Adrian Constantin, matematicianul român de la Viena, laureat al Premiului Wittgenstein pentru știință: „Universitățile se transformă în centre de educație aservite unor interese politice și economice mărunte și lipsite de viziune.”

De curând, matematicianul Adrian Constantin, de la Universitatea din Viena, a câștigat Premiul Wittgenstein, cel mai valoros premiu ştiinţific acordat în Austria. Premiul Wittgenstein este considerat „Nobelul” Austriei: în juriu fiind prezenţi și doi laureaţi Nobel. Evenimentul a fost comunicat sec, la știri. Dar cine este Adrian Constantin și ce se află în spatele unui asemenea succes?


Distribuie articolul

Adrian Constantin s-a născut la Timișoara în 1970, a urmat școala și Liceul de Limba Germană „Nikolaus Lenau” (un poet născut în localitatea din Timiș, numită actual Lenauheim, care este considerat al doilea poet național al Austriei – există un liceu „Nikolaus Lenau” în Austria). A studiat la New York, la Universitatea Lund din Suedia, a predat la Londra, iar apoi s-a stabilit la Viena, unde este profesor la catedra de matematică a Universității din Viena din 2008. Premiul Wittgenstein este cel mai important premiu în științe din Austria, acordat o dată pe an, pe baza recomandării unui juriu de 12 experți internaționali (niciunul din Austria), și acoperă domeniile matematică, științe ale naturii, inginerie, medicină, științe sociale și științe umaniste. În acest an, doi dintre experți au fost premianți Nobel. El constă dintr-o sculptură și un grant de 1,5 milioane de euro care pot fi folosiți exclusiv pentru cercetare, dar subiectele de cercetare sunt libere, „ceea ce înseamnă ceva extraordinar, spune matematicianul, pentru că îmi permite asumarea riscului de a încerca abordarea unor subiecte noi”.

SINTEZA: Domnule Constantin, cum se naște o asemenea pasiune pentru matematică? Recunosc, nu știu mulți oameni care să se bucure de ea, de matematică nu te atașezi ușor… La dumneavoastră cum a început?

Adrian Constantin: Deși ambii părinți sunt matematicieni, că de altfel un unchi și o mătușă, soția și socrul, ei nu au considerat că o carieră în matematică este neapărat necesară pentru mine. Decizia a apărut natural, fiind motivată de participarea cu succes la olimpiadele de matematică. Olimpiadele și concursurile naționale și interjudețene din anii ‘80 erau puternic sprijinite de inspectorate, directori și profesori, oferind participanților o motivație deosebită. Cercetarea este însă de o natură foarte diferită de un concurs, unde candidații știu că fiecare problemă are o soluție care se poate găsi în cel mult o oră cu ajutorul cunoștințelor din materia școlară. În cercetare poți încerca o direcție greșită luni de zile, după care trebuie început de la zero.

SINTEZA: Cât de greu este sau cât de ușor a fost să vă urmăriți o asemenea pasiune mergând pentru ea până dincolo de ocean și înapoi, părăsind țări, căutând un loc bun pentru visele dumneavoastră?

Adrian Constantin: Niciuna din schimbări nu a fost ușoară. Contrar impresiei unora, cercetătorul nu este într-o stare de exaltare permanentă, ci trebuie să depășească o stare cvasipermanentă de dezorientare și frustrare. Momentele când o idee se dovedește folositoare sunt rare, dar oferă o satisfacție de nedescris. În cariera mea am beneficiat de ajutorul unor oameni deosebiți: nu numai din punct de vedere profesional, dar și uman.

De exemplu, conducătorul meu de doctorat de la New York, Henry McKean, mi -a dezvăluit fără perdele modul în care aborda o problemă de cercetare, acceptând cu naturalețe faptul că greșeli sau direcții greșite sunt inevitabile (un șoc pentru mine, care eram obișnuit să contemplu raționamente fără cusur la cursuri și la prezentări științifice, atribuind greșelile începătorilor sau amatorilor). Iar la Universitatea Lund din Suedia, am avut șansa unei relații apropiate cu marele matematician Lars Hörmander care, deși adulat drept geniu în comunitatea matematică, mi-a subliniat de multe ori că realizările lui se bazau pe foarte multă muncă și determinare, talentul fiind desigur necesar, dar nefiind pe departe suficient (ceea ce este contrar cu impresia cultivată prea intens în mediul academic din România). În ceea ce privește viața la Viena, sunt foarte bucuros că, din 2008, cu excepția unei perioade de trei ani în care am ocupat și catedra de analiză matematică la King’s College London, m-am stabilit cu familia la Viena. Îmi era din ce în ce mai greu să schimb universitatea și țara, chiar dacă fiecare schimbare a fost oarecum necesară și de fiecare dată a reprezentat o experiență utilă. Ca elev eram foarte pasionat de cultura și istoria Franței, așa că am plecat cu mult entuziasm la facultate în Franța în ianuarie 1991. Plecarea la New York pentru studii doctorale a fost însă una din cele mai importante decizii profesionale din viața mea. Deja de acum 25 de ani, după doctorat, o perioadă de studii postdoctorale era necesară pentru o carieră în cercetare.

Am fost bucuros că ofertele primite de la Basel și de la Zürich mi-au permis să revin în 1996 în spațiul cultural german. După primul post permanent (de lector) la Newcastle în Anglia, am ocupat în perioada 2000-2008 un post de profesor la Universitatea Lund din Suedia, suprapus cu catedra de matematică la Trinity College Dublin în perioada 2004-2008. O parte din aceste perindări le-am făcut înainte de căsătorie, dar ele au continuat și după căsătorie. Sunt bucuros că soția (născută în Timișoara) mi-a susținut decizia de acum 12 ani de a mă întoarce în spațiul cultural german, fiind dispusă să învețe germană și să se adapteze la o cultură nouă. Planul era Germania, dar nu am putut rezista tentației Vienei, în special datorită modului în care au decurs negocierile cu rectorul Winkler și decanul Rindler. Considerăm că a fost o decizie foarte bună.

„Calculatorul este un instrument eficient, care nu se poate substitui activității de cercetare. Mai mult, ar fi de dorit că automatizarea să nu înlocuiască complet activitatea umană, pentru a nu ne pierde anumite deprinderi care, în momente de criză, pot fi vitale.”

SINTEZA: Ați câștigat recent un premiu important pentru știință în Austria. Povestiți-ne puțin despre acest premiu și ce înseamnă el pentru cercetările dumneavoastră. În același timp, trebuie să recunoaștem că noi, presa, căutăm oamenii de știință în special atunci când aceștia iau premii. În acest context, vă întreb: Credeți că relația omului de știință cu mass media este mulțumitoare, că există o diseminare eficientă a rezultatelor cercetării științifice?

Adrian Constantin: Premiul Wittgenstein este cel mai important premiu în științe din Austria, acordat o dată pe an, pe baza recomandării unui juriu de 12 experți internaționali (niciunul din Austria), și acoperă domeniile matematică, științe ale naturii, inginerie, medicină, științe sociale și științe umaniste. În acest an, doi dintre experți au fost premii Nobel. Premiul constă dintr-o sculptură și un grant de 1,5 milioane de euro care pot fi folosiți exclusiv pentru cercetare, dar subiectele de cercetare sunt libere, ceea ce înseamnă ceva extraordinar, pentru că îmi permite asumarea riscului de a încerca abordarea unor subiecte noi. La ora actuală preconizez trei- patru direcții și dacă una – două din ele este o reușită în următorii 5-6 ani, consider că efortul a meritat. În ceea ce privește diseminarea eficientă a rezultatelor de cercetare în mass-media, cred că acest lucru este aproape imposibil. Pentru a aprecia, într-adevăr, valoarea unei contribuții științifice este de cele mai multe ori nevoie de o familiarizare minimală cu subiectul, pentru care omul obișnuit nu are în general nici timpul, nici înclinația. Chiar în cazul unor fenomene ale naturii care se pot observa cu ochiul liber (cum este cazul câteodată cu undele și cu curenții maritime și atmosferici), ceea ce se poate comunica este o motivație generală (fascinație și / sau utilitate), dar multe aspecte esențiale rămân accesibile numai specialiștilor.

 

– Am înțeles, din informațiile care au ajuns la noi, cât de utile sunt cercetările dumneavoastră în studiul valurilor și curenților maritimi, privind fenomenul tsunami. Cu alte cuvinte, matematică aplicată în explorări ale dinamicii Oceanului Planetar. Cât de importantă este interdisciplinaritatea pentru lumea științifică și pentru cunoaștere, astăzi? Credeți că poate aduce mai multe rezultate semnificative dacă este abordată în cadrul echipelor de cercetare, dar în formarea unui om de știință?

Adrian Constantin: Formația mea științifică este de matematician pur – la nivelul studiilor doctorale nu am urmat niciun curs de fizică, iar simularea numerică nu a jucat un rol central în preocupările mele. Am devenit interesat de fizică, realizând că ecuațiile matematice care provin din fizică au deseori o structură extraordinară. Uneori, această structură este ascunsă, dar când se întrevede, ea permite un studiu altminteri imposibil. Un exemplu istoric este poate edificator. Kepler a beneficiat de datele extrem de detaliate despre mișcarea planetelor, adunate de Tycho Brache, și a reușit să deslușească cele trei legi despre mecanica celestă care i se atribuie, legi puse pe o bază matematică solidă de Newton. Textul scris de Kepler despre aceste legi este foarte poetic și profund religios, bazat pe convingerea că ceea ce pare o lista enormă de numere trebuie să aibă o structură armonioasă. La rândul său, Newton era convins că legile lui Kepler sunt expresiile unei structuri fundamentale comune. Această structură ascunsă apare în multe ecuații matematice ce descriu fenomene fizice. Pentru a o identifica și exploata este imperativă înțelegerea contextului în care apare. De aceea este necesară comunicarea științifică cu fizicieni și ingineri. Doresc însă să subliniez că, dacă specializarea excesivă duce la o îngustare a perspectivei, interdisciplinaritatea fără profunzime duce la rezultate superficiale, fără interes de durată. Chiar și în cadrul unei echipe de cercetare, efortul individual este esențial pentru progresul științific. Cred că există întotdeauna etape când activitatea individuală este esențială, dar schimbul de idei cu alții este de asemenea important (și mai ales dorința de a învăța de la alții). Ar fi de menționat rolul tot mai important al simulărilor pe calculator – este frapant că, în prezent, un calculator este vizibil în majoritatea imaginilor despre activitatea științifică. Mulți se întreabă dacă nu cumva „inteligență artificială” va înlocui în viitor activitatea științifică. Însă, în general, descoperirile științifice semnificative au fost posibile printr-o combinație armonioasă de artă și tehnică. Rolul tehnicii este mai ușor de recunoscut, în timp ce partea de inspirație intuitivă este deseori trecută cu vederea. Însă anecdotele cu situații neobișnuite în care au apărut idei inovatoare (baia lui Arhimede, visul lui Mendeleev, urcatul în autobuz a lui Poincaré) subliniază tocmai acest aspect creativ, care este mai aproape de artă decât de tehnică. Ar mai fi de menționat că în spatele unei simulări pe calculator stă un program dezvoltat pornind de la un model, iar cunoașterea acelui model (și a modului de programare) permite evaluarea gradului de acuratețe a simulării. De exemplu, imaginile din satelit au la bază legile opticii din fizică și metode specifice analizei armonice din matematică. Fără a intra în detalii tehnice, există un compromis inevitabil între rezoluția în timp și în spațiu, și de aceea nu se pot distinge trăsăturile unei fețe de om din satelit: știința impune limite tehnologiei. Mediul științific dominat de simulările pe calculator seamănă mult cu o societate planificată economic central: promisiunea de nivelare se realizează în jos, iar lipsa de substanță înăbușă valorile autentice și diminuează capacitatea de a implementa soluții practice și de a aprecia frumosul și sublimul. Capacitatea de a implementa proceduri standardizate duce la neglijarea eforturilor anevoioase de adaptare la context, iar discrepanțele cu realitatea (care nu e opțională) duc la tentația de a redefini realitatea, cu rezultate deplorabile sau chiar catastrofale. Calculatorul este un instrument eficient, care nu se poate substitui activității de cercetare. Mai mult, ar fi de dorit că automatizarea să nu înlocuiască complet activitatea umană respectivă, pentru a nu ne pierde anumite deprinderi care, în momente de criză, pot fi vitale. De exemplu, în Austria, la începutul pandemiei actuale, se făceau oferte la radio pentru oameni care știu să coasă, pentru producerea de măști de calitate.

 

– Există o întreagă discuție și în România despre cum ar trebui orientată cercetarea: pornind de la probleme reale care au nevoie de soluții sau o cercetare liberă, pe principiul potrivit căruia dintr-o multitudine de idei există șanse că unele să fie chiar inovatoare. Cum ar trebui procedat, care este „varianta câștigătoare”?

Adrian Constantin: Această discuție este actuală în toate țările dezvoltate, și aproape fără excepție balanța atârnă în favoarea unei cercetări dirijate, care abordează „probleme reale” și unde riscul este minim, abordarea fiind în principal de natură incrementală. Acest punct de vedere este de înțeles, atâta timp cât există structuri suficiente pentru a face cercetare fundamentală. Pare greu de crezut, dar fără cercetare fundamentală, știința și tehnologia stagnează.

Cercetarea fundamentală poate fi considerată drept procesul de identificare de structuri, care sunt folosite pentru diverse aplicații tehnologice (mecanică newtoniană în balistică, distribuția numerelor prime în codificare, electromagnetismul în lasere, legile lui Kepler la sateliți), și structurile nu pot fi folosite dacă nu sunt descoperite. Problema este că nu se poate anticipa descoperirea lor. La construcția de mașinării planificarea este imperativă, dar nu este benefic să ceri în cercetare un plan detaliat pe câțiva ani. Deși am beneficiat de multe granturi, consider că rolul tot mai important care li se atribuie este contraproductiv (este absurd să explici în detaliu idei originale care urmează a fi evaluate de niște experți protejați de anonimat). Ideală ar fi selecționarea de oameni talentați și pasionați de ceea ce fac, având acces la mijloace materiale și financiare rezonabile de care să dispună oarecum liber, cât și posibilitatea de a interacționa cu specialiști care au realizări semnificative.

 

– Lucrați cu o echipă de cercetare, cum arată astăzi rețeaua de comunicare între cercetători? Tehnologia și facilitățile de comunicare în ce măsură au contribuit la evoluția cercetării? Dar practica muncii în echipă, cum este în Austria, cum ar trebui să lucreze o echipă la modul ideal?

 

În activitatea mea am colaborat cu matematicieni, fizicieni și ingineri. În experiența mea, munca de echipă apare la implementarea ideilor creative care se dezvoltă individual sau în discuții cu un număr foarte mic de experți. Privitor la efectul tehnologiei, viteza și acuratețea cu care se pot colecta și transmite un volum impresionant de date sunt un ajutor inestimabil în cercetare, dar și în viața de zi cu zi. Mi se pare însă că ar trebui menționat și faptul că s-a ajuns la o schimbare de paradigmă. Până acum câteva decenii, bazele de date și de experimente erau foarte sărace și / sau greu accesibile, iar în consecință accentul se punea pe aspectul teoretic. În prezent suntem asaltați de date și este imperativ, dar și dificil, de a discerne esența (semnal util înecat în zgomot). Atât de des se interpretează în mod eronat cauzalitatea drept corelație. Privitor la colaborarea în echipă, întregul nu este aproape niciodată suma părților componente (des fiind mai mic, datorită interacțiunilor deficiențe). Edificatoare în acest sens este relația dintre Edison și Tesla : cu toate că Edison l-a invitat pe Tesla în 1884 în America, foarte repede au apărut divergențe de păreri privind curentul alternativ sau continuu, dar Edison nu a reușit să împiedice punerea în practică a ideilor lui Tesla (mă tem că în contextual actual i-ar fi fost mai ușor). Uneori, abordarea unei probleme în echipa este contraproductivă. Există o vorba de duh în Anglia: (încă) nu s-a ridicat un monument unui comitet.

 

Am înțeles că studiile dumneavoastră sunt legate și de fenomenul El Niño. În amalgamul modificărilor climatice globale cu care ne confruntăm, acesta se numără printre cele cu efecte catastrofale ample, la nivel social și economic, și este considerat de mulți specialiști un fenomen puțin înțeles și imposibil de controlat. În ce fel contribuie cercetările dumneavoastră la înțelegerea fenomenului El Niño și la o eventuală reducere a intensității efectelor sale?

 

Cred că înțelegerea mai bună a unui fenomen din natură creează premisele unei abordări mai realiste a modului în care efectele acestuia pot fi anticipate. Fenomenul „El Nino” apare o dată la 4-5 ani în zona ecuatorială a Oceanului Pacific, se manifestă printr-o scădere a intensității vântului (aceasta fiind și originea numelui oceanului, dat de Magellan cu ocazia circumnavigării lumii în 1520 – un an „El Nino”), produce seceta în Indonezia și Australia, și inundații în America de Sud, într-o măsură în care zone deșertice (cele mai aride din lume, folosite de NASA pentru experimentarea cu roboți destinați planetei Marte) sunt acoperite de iarbă (ceea ce a facilitat cucerirea imperiului incaș de către Pizarro în perioada “El Nino” din 1531-1532) și influențează global climă. Aspectul nou pe care l-am studiat în acest context privește interacțiunea între valuri și curentul de adâncime. În zona ecuatorială a Oceanului Pacific există un curent de adâncime (prezent între 100 m și 400 m sub nivelul mării ) care se propagă spre Est, opus direcției vântului (curent descoperit întâmplător în anii 50’, cu ocazia unei expediții de pescuit în care undițele adânci se deplasau într-o direcție neașteptată ). Acest curent este de obicei neglijat în studii, iar această simplificare duce la subestimarea vitezei cu care acumularea de căldură din Vest este transportată spre America de Sud.

 

– Ce nu ar trebui să facă țările, guvernele în privința cercetării? Și ce ar trebui să facă? Marea problemă a cercetării este finanțarea?

 

Marea problemă a educației și cercetării este investiția care se face în aceste domenii, dar și birocrația sufocantă. Sunt adeptul meritocrației și al libertății de a alege temele de investigație. Învățătorii și profesorii (de școală elementară, gimnaziu, liceu sau facultate) sunt cei care educă generațiile viitoare, dar statutul lor în societate este diminuat pe zi ce trece. Activitățile de învățământ sunt foarte importante (ar fi fost Eminescu același fără să fi avut un dascăl ca Aron Pumnul?) dar și foarte grele – există studii care atestă că majoritatea oamenilor consideră că adresarea publică drept ceva extrem de dificil, și în acest caz este vorba de mult mai mult – iar în general, șansa de a urca pe treapta socială este corelată cu educația. Succesele din sectorul IT în România și unele succese internaționale ale unor oameni de știință născuți în România se datorează în parte și investiției extraordinare făcute în știință în deceniile care preced anul 1989: din partea statului prin promovarea de concursuri/olimpiade și prin admiteri dure, dar în esență corecte la facultate, iar „privat” prin proliferarea sistemului de meditații (în ciuda unor abuzuri regretabile). În acest context, aș putea menționa faptul că reformele de educație inițiate de Humboldt (în momentul în care Prusia era la pământ datorită conflictelor cu Napoleon) au transformat în câteva decenii, ceea ce devenise între timp Germania, în liderul mondial în știință și tehnologie. Un alt exemplu este Suedia, care devine la sfârșitul secolului al XIX-lea o putere industrială și științifică mondială în urmă unor investiții ample: fiecare liceu avea un post de „lector” – un cadru didactic care avea misiunea să detecteze copiii talentați la științe și care avea libertatea și mijloacele să pregătească un program special pentru aceștia. Mentalitatea curentă se reflectă în faptul că aceste posturi există în continuare, dar sunt neocupate aproape în totalitate, pentru că directorii de școală nu tolerează un pol de competență independent (administrativ și financiar).

 

 

SINTEZA: În universitățile din România încă nu există lămurită direcția de mers: să fie universități axate pe cercetare sau să fie axate pe transmiterea cunoașterii, sau dacă merg pe ambele direcții, pot ele excela în vreuna? Dumneavoastră ce credeți?

Adrian Constantin: Universitățile au fost concepute inițial într-un cadru intelectual de cel mai înalt nivel și independent de capriciile clasei conducătoare, dar în ultimul timp se transformă tot mai mult într-un fel de centre de educație în masă aservite unor interese politice și economice mărunte și lipsite de viziune. Transmiterea cunoștințelor de bază este fundamentală pentru cercetare, dar importanța celor care asigură transmiterea cunoștințelor de bază este deseori neglijată. Consider că oricine predă la universitate trebuie să fi intrat în contact cu cercetarea de înalt nivel, pentru a avea o privire de ansamblu. Dar pretenția că tot personalul universitar face cercetare (tot timpul) este absurdă. Cercetarea de nivel înalt nu se poate planifica și nu se poate măsura cantitativ, și chiar evaluarea calitativă este deseori subiectivă. Din aceste motive, fructele cercetării se văd în timp și de aceea ar trebui integrată activitatea de cercetare în cea de predare – nu poți face cercetare tot timpul (dar și un program de predare intensiv poate acapara toată energia). Organizarea pe principii manageriale a universităților este contrară cu misiunea lor: ceea ce ar trebui să reprezinte apogeul cunoașterii nu se poate asimila cu modul de funcționare al unei întreprinderi.

 

SINTEZA: Dacă aveți informații despre sistemul de educație din România, aș vrea să vă întreb ce credeți că ar trebui schimbat în mod necesar?

Adrian Constantin: Un aspect foarte dăunător al sistemului de educație din România este faptul că, în timpul comunismului, au fost persoane incompetente în poziții importante, ceea ce a emulat și a deschis calea unei prezențe sufocante de impostori cu diplome de tot felul. Astfel, mulți extind metodele utilizate la acapararea de avere la procurarea unui statut de legitimare intelectuală, în detrimentul celor care muncesc cinstit. Relevanța în acest sens este inflația de doctorate. Această problemp există și în alte țări, dar „producția” din România este de neimaginat. În ceea ce privește învățământul preuniversitar, explozia de manuale alternative din ultimele decenii este foarte dăunătoare. Manualele de matematică care erau folosite pe vremea mea erau concepute de oameni foarte competenți și erau perfecționate timp de ani de zile. Sunt adeptul proverbului latin „Non multă, sed multum!” și consider că ar trebui să se reducă volumul de informații transmise în favoarea profunzimii și a „lucrului bine făcut, pas cu pas”.

 

SINTEZA: Traversând criză pandemică, am putut să vedem că și în lumea oamenilor de știință există contradicții, incoerențe și inconsecvențe de o amploare pe care n-o bănuiam. Ne așteptam ca mesajele lor să fie lămuritoare, nu să genereze confuzie și neîncredere. E un fenomen real, propriu comunității științifice sau criza aceasta a dat lumea peste cap, și chiar și pe savanți?

Adrian Constantin: Știința este procesul de descriere a realității prin reducere la factori esențiali și cuprinde aspecte teoretice și practice, experimentale. Raționamente matematice, care deslușesc prin deducții logice consecințele unor ipoteze clar definite, sunt foarte utile din punct de vedere teoretic, și uneori permit chiar formularea de previziuni practice care se adeveresc a fi rezonabile. Însă, tot așa cum hărțile sunt esențiale în a explora un teritoriu nou, dar nu înlocuiesc explorarea în sine, în teorie se neglijează întotdeauna anumite aspecte și în consecință se obțin modele imperfecte ale realității. Impresia multor oameni că știința este ca un fel de enciclopedie care dă fără greș răspunsuri clare și precise este deseori o iluzie. Există astfel de situații, dar în fața unui fenomen nou (de ex. COVID), procesul de a da un răspuns satisfăcător este un proces de căutare de durată și în care este inevitabil să apară piste false. Incoerențe apar des, pentru că de multe ori cei care au acces la discuția publică nu sunt persoane cu experiență considerabilă în domeniul respectiv, ci manageri care încearcă să optimizeze efectul mediatic sau au o agendă politică. în particular, cred că decizia de a ține evidență cazurilor „cu COVID” în loc de „din cauza COVID” duce la confuzie, alimentând statistici contradictorii și îngreunând considerabil efortul de a evalua realist gradul de periculozitate al virusului. De asemenea, inflația de titluri academice, care este inerentă unui sistem global de educație superioară de masă, scade nivelul discuției și facilitează mediatizarea unor atitudini neprofesioniste. Ar fi fost de dorit ca mass-media să se rezume în a explica ce se cunoaște (măsurile de prevenire, implementate la timp, adeverindu-se a fi cheia succesului de limitare a pandemiei, în acest sens intervențiile doctorului Musta fiind foarte utile pentru populație) și a nu da curs speculațiilor de tot felul, care au dus la o intensificare a unei atmosfere și așa foarte apăsătoare.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te