Henry și Elsie, iar Henry făcea pipi pe el în fiecare noapte […] iar dimineața venea verișoara mea, Ida, vedea patul ud, mă acuza pe mine că făcusem pipi în el și începea să mă bată. Când era supărată, mă bătea ceva de groază. Nu cu o curea sau cu palma la fund, ci cu pumnii sau biciul”.

Evenimentele dramatice se țin lanț: a fost internată o lună în spital de psihiatrie ca urmare a șocului suferit după ce a adormit în brațele bunicii ei care a decedat în somn și care i-a blocat corpul cântăreței aproape până la sufocare, a abandonat școala la vârsta de 11 ani, apoi la 12 ani e abuzată sexual de către un vecin, acesta fiind arestat iar ea a fost plasată în școala catolică „House of the Good Shepherd” unde suferă multiple abuzuri emoționale și rasiale.

Printre locurile ei de muncă făceau parte comisioane într-un bordel, spălatul treptelor de marmură, podele de bucătărie și baie din casele din cartier. Odată cu livrarea comisioanelor la bordelul de la colțul străzii, refuza banii cu condiția de a o lăsa să stea în salonul din față, lângă patefon pentru a îi asculta pe Louis Armstrong și Bessie Smith: „Câteodată discul acela (Louis Armstrong – West End Blues) mă întrista atât de tare, că vărsam șuvoaie de lacrimi. În alte dăți, același disc de milioane mă făcea să mă simt atât de fericită, că uitam cu totul câți bani munciți din greu mă costa ascultatul muzicii”.

La începutul anului 1929, Holiday se alăturase mamei sale în Harlem. Locul de muncă era la Florence Williams, care conducea un bordel cu adresa 151 West 140th Street. Mama ei a devenit prostituată și, în câteva zile de la sosirea în New York, Holiday, care nu avea încă 14 ani, a devenit victimă a traficului sexual cu 5$/client. În urma unei razii efectuate în 2 mai 1929, Holiday și mama ei au fost trimise la închisoare câteva luni.

Pe scenă, în elementul ei

Bill, Billie, Billie Dove…

De când era mică îi plăcea să cânte, dar nu și-a imaginat niciodată că ar putea să cânte pentru bani. Astfel a început să cânte în cluburile de noapte din Harlem. Ea și-a luat pseudonimul profesional „Billie Holiday” de la Billie Dove, o actriță pe care o admira și tatăl ei Clarence Holiday, „Am învățat cum să mă strecor pe ușa din spate a cinematografului ca să economisesc cei 10 cenți cât m-ar fi costat să intru pe cea din față. Cred că am văzut toate filmele în care a jucat Billie Dove. Eram înnebunită după ea. Am încercat să mă pieptăn la fel și, în cele din urmă i-am împrumutat numele. Numele meu Eleonora era mult prea lung, plus că nu mi-a plăcut niciodată, mai ales după ce bunica l-a scurtat și a început să mă strige <Nora!> de pe prispa din spatele casei. Tata începuse să-mi zică Bill pentru că eram foarte băiețoasă. Nu mă deranja, dar voiam să fiu o fetiță drăguță și să am un nume drăguț. Așa că m-am hotărât să-mi spun Billie, și Billie a rămas”.

Tânăra cântăreață face echipă cu un vecin saxofonist, pe nume Kenneth Hollan. Au cântat împreună din 1929 până în 1931, în cluburi precum „The Dawn Dawn”, „Pod’s and Jerry’s” sau „ Brooklyn Elks ‘Club”. Tot în această perioadă reia legătura tatăl ei, care, pe atunci, cânta în formația lui Fletcher Henderson.

Începe să susțină din ce în ce mai multe spectacole iar vocea ei să fie nu doar auzită ci și ascultată. La vârsta de 18 ani, Billie Holiday a fost descoperită de producătorul muzical John Hammond în timp ce cânta în clubul de jazz Covan’s, din Harlem. Deși venise s-o audă pe Monette Moore, o aude în deschidere pe Holiday. Fiind impresionat de vocea acesteia, Hammond îi obține un contract cu o casă de înregistrări şi apoi o prezintă lui Benny Goodman, împreună cu care avea să producă primele sale discuri și piese de succes „Your Motherʼs Son-in-Law” (vândut în 300 de copii) şi „Riffinʼ the Scotch” (vândut în 5000 de copii) în anul 1934. Pentru fiecare disc a primit 35$.

În studiourile de înregistrări

Experiența imprimării pentru prima dată în studioul de înregistrări a fost una încărcată de anxietate „Când am ajuns acolo, am văzut microfonul mare și vechi, și m-am speriat rău de tot”. Un an mai târziu, cochetează tranzitor și cu cinematografia având un rol mic ca femeie abuzată de iubitul (un rol pe care, de fapt, l-a jucat toata viața ei), în scurtmetrajul muzical al lui Duke Ellington „Symphony in Black: A Rhapsody of Negro Life” cântând piesa „Saddest Tale” în scena ei. Începe colaborarea cu pianistul Teddy Wilson, înregistrând piese swing ca “What a Little Moonlight Can Do” sau “Miss Brown to You” și unde improvizațiile efectuate de către Holiday, pentru a se potrivi emoției, au fost revoluționare pentru acea perioadă.

O altă colaborare notabilă și care sedimentează cariera muzicală și în același timp îi oferă notorietatea este cea cu orchestra lui Count Basie, Billie Holiday devenind solista principală. Odată cu această colaborare intră în cursă pentru locul întâi cu Ella Fitzgerald și orchestra Chick Webb în concertul devenit celebru de la Savoy Ballroom în aceeși zi în care Benny Goodman și Columbia Records organizau „The Famous 1938 Carnegie Hall Jazz Concert”. Rezultatul la nivel jurnalistic a fost de remiză, revista Metronome declarându-i câștigători pe Webb și Fitzgerald în timp ce revista DownBeat îi vota câștigători pe Basie și Holiday.

Alături de Count Basie înregistrează hiturile “I Can’t Get Started” și “Summertime” (partitura acestei piese purtând semnătura compozitorului George Gershwin). Count Basie spunea despre Billie Holiday că „atunci când începea să repete cu trupa, era doar o chestiune de timp până obținea tonalitățile și armoniile pieselor din partea orchestrei pentru că știa exact cum vrea să sune și tu nu-i puteai spune ce să facă”. Întâmpinând aceleași dificultăți ca Nat King Cole sau Ella Fitzgerald, adică o cântăreață de culoare într-o orchestră albă în turneele din Sudul Americii, unde politica de segregație devenea genocid a dus la încheiere colaborării cu orchestra lui Count Basie.

Cântecul secolului cutremură America și întreaga lume

Sfârșitul anilor ’40 și faima supremă a cântăreței sunt marcate de cântecul „Strange Fruit” pe care îl putem numi coloana sonoră tragică dar adevărată a întregii populații afro-americane din Statele Unite. În timp, piesa a devenit cel mai bine vândut single al lui Billie Holiday și una din piesele reprezentative din concertele ei.

Strange Fruit (Fructul Ciudat)

Copacii din sud au un fruct ciudat,
Sânge pe frunze și sânge la rădăcină,
Corpuri negre care se balansează în briza sudică,
Fruct ciudat de plopi atârnat.

Scena pastorală a sudului galant,
Ochii bombați și gura răsucită,
Miros de magnolii, dulce și proaspăt,
Apoi mirosul brusc al cărnii arse.

Iată fructe pe care să le smulgă corbii,
Pentru ca ploaia să se adune, pentru că vântul să-l absoarbă,
Pentru ca soarele să putrezească, pentru ca copacii să cadă,
Iată o cultură ciudată și amară.

Piesa a fost compusă de către scriitorul și compozitorul din Bronx, evreul Abel Meeropol, care publica sub pseudonimul Lewis Allan. Poemul apare pentru prima dată în 1936 în revista New York Teacher, apoi în următorul an în revista marxistă The New Masses. Versurile poemului povestesc despre linșajul oamenilor de culoare, într-un Sud care clocotea de atitudini rasiale, având la bază o fotografie de la execuția afro-americanilor Thomas Shipp și Abram Smith din 1930 în Marion, Indiana.

Holiday a interpretat cântecul „Strange Fruit” pentru prima dată în anul 1939 la clubul „Café Society”, cunoscut ca „The wrong kind of place for the right kind of people”, club fondat de Barney Josephson în Greenwich Village (New York City). Acest club era primul din istorie care dorea integrarea rasială. Frecventat de lideri politici, lideri sindicali, scriitori, cântăreți de jazz, celebrități, studenți și evident, activiști de stânga. Deși se temea de reacțiile violente sau de răzbunare din partea sudiștilor albi, datorită mesajului politic și cultural al piesei (care, de fapt, este un protest marcant împotriva injustiției sociale), curajul de a cânta piesa, seară de seară în încheierea recitalelor, vine din moartea tristă a tatălui ei care decedează datorită problemelor medicale în timp ce spitalele segregaționiste îi refuză tratamentul.

Nelipsitul buchet de gardenii prins în păr

Nelipsitul buchet de gardenii prins în păr

Personalul angajat al clubului se oprea din lucru, luminile din club se stingeau, un spot cu lumină puternică albă lumina fața și pieptul cântăreței. Cu capul lăsat pe spate, un buchet de gardenii prins în păr deasupra urechii stângi, ținând cu o mână stativul microfonului care strălucea datorită reflectorului, unica sursă de lumină din club, Billie Holiday interpreta piesa la finalul fiecărui spectacol, fără bis-uri, și care avea să lase publicul înmărmurit de fiecare dată. Astfel, artista avea să-și asume un nou rol dificil, pâna la finalul carierei sale, acela de protestatar.

Desigur, totul a atras ulterior numeroase atacuri rasiale, iscând controverse, piesa fiind refuzată difuzării de mai multe posturi de radio. Cu toate astea, piesa rămâne în repertoriul artistei 20 de ani, până la finalul vieții. Aproape 40 de ani mai târziu, în 1978 versiunea cântată de către Billie Holiday va fi inclusă în Grammy Hall of Fame inițial, apoi și în lista Cântecele secolului întocmită de Industria de Înregistrări Americană și Fundația Națională a Artelor. Revista Time a etichetează „Strange fruit” ca fiind cântecul secolului, iar în 2002, datorită importanței ei istorice și culturale, piesa intră în lista celor 50 de înregistrări din Registrul Național de Înregistrări.

Dependențe, pedepse și recidive

Evenimentele se derulau rapid, filmul vieții de celebritate curgea în plan profesional, perioadă tradusă pentru Billie Holiday prin accentuarea consumului de narcotice. Înconjurată de un anturaj defect, oportunist și dependent de stupefiante, influențată de multiplii ei parteneri ei de ambele sexe, bisexualitatea asumată de altfel, anunța o lume interioară care ducea tacit spre implozie. Aproape cu fiecare relație Billie Holiday împrumuta de la parteneri câte un obicei de consum de substanțe toxice de la alcool sau fumat de opium până la consumul intravenos de heroină. Odată cu decesul mamei sale din 1945, artista suferă de tulburare depresivă și astfel se accentuează consumul de alcool și mai ales de heroină. În 1947 ajunge din nou pe platourile de filmare, unde apare alături de idolul său din copilărie, Louis Armstrong, în filmul „New Orleans” în rolul unei menajere.

Alături de Louis Armstrong în filmul “New Orleans” (1947)

Dependențele de droguri ale lui Holiday deveneau o problemă atât pe scenă cât și pe platourile de filmare. Câștiga mai mult de 1000$ pe săptămână din cluburi, dar în același timp cheltuia cea mai mare parte pe heroină, furnizată de cele mai multe ori chiar de partenerii ei.

În 16 mai 1947, Holiday a fost arestată pentru posesia narcoticelor în apartamentul ei din New York. După aproape două săptămâni, în 27 mai a fost în instanță. United States of America vs. Billie Holiday era „titlul” procesului. „Așa am și simțit” relata ulterior artista în mai multe interviuri. Execuția pedepsei a fost efectuată în închisoarea federală din Alderson, Virginia de Vest și a fost eliberată înainte de termen, pe 16 martie 1948, pentru bună purtare. Când a ajuns la Newark, după eliberare, o așteptau pianistul ei Bobby Tucker și celebrul ei cățel „Mister”. Condamnarea pentru posesie de droguri a dus la pierderea Cardului de Cabaret (sau licența de cântăreț de club) din New York, împiedicând-o să susțină recitaluri în orice local unde se comercializa alcool dar permițându-i totuși să aibă spectacole în locuri de concert și teatre.

Această etapă a vieții ei este surprinsă în filmul din acest an „United States of America vs. Billie Holiday” în regia lui Lee Daniels, actrița Andra Day câștigând un Glob de Aur pentru „Cea mai bună actriță în rol principal” interpretând-o pe Billie Holiday, cu siguranță înscriindu-se și în cursa pentru Oscar.

Actrița Andra Day în rolul lui Billie Holiday în filmul “The United States vs. Billie Holiday” (2021)

Declinul

Primul său spectacol după eliberarea din închisoare a fost la Carnegie Hall, cu casa închisă. Holiday a ezitat în luarea deciziei de a cânta nefiind sigură că publicul ar accepta-o după arest. În final a cedat și a acceptat să susțină concertul, pe 27 martie 1948. Au fost vândute 2.700 de bilete în avans, un record în acel moment pentru acea locație. Artista a cântat 32 de piese la concertul de la Carnegie Hall inclusiv „Night and Day” a lui Cole Porter și hitul ei controversat „Strange Fruit”. În timpul spectacolului, cineva i-a trimis o cutie cu gardenii „vechea mea marcă comercială” spunea Holiday, „Le-am scos din cutie și le-am fixat în părul meu, fără să mă uit de două ori”, în buchetul de gardenii aflându-se o piuneză și Holiday, fără să știe, a înfipt-o în scalp.

„Nu am simțit nimic până când sângele nu a început să curgă în ochii și urechile mele”, a spus ea. După a treia rechemare la bis, a leșinat. O lună mai târziu, tot sold-out, susținea renumitul concert pe Broadway „Holiday on Broadway”, care după trei săptămâni de amenințări a fost oprit pe motiv că ar fi în afara legii. La finele anilor ’40 este arestată din nou pentru posesie de droguri, dar a fost achitată.

Faimosul concert de la Carnegie Hall

De-a lungul anilor ’50, Billie Holiday continuă să înregistreze piese de succes şi să susţină concerte, dar stilul său toxic și abuziv de viaţă încep să-i afecteze vocea și să prevestească declinul. Consumul de droguri, consumul de alcool și relațiile cu bărbații abuzivi au cauzat deteriorarea constantă a sănătății ei. Înregistrările sale ulterioare au scos în evidență scăderea performanțelor vocale, tonalitatea devenind una aspră și grosolană ce nu mai proiecta vechea vibrație și finețe.

„Lady Sings the Blues” este cartea autobiografică în care Billie Holiday hotăra în 1956 să-și împărtășească povestea vieții ei, scrisă în colaborare cu William Dufty. Este cartea care se află și acum lângă mine când scriu aceste rânduri și care m-a determinat să vreau să știu cine a fost cu adevărat Billie Holiday și să-i ascult discografia dimineața la cafea.

În același an, 1956, are loc o nouă recidivă a arestării pentru posesie de narcotice și este din nou achitată. Printre ultimele reprezentații impresionante a fost cea de la CBS, în emisiunea „The Sound of Jazz”, împreună cu Ben Webster, Coleman Hawkins și Lester Young. Atât Billie Holiday cât și Lester Young aveau să se stingă în mai puțin de 2 ani. Lester Young avea să plece primul, în martie 1959, artista a vrut să-i cânte la înmormântare dar cererea acesteia a fost respinsă. A urmat o serie de înregistrări slabe, sănătatea artistei fiind aproape de colaps. Ultimul recital l-a susținut în New York, la 25 mai 1959. La scurt timp după spectacol Billie Holiday a fost internată în spital într-o stare de sănătate profund deteriorată.

Se stinge un suflet chinuit de soartă și biciuit de toxice

O femeie robustă, puternică, „o profesionistă călită” așa cum o numea John Hammond când a descoperit-o la vârsta de 18 ani, s-a transformat într-o umbră, un trup cașectic și consumat, o față umflată și obosită, un corp și-un suflet chinuit de soartă și biciuit de toxice dar cu gardeniile albe nelipsite din părul îmbâcsit și neîngrijit era imaginea pe care o afișa Billie Holiday în ultimele sale zile. Internată în 31 mai 1959 cu diagnosticul de insuficiență cardiacă și ciroză hepatică, dependență de droguri era atât de acută încât pe parcursul internării în spital, a fost din nou arestată pentru posesie de stupefiante, fiind păzită de un polițist până la ultima suflare. Billie Holiday: „Dacă sunt obosită? Sigur că sunt. Dar voi uita curând de toate astea atunci când voi fi lângă omul meu…”. În 17 iulie 1959, ora 03:10, Billie Holiday decedează, cu diagnosticul de edem pulmonar acut. Avea 44 de ani și 70$ în buzunar. Ceremonia de înmormântare a avut loc în Manhattan la Biserica Sf. Apostol Paul unde au participat personalități importante din lumea muzicii jazz ca Benny Goodman, Gene Krupa, Tony Scott, Buddy Rogers şi John Hammond. A fost înmormântată în cimitirul Saint Raymond din Bronx.

În fundal merge piesa „Dream of Life”, mă uit la fotografia cu Billie Holiday din timpul spectacolului de la Carnegie Hall, unde strălucea în rochia alb-argintie, unde își interpreta întreaga sa poveste prin muzică și unde avea să rămână pe veci în vârful muzicii jazz.

New York, 1957

„Toată viața mea m-am luptat ca să pot să cânt ce vreau și cum vreau. Înainte să mor vreau un loc al meu unde să nu-mi spună nimeni când să urc pe scenă. Să cânt la nouă, dacă așa am eu chef, sau la patru dimineața. Să cânt patruzeci și nouă de cântece sau unul singur. Poate chiar să opresc orchestra în mijlocul unui cântec și apoi să cânt ce simt că vreau să cânt”.

 

 

 

 

Teodora Iacob se descrie ca fiind un copil neliniștit care în loc să se joace își dorea să cânte la chitară și să asculte tot felul de „muzici” de pe vremea părinților ei. În prezent, este medic primar de boli infecțioase în Cluj-Napoca, colecționează viniluri, cântă și scrie despre muzică din plăcere.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te