Armă mortală 3(D)


Distribuie articolul

Şi imprimantele pot să tragă, nu-i aşa? O poveste adevărată despre Partea Întunecată a unui boom tehnologic aşteptat.

Spune că îl cheamă Mathew. E canadian, are spre 30 de ani, e fabricant de unelte pentru industria de construcţii şi e cunoscut în War World Web drept creatorul primei puşti realizate integral prin printare 3D. Alintată „The Grizzly”, arma apare într-un videoclip postat pe youtube spre sfârşitul lunii iulie, iar potrivit descrierii care însoţeşte imaginile, este vorba despre un model cu un singur foc, de calibrul 22, realizat integral cu ajutorul unei imprimante 3D Stratasys Dimension 1200es. Primul său test a fost un eşec. Percutorul a declanşat, dar ţeava puştii s-a fisurat pe ambele părţi.

Un Liberator pentru toţi

Un al doilea videoclip, postat tot pe youtube în data de 2 august, prezintă o versiune 2.0 a armei botezate în onoarea tancului canadian Sherman M4A1 Grizzly”, iar Mathew reuşeşte de astă dată să tragă cu succes de 14 ori până la apariţia primelor fisuri în ţeavă. Am fost pe deplin încrezător şi voi testa o nouă ţeavă la sfârşitul acestei săptămâni”, mărturisea Mathew într-un email pentru The Verge”, după ce, aşa cum se putea vedea în filmuleţul demonstraţiei sale, a renunţat la ultimele trei focuri la şnurul cu ajutorul căruia a acţionat trăgaciul de la o distanţă de siguranţă şi a tras direct cu mâna, din poziţia normală de tragere.

Realizată din plastic ABS +, Grizzly 2.0 e mai degrabă un model destul de incomod de folosit şi încă departe de imaginea ameninţătoare a lui M60E3 a iconicului John Rambo. Grizzly trebuie (re)încărcată după fiecare declanşare, iar tuburile cartuşelor pot fi scoase
doar împinse cu o tijă, după demontarea în prealabil a ţevii. Dar chiar şi
aşa e limpede că proiectul avansează
într-un ritm alert. Şi mai mult, e considerat ameninţător.

În email-ul său către The Verge, Matthew mărturisea că a schiţat în doar trei zile planurile pentru arma sa şi că avut drept sursă de inspiraţie primul pistol din lume printat 3D, Liberator, realizat şi testat cu succes în luna mai a anului trecut de cei din organizaţia texană Defense Distributed.

Ajunşi în acest punct, e timpul pentru o călătorie în timp şi ne întoarcem în 4 iunie 2012, când Cody Wilson, 25 de ani, un student al Facultăţii de Drept a Universităţii din Texas, care se autodescrie drept „cripto-anarhist”, punea bazele Defense Distributed, o organizaţie non-profit al cărei scop declarat este realizarea prin printing integral 3D a unei arme de foc open source, o aşa-numită „wiki weapon”, accesibilă oricui.

Wilson & Co. aveau planurile, dar nu şi banii pentru tehnologie. I-au găsit însă pe căile (ne)bătătorite ale internetului. Au început cu o campanie de crowdfounding pe Indiegogo, cu o ţintă de 20.000 de dolari, necesari printre altele pentru cumpărarea unei imprimante Stratasys 3D. După 22 de zile şi 2.000 de dolari colectaţi, administratorii Indiegogo puneau însă capăt campaniei, invocând încălcarea termenilor serviciului, care interzic categoric strângerile de fonduri pentru activităţi ce au legătură cu vânzările de arme de foc sau cu părţi componente şi accesorii ale acestora. S-au reorientat rapid şi au reuşit în mai puţin de o lună să strângă restul banilor din donaţii via PayPal şi Bitcoin.

Primele prototipuri aveau să apară, pe la începutul lui decembrie 2012, când Defense Distributed făcea public un videoclip în care apărea o armă AR-15, printată parţial 3D, realizată după planurile inginerului şi armurierului amator Michael Guslick. Pionier al armelor printate 3D, Guslick a adaptat planurile unei arme semiautomate pe care le-a găsit pe internet şi a fabricat apoi câteva dintre componentele sale cheie cu ajutorul unei imprimante 3D pe care a cumpărat-o cu 1.000 de dolari. Rezultatul a fost o armă complet funcţională, cu care pretinde că ar fi tras de peste 200 de ori.

Până în 19 decembrie 2012, planurile armei sale au fost disponibile pe Thingiverse, dar au fost retrase în urma masacrului de la şcoala elementară Sandy Hook, Newtown, Connecticut – 26 de persoane au fost împuşcate mortal de un tânăr de 20 de ani care s-a sinucis apoi. Tot atunci, Thingiverse şi-a schimbat şi termenii de utilizare, interzicând partajarea de obiecte ce pot contribui la fabricarea de arme”.

Periculoase şi letale

În replică, Defense Distributed a lansat DEFCAD.org, un depozit online dedicat în special fişierelor respinse sau cenzurate de ()Thingiverse, găzduind o vreme schiţe pentru zeci de modele de puşti, pistoale, amortizoare, grenade şi cartuşe. În principiu, toate destinate printării 3D. Au fost retrase de la accesul public în mai 2013, la cererea Departamentului Apărării al Statelor Unite.

Numai că pistolul – unii au văzut în el Răul – era deja făcut. În iulie 2013, în timpul unui discurs oficial al premierul israelian, un bărbat s-a apropiat din spate, a scos din buzunar un pistol şi l-a îndreptat spre Benjamin Netanyahu. N-a fost însă o ameninţare reală. Atacatorul era un reporter tv care încerca astfel să demonstreze cât de uşor este să strecori o armă printată 3D prin filtrele de securitate ce includ detectoare de metal. Pistolul său, tras în plastic la o imprimantă, era făcut după planurile Defense Distributed.

Scoasă la o imprimantă cumpărată de pe eBay cu 8.000 de dolari şi botezată Liberator, arma texanilor a tras primul foc la începutul lui mai 2013, iar planurile sale au fost descărcate de pe DEFCAD.or de peste 100.000 de ori. Într-un top al ţărilor cu cele mai multe descărcări apar, în ordine, America, Spania, Brazilia, Germania şi Marea Britanie, iar fişierul CAD e şi acum disponibil pe diverse site-uri de torrente.

Şi o notă de subsol: înainte de cumpărarea acestei imprimante, cei de la Defense Distributed închiriaseră unul dintre modele industriale ale Stratasys, un Elie 3D cu un preţ de vânzare de 30.000 de dolari. Producătorul a aflat abia mai târziu că imprimanta ar urma să fie folosită la printarea unei arme şi i-a trimis lui Wilson un mail prin care îi cerea să o returneze. Când Wilson a refuzat, replicând că legea îi dă dreptul să construiască acasă arme de foc, compania şi-a trimis câţiva oameni şi a luat-o înapoi. „E politica Stratsys să nu permitem cu bună ştiinţă folosirea imprimantelor noastre în scopuri ilegale”, a fost comentariul companiei.

Realizat din 15 componente din plastic, Liberator are o singură piesă din metal – percutorul. La fel ca în celelalte cazuri de arme trase la imprimante 3D, călcâiul său este ţeava, care se deformează după câteva declanşări. Dar cum aceasta este detaşabilă, înlocuirea sa nu durează mai mult de câteva secunde.

CAD-ul Liberator-ului a fost descărcată şi de agenţii Biroului american pentru Alcool, Tutun, Arme de Foc şi Explozibili, care au printat două pistoale şi le-au testat apoi în poligon.

Unul dintre ele a explodat. Celălalt, însă, a funcţionat perfect, iar concluzia testului a fost că armele de plastic sunt periculoase, letale şi reprezintă o ameninţare pentru siguranţa naţiunii.

Liberator-ul original a fost printat la o imprimantă industrială high-end, iar cum un astfel de model e prea puţin accesibil muritorilor de rând a apărut rapid şi o variantă să-i spunem consumer, mai aproape de conceptul open-source, realizată cu ajutorul unui Lulzbot A0-101 (cu un preţ de 1.725 de dolari pe piaţa americană), al unui cui şi al câtorva şuruburi. Această nouă declinare, cunoscută sub numele de Liberator Lulz, diferă de original prin faptul că are o ţeavă ghintuită și folosește şuruburi de metal pentru îmbinarea componentelor.

Imprimarea sa a durat aproximativ două zile și s-a folosit plastic generic ABS în valoare de 25 de dolari. Nu e nici ea Beretta sau Glock, dar a tras cu succes de nouă ori.

Atac la tehnologie?

Pe cât de incitantă pentru unii, ideea armelor printate 3D e pe atât de îngrijorătoare pentru alţii, şi au apărut deja voci care cer modificarea regimului armelor şi interzicerea lor. S-a întâmplat deja în Marea Britanie, unde realizarea, deţinerea şi vânzarea nelicenţiată de arme printate 3D a fost declarată ilegală, pedepsindu-se cu până la 10 ani de închisoare. Interdicţia se aplică şi componentelor individuale.

În Ţara tuturor posibilităţilor, pe tărâmul celor liberi să poarte arme, lucrurile se învârt în cerc. Unul pe cât de rotund, pe atât de vicios. La sfârşitul lui noiembrie 2013, Philadelphia a devenit primul oraş din SUA care a interzis fabricarea de arme 3D – „nu că ar exista aici vreun loc în care să se facă aşa ceva. Oricum, nu unul pe care să îl ştim”, scriau ironic ziariştii de la Philly Magazine. În vigoare din 1988, Undetectable Firearms Act interzice armele care nu pot fi depistate cu ajutorul detectoarelor de metal sau al scanerelor cu raze X. Legea nu spune însă nimic despre armele de plastic care au şi componente de metal şi care devin, astfel, legale.

Printre congresmenii americani există deja voci care cer amendarea legii, dar iniţiativele lor sunt interpretate de mulţi mai degrabă ca o încercare de reglementare a printing-ului 3D în general. „Sunt un mare admirator al imprimantelor 3D şi cred că ele vor transforma tehnologia şi economia. Însă nu vreau să ajut criminali sau terorişiti să treacă mai uşor arme prin detectoarele de metal”, e replica unuia dintre cei mai cunoscuţi oponenţi ai armelor home-made, democratul new yorkez Steve Israel din Camera Reprezentanţilor. Pe de altă parte, Defense Distributed a primit în martie 2013 o licenţă federală care îi dă dreptul să fabrice şi să comercializeze arme de foc, cu obligaţia de a ţine o evidenţă strictă a producţiei şi vânzărilor. Şi dacă nu erau destule paie pe foc, texanii de la Solid Concepts au anunţat la începutul lui noiembrie 2013 că au reuşit să printeze în inox cu o imprimantă industrială un pistol semiautomat M1911, calibrul 45. „Funcţionează perfect”, spuneau oficialii companiei, explicând că expertul lor în arme a reuşit să lovească mijlocul unui ţinte aflate la o distanţă de 30 de metri. Pentru cei sceptici, o demonstraţie video e încărcată pe youtube. Pentru cei care vor să aibă unul acasă, Solid Concepts va scoate o ediţie limitată de 100 de bucăţi, la un preţ de 11.900 de dolari, date fiind costurile încă mari de producţie. O ediţie despre care Scott McGowan, vice-preşedinte al Solid Concepts, spune că reprezintă „o şansă de a cumpăra şi deţine o bucată de istorie”.

Indiscutabil, istoria se scrie acum şi în 3D, iar oameni precum Wilson, Mathew sau Guslick au forţat deja limitele boom-ului aşteptat şi a ceea ce ar putea aduce asta.

 

3D printing: curs intensiv

Acolo unde nimeni nu s-a mai avântat vreodată, în secolul XXIV al USS Enterprise şi al său Jean-Luc Picard, replicatorul e o prezenţă banală. Încă la secole distanţă, protoarhetipul său, printingul 3D sugerează o nouă revoluţie industrială.

 

DEFINIŢIE: În termeni tehnici, printarea 3D e o aşa-numită tehnologie aditivă. În termeni profani, tehnologiile aditive sunt cele care adaugă material doar acolo unde este nevoie şi construiesc o piesă pe axă verticală, pornind de jos în sus. La polul opus s-ar afla tehnologiile care presupun degajarea materialului: în industria mecanică, de exemplu, se porneşte de la o bară de oţel sau de plastic, iar prelucrarea se face printr-o metodă clasică gen aşchiere. Care este, atunci, legătura cu printul clasic, pe hârtie? Relativ simplu: nu se printează cerneală, ci straturi succesive, în majoritatea cazurilor de plastic – dar la fel de bine se pot folosi titan, aluminiu, oţel sau chiar ciocolată -, până la obţinerea obiectelor finale. Iniţial, acestea sunt proiectate pe computer, într-un program gen CAD, iar de aici şi până la realizarea lor mai e doar o comandă: „print”.

POTENŢIAL: „Posibilitatea de a personaliza în masă şi de a face produse individuale pentru consumatori individuali deschide o oportunitate imensă, aproape ne duce înapoi într-o perioadă a manufacturii, în care obiectele erau făcute pentru indivizi”, crede Phil Reeves, de la compania britanică de consultanţă în 3D Printing şi Additive Manufacturing, Econolyst, adăugând că “mulţi producători au început să-şi facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că, în viitor, vor comercializa nu doar produse, ci şi fişiere”. Oamenii industriei văd mai degrabă un viitor în care vor exista centre de printing 3D aproape de casă, de genul de pe acum desuetelor internet café-uri, la care oamenii vor veni cu propriile fişiere pentru a-şi fabrica produsul. Cei de la Sculpteo o fac deja: primesc fişiere, le printează şi apoi expediază produsul finit oriunde în lume.

MINUSURI: Imprimantele 3D bune sunt însă/încă scumpe. Toate exemplele relevante de utilizări, de genul componentelor de motor de rachetă printate de NASA, folosesc modele industriale, ale căror preţuri încep de la 10.000 şi pot urca până la sute de mii de euro. E adevărat, există şi modele pentru acasă care pot fi cumpărate şi cu 500 de dolari, gamă în care cel mai popular model, MakerBot Replicator, costă 1.700 de dolari. Numai că obiectele care pot fi printate acum cu ele sunt limitate în general la mici jucării de plastic. În plus, arată un raport Deloitte din 2012, care evalua la 200 de milioane de dolari piaţa de imprimante 3D, e de 30 de ori mai ieftin să cumperi o farfurie de la IKEA decât să o produci acasă cu materia prima folosită în printingul tridimensional.

RESURSE: Să ai acum o imprimantă 3D acasă e ca şi cum ai avea un iPhone cu acces la un App Store cu rafturile goale, nu cu peste un milion de aplicaţii. Cei fără cunoştinţe de design de produs trebuie să se limiteze la cele câteva librării online specializate, gen Thingiverse, sau secţiunea Physibles de pe infamul Pirate Bay. Cei pentru care utilitatea e mai importantă decât aspectul pot fotografia din mai multe unghiuri obiectul pe care vor să-l printeze şi trimite apoi imaginile pe Hypr3D.com, care va genera pentru ei o imagine 3D. Există şi varianta unor scannere 3D, însă preţul acestora e de multe ori mai mare decât cel al imprimantei.

 

Mulţi producători au început să-și facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că în viitor vor vinde nu doar produse, ci și fișiere”,

Phil Reeves, Econolyst

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te