4 iulie. Chemarea uitată a Părinţilor Fondatori


Distribuie articolul

Thomas Jefferson

E 4 iulie şi America nu sărbătoreşte. Mai mult, e posibil ca ziua să fie ştearsă din calendarul oficial pentru că nu mai corespunde noii grile politice de interpretare a istoriei.

Marcată tradiţional prin ceremonii, parade, petreceri şi focuri de artificii, ziua când americanii celebrează valorile naţionale este astăzi ciuntită de restricţiile impuse de criza provocată de coronavirus. Mai în adânc însă, mitologia creată în jurul ei este ameninţată de insurecţia morală care a aprins străzile oraşelor americane.

Mulţi dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă  aprobată de Congresul Continental pe 4 iulie 1776 erau proprietari de sclavi şi acest detaliu biografic îi scoate în afara noii ordini iacobine instaurate în societatea americană. E o ordine care le cere morţilor celebri să se căiască şi istoriei să fie rescrisă. Thomas Jefferson este unul dintre cei dintre cei mai influenţi părinţi fondatori, al treilea preşedinte, omul care a pus America pe calea spre glorie. Tot el s-a dovedit violent şi agresiv cu sclavii săi, iar când a fost la strâmtoare i-a vândut, despărţind familii, ca să-şi sporească profitul. Spre nenorocul acestei date, 4 iulie se leagă de numele său. Gânditorul şi politicianul uitat, astăzi doar un infam rasist, a murit în 1826 tocmai într-o zi de 4 iulie.

Nu mai poate fi vorba de reverenţă pentru ce s-a înfăptuit la 4 iulie. Festivismul şi sărbătoarea au fost în bună parte abandonate, ele nu se împacă cu viziunea de răscumparare din istorie, nu-şi au locul într-o lume întoarsă la ritualurile medievale de purificare.

Oficialii albi îngenunchiază şi spălă picioarele negrilor, cerându-le iertare pentru „anii de rasism” la care aceştia au fost supuşi. Astăzi nu e un timp al celebrării. E vremea când miturile sunt coborâte de pe soclu, ierarhiile desfiinţate şi statuile, vandalizate. Şi nimic să nu fie pus în loc.

America este o ţară în care dezbinarea cunoaşte multe forme şi de mult timp. Tot aici, oameni de toate felurile au învăţat să trăiască laolaltă, dau acum semne că nu mai reuşesc să o facă. Un rasism inversat se adaugă rasismului clasic. Crimele de început, mai ales sclavia şi exterminarea indienilor, sunt reale şi bine cunoscute. La fel de bine ştiut este şi faptul că, după o istorie zbuciumată, Statele Unite au devenit un tărâm al libertăţii, o ţară care năzuieşte să  protejeze drepturile tuturor cetăţenilor. Calea care părea sigură către aceste realizări a fost deturntă de alegerea unui preşedinte limbut şi mărginit şi de insurecţia declanşată împotriva lui. Soft power-ul imaginat de părinţii fondatori a intrat în colaps, pe o perioadă nedeterminată, iar anarhia declanşată de revoluţia morală şi-a întins controlul în mai multe zone.

Anarhiştii care terorizează străzile americane impun o viziune unică asupra lumii. Ei au o idee fixă: Sclavia negrilor continuă şi astăzi. Este un aspect care, dacă ar fi voie, ar putea fi dezbătut. Neîndoielnic, experienţa demonstrează că a te naşte negru în America înseamnă sub aproape toate aspectele că şansele tale de reuşită sunt mai mici decât dacă te-ai născut alb. La naştere, mor doi negri la fiecare alb.  Pe măsură ce înaintezi în viaţă discrepanţele se adâncesc. Negrii americani sunt exmatriculaţi din şcoală în proporţie de trei la unu faţă de albi. Jurnalistul Tim Marshall a calculat că rata de absolvire a liceului pentru albi este egală cu rata din Marea Britanie, în timp ce pentru negri o egalează pe cea din Chile.

Potrivit CNN, dacă eşti un tânăr negru, posibilitatea de a fi împuşcat, chiar ucis, de un poliţist, este de trei ori mai mare decât în cazul unui tânăr alb. Până la urmă, cruzimea din fundalul acestei din urmă statistici a inflamat ţara. Uciderea unui negru de către poliţişti, în 2014, a provocat tulburări de stradă în Ferguson şi a dus la apariţia mişcării Black Lives Matter. Şase ani mai târziu, după alte trei morţi în stradă, Black Lives Matter cutremură întreaga Americă şi a provoacă replici şi în Europa occidentală.

Inevitabil parţiale, statisticile nu-ţi vor arăta însă niciodată tabloul întreg. Acei foarte mulţi negri care aparţin clasei de mijloc au categoric mai multe şanse în viaţă decât albii săraci. La loteria americană câştigă întotdeauna cei înstăriţi, indiferent de culoarea pielii. Publicul din România să fie avizat. Ghetoizarea negrilor e un fapt care ţine şi de semantică, cel puţin în ce priveşte calitatea locuirii. Harlem, New York, de pildă, este o grădină chiar şi în comparaţie cu cvartalele betonate din comuna Floreşti, cartierul dormitor al Clujului, unde locuieşte o parte din clasa de mijloc emergentă a oraşului.

Dacă impulsul rasist care animă insurecţia nu ar acoperi totul, suferinţele reale ale Americii s-ar vedea mai clar şi ar primi o şansă de vindecare. „Intifada” contra istoriei albilor nu oferă o asemenea şansă. Filosoful politic american John Gray intuieşte limitele acestei acţiuni, ea nu are nicio viziune despre viitor. „Precum elitele comuniste, spune Gray, insurgenții woke își propun să implementeze o unică viziune asupra lumii cu ajutorul uzului pedagogic al fricii. Respingerea privilegiilor de sorginte liberală, a libertăților individuale, se sfârșește cu tirania gloatei drept-credincioșilor”. Dar, „în termeni leniniști”, aceşti activişti  „aparțin unei stângi infantile, jucând un spectacol revoluționar fără vreo strategie sau vreun plan de acțiune pentru momentul când s-ar afla la putere”.

Adevărul e că America este în impas mai puţin din pricina discrepanţelor, în primul rând economice, dintre albi şi negri. Mitul visului american, în întreg, se estompează. Pe măsură ce ţara se îmbogăţeşte, americanii sărăcesc, fie că sunt albi, negri sau hispanici. Mobilitatea economică, socială și între generaţii scade tot mai mult. „Protestele de proporții istorice din America erau demult așteptate, nu doar ca un răspuns la rasism și la violența poliției, ci și ca o revoltă împotriva plutocrației înrădăcinate”, scrie Nouriel Roubini, profesor de economie la New York University.

Nu doar marginalizarea negrilor, cât a tot mai multor americani ar trebui să stârnească îngrijorări legitime. Averea Americii se află în acţiuni şi pe burse şi la ea au acces câţiva, pe când numărul celor aflaţi în „precariat economic” creşte. Tim Marshall îşi aminteşte că, în urmă cu 30 de ani, cel mai mare angajator al Americii era General Motors, iar salarul mediu al unui angajat era, la cursul de astăzi, 30 de dolari. Astăzi, marii angajatori sunt lanţurile de retail care îşi plătesc angajaţii cu opt dolari.

Trump a promis în campanie şi în discursul său populist de investitură că va opri acest „carnagiu economic”. Ce a făcut în schimb a fost să reducă taxele pentru bogaţi şi să restrângă drepturile celor care muncesc şi ale sindicatelor.

America suferă în primul rând pentru că problemele sale reale nu sunt subiect de dezbatere. De când preşedintele democrat Bill Clinton, împreună cu majoritatea parlamentară republicană, au condus ţara spre o prosperitate individuală fără precedent, lupta pentru drepturile sociale a fost abandonată pentru a fi înlocuită cu o luptă pentru drepturile minorităţilor. Inconştient, sau poate ca un semn al importanţei dată luptei şi nu atingerii scopului, stânga a făcut din corectitudinea politică un instrument de suprimare a oricărie discuţii, a oricărei reflecţii. Exasperându-i pe mulţi, la fel ca astăzi, corectitudinea impusă  n-a făcut decât să deschidă calea altfel improbabilă a victoriei dreptei. Întâi prin  George W. Bush, predecesorul mai atent la vorbe şi mai hotărât în fapte al lui Trump, şi apoi lui Trump însuşi.

Asta ne aminteşte că 4 iulie mai semnifică ceva în acest an. Mai sunt patru luni până la viitoarele alegeri. Pericolul este ca „intifada” de pe străzile americane să funcţioneze în favoarea realegerii lui Trump. Totuşi, aceasta este o probabilitate care se îndepărtează, cu menţiunea că alegerile în America sunt mereu imprevizibile. Criza sanitară, criza economică, proporţiile şomajului, toate sunt împotriva preşedintelui. În plus, mulţi republicani înţeleg că încă patru ani cu un preşedinte care se „consultă doar cu propriul geniu” poate îngenunchia America. Într-un recent sondaj al Pew Research Center, 83% dintre americani au declarat că nu se simt mândri de starea țării în acest moment. Iar un alt sondaj arată că 60 la sută dintre vest-europeni şi-au pierdut încrederea în Statele Unite ca lider global.

Chiar dacă bursele se vor supăra, America are nevoie de un preşedinte care să o ajute să închidă fracturile care s-au adâncit în societate. Nici alegerea lui Joe Biden nu e lipsită de riscuri. Dacă problemele sale de concentrare se agravează, e nevoie de un vicepreşedinte care, la nevoie, să fie pregătit să preia funcţia supremă. De aici însemnătatea neobişnuită a alegerii vicepreşedintelui din candidatura democrată. Deocamdată ştim că Joe Biden a promis că va alege o femeie cu care să poată colabora şi că, sub presiunea străzii, cele mai multe persoane cu care staff-ul candidatului democrat poartă discuţii sunt de culoare. Amănunte despre complexitatea acestei alegeri găsiţi aici:

https://transilvaniareporter.ro/actualitate/intensificarea-razboiului-cultural-din-societatea-americana-pune-presiune-pe-joe-biden-sa-aleaga-o-vicepresedinta-de-culoare/.

Responsabilitatea viitorului preşedinte este să ţină sub control antagonismele sociale şi rasiale, ceea ce Donald Trump, care pretinde puteri dictatoriale,  a demonstrat că nu poate. Dar la fel de nocivă  este şi poliţia gândirii instituită de seminariştii puşi să distrugă lumea veche pentru a o construi o lume nouă, doar a lor. La aniversarea momentului fondator, America apare ca un stat imposibil de guvernat în primul rând pentru că nimeni nu mai discută cu celălalt. Tocmai acest fapt este contrar ideilor părinţilor fondatori, care au urmărit să atenueze credinţele extreme, acelea care duc la lupte civile. Atunci când America a mai fost dezbinată, ea s-a regăsit sub crezul  că fiecare om trebuie să fie liber să-şi caute fericirea. Asta înseamnă să fie îndepărtaţi cei care vor să profite de sistemul democratic pentru a limita libertăţi, dar şi cei care sunt gata să înăbuşe democraţia sub pretextul de a o apăra. America are cu adevărat nevoie de o insurecţie. De insurecţia de la 4 iulie.

Câteva cuvinte despre America mea

Am făcut parte câţiva ani din această lume şi mă doare să îi privesc deruta. America  poate fi deconcertantă prin multe aspecte contrastante. Îmi vin în minte: amestecul de pudoare şi abordare directă, combinaţia de extremă ipocrizie şi maximă sinceritate, de cinism şi altruism, fuziunea între religiozitate şi credinţa în raţiune şi ştiinţă. Dar e categoric o societate ospitalieră şi această generozitate derivă din faptul că cei mai mulţi dintre americani cred sincer că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Atunci când ofiţerul de la vamă îmi spunea „Welcome Home, Sir”, dincolo de politeţea impusă, îl simţeam că e într-un fel uşurat de faptul că încă unul dintre ai noştri se întoarce în adăpostul de acasă, după ce a colindat  aflat prin cine ştie ce lumi rele.

Contrar prejudecăţilor, nu doar banii contează în America. E o societate inteligentă, care respectă şi preţuieşte mult ideile. Sau poate că nu mai e dacă ne luăm după Allan Bloom care analizează  în „Criza spiritului american” cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor. Zelul cu care cele mai educate şi progresive segmente ale societăţii se auflagelează la anumite intervale de timp e saturat de religiozitate americană bună. Oamenii vor ca lumea lor bună să fie şi mai bună, pentru că, şi asta e adevărat, pentru americani doar lumea lor contează.

Sunt conştient de modul cum nostalgia răstălmăceşte amintirea faptelor. Dar pe mine, America m-a cucerit cu adevărat. Îmi amintesc cât de devastat am fost când au fost lovite Turnurile. Nici până atunci, şi nici de atunci încoace, nu am fost martor la o acţiune colectivă  mai plină de eroism şi sacrificiu ca aceea a pompierilor care urcau scările celor două turnuri, ştiind că vor muri, făcându-şi datoria de salvatori. L-am cunoscut pe tatăl unuia dintre ei. E un fel de a spune, pentru că, vorba poetului, el nu m-a cunoscut. Tăia în tăcere trandafirii de lângă casă şi nu mi-a vorbit nici atunci când i-am exprimat condoleanţe. Cred că nici nu m-a văzut. Nu pot uita cât de tristă a fost tăcerea neobişnuită care a persistat în New York multă vreme după tragedie.

Din acel moment iubesc America. La fel ca majoritatea americanilor, am resimţit atacul ca pe o mişelie barbară care a lovit civilizaţia. Şi am avut senzaţia dureroasă că lumea întreagă nu va mai fi la fel, că s-a pierdut ceva preţios. Ştiu că lucrurile urmau să fie reinterpretate. Dar îmi amintesc cât de mândru am fost că armata a pornit să-i răzbune pe morţii fără vină şi să-i pedepsească pe ticăloşi. Nu e frumos ce spun, dar asta m-a ajutat să înţeleg ce trufie simţi atunci când aparţii naţiei cele mai puternice şi ştii că e în puterea ta să le faci rău tuturor celor care îţi vor răul. America învaţă acum cât de fragilă e această trufie.

De acolo cred că a pornit deriva actuală, din dorinţa de răzbunare şi din răspunsul militar disproporţionat ce a urmat. Americanii au luat ca pe un afront refuzul vest-europenilor de a se angaja în Irak. În fond ei îi salvaseră de nazişti, de comunişti şi îi ajutaseră să se îmbogăţească. Simţindu-se trădaţi, americanii s-au închis mai mult în sine şi au ajuns să se sfîşie între ei. Au crescut nesiguranţa şi ura de sine, iar în exterior, America şi-a accentuat atitudinea hegemonică şi colonială, cu consecinţe care nu au ocolit nici România.

Ştiu că tindem să dăm prioritate evenimentelor pe care le-am trăit atunci când vrem să ne explicăm lucrurile. Mulţi factori trebuie că au jucat un rol în configurarea impasului actual. Dar eu cred că evenimentul declanşator a fost prăbuşirea turnurilor, cu deruta şi spaima care au urmat, criza economică provocată şi militarizarea, în interior, cât şi în afară. Pe termen lung, teroriştii nu au îngenuncheat economic America, dimpotrivă, însă au deteriorat-o într-un mod mai subtil.

Nu după mulţi ani am rărit vizitele şi apoi am plecat cu totul aşa încât cunosc ce a urmat doar din auzite. Poate că Marx, un gânditor la modă azi în New York, a avut dreptate şi explicaţia regresului stă în contradicţiile inerente ale capitalismului. Se poate ca faliile deja existente în societate să se fi cimentat în timpul crizei economice din 2008. Neîndoielnic, reţelele de socializare au accentuat discordia. E posibil ca şi criza provocată de virus să fi năucit un popor care n-a cunoscut cataclisme în interiorul graniţelor în ultimii 170 de ani. Se poate. Dar eu n-am fost acolo să văd. Şi într-un fel mă bucur că nu am fost. Dacă America de astăzi seamănă cu cea descrisă în ziare şi televiziuni (nu cred, totuşi), atunci prefer să-mi amintesc America mea.

Se ştie că cele mai civilizate imperii pot fi în acelaşi timp foarte aproape de barbarie. Naţiunile, ca şi metalele, strălucesc doar la suprafaţă, spunea un gânditor francez din secolul XVIII. America de acum nu mai străluceşte la suprafaţă. Dar eu îi cunosc strălucirea din interior şi am încredere că ea nu se va stinge. Îi urez acestei străluciri să învingă şi să dureze mulţi, mulţi ani.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te